Azi voiam să scriu despre o prăjitură

Așa plănuiam ieri, cel puțin.  Dădusem peste un articol despre prăjitura mea preferată, care anul acesta împlinește 100 de ani :) O delicatesă cu tradiție și atât de fină și de gustoasă, cum n-aș fi crezut că există, până n-am descoperit-o. Și voiam să vă povestesc și vouă desprea ea, să vă invit să n-o ratați dacă se ivește ocazia de-a o gusta și-apoi să mă duc în prima cofetărie și să-mi iau vreo trei felii, să-mi ajungă. 

Dar nu pot scrie asta. Nu astăzi. Nu după ce s-a întâmplat aseară în clubul Colectiv din București, unde un incendiu, pornit spontan de la artificiile care-au aprins bureții fonoizolanți, a pus capăt vieții a 27 de oameni potrivit sinistrului bilanț actual și a rănit peste 100 de persoane.

Mintea omenească (ok, a mea cel puțin) nu poate cuprinde cu adevărat ceea ce trebuie să se fi întâmplat acolo. Ce panică viscerală, ce groază a morții iminente trebuie să-i fi cuprins pe toți. Ce gânduri or fi avut oamenii aflați mai în spate, când au înțeles că nu vor mai ieși în viață din locul acela. Că vor arde de vii. 

Sper din tot sufletul că și-au pierdut cunoștința de la fumul inhalat înainte de-a conștientiza pe deplin ce urmează să se întâmple cu ei. 

Și deschid azi-dimineață Facebook-ul. Printre multe postări de bun-simț, cum ar fi apelurile pentru donat sânge și informațiile referitoare la asta, sau share-urile cu listele persoanelor internate la diferite spitale din București (mulți își caută și acum prietenii sau rudele, despre unii nu se știe nimic, of Doamne...), deci printre aceste postări cum ziceam, se mai ițește câte una cu o imagine a unei căni de cafea și mesajul ”bună dimineața, e weekend!”. Sau cu vreo pisicuță care-n acest moment nu-interesează-pe-nimeni-normal-la-cap-cât-de-drăgălașă-e. Sau cu orice altă tâmpenie precum cele de mai sus. 

Oamenilor (mă adresez celor cu postări precum cele exemplificate în paragraful anterior cu pisica sau cafeaua, dacă o citi vreunul pe aici), voi ați înnebunit? Mai bine-zis, ați fost vreodată normali la cap? Cum naiba vă mai arde acum de așa ceva? Cum de n-ați dat buzna la centrele de donat sânge? (singurul motiv pentru care-mi pare rău că nu-s în București azi e că nu pot dona). Ok, să zicem că ați donat sau că, din motive obiective, n-o puteți face. Sau că ați băut o bere aseară și nu puteți dona decât mâine, cel devreme. Bun, dar asta tot nu vă scuză inconștiența și, n-aveți decât să vă supărați pe mine, prostia. E stupid să puneți postări roz-bombon într-un moment ca ăsta și nu face decât să demonstreze cât de nepăsători sunteți. 

”Și ce-ai vrea să fac, ce pot să fac eu”, m-ar putea întreba unii din ei. De acord, nu e ca și cum noi cei mulți am putea să facem prea multe. Pentru asta s-a votat, pentru asta au fost unii aleși: ca să aibă puterea de-a face. Faptul că-și bat joc de încrederea acordată și de funcția pe care-o au e altă discuție, pe care n-am nicio intenție s-o încep. Dar, dacă tot nu puteți face mare lucru, de ce nu tăceți?!! De ce nu vă împreunați mâinile într-un gând pentru aceia care s-au dus, pentru aceia care luptă să trăiască și într-un gest de mulțumire că n-ați fost voi sau cei dragi vouă în ceea ce pare să fi fost versiunea modernă a Infernului dantesc? De ce sunteți atât de nesimțiți?

Așteptând iarna

Așa cum se întâmplă în fiecare an și cum m-am obișnuit deja, supermarket-urile din Germania sunt pline, încă de la jumătatea lunii septembrie, de Moș Crăciuni și de globuri de ciocolată, de turtă dulce, figurine de marțipan, biscuiți cu scorțișoară și vin de fiert (adică e gata condimentat și nu-i mai trebuie decât un clocot-două, plus gură care să-l bea). 

Ce contează că toamna e în deplinătatea ei și frunzele încă se mai țin de ramuri, chiar dacă s-au uscat, ingălbenit, înroșit sau împortocalit. Ce contează că e vremea dovleacului și-a prăjiturilor cu prune. În magazine a venit Crăciunul de mai bine de-o lună.

Nu fără surprindere, constat că treaba asta... începe să nu mă mai deranjeze. Și nu cred că e vorba doar de obișnuință. Desigur, nu pot spune că-mi place să vină Crăciunul atât de timpuriu. Dar în același timp, nu-mi mai doresc doar să dispară, să treacă.

Să fie oare un semn că-mi recapăt iarna? Cea pe care o căutam acum doi ani și-n mulți alți ani din urmă?  

Nu știu. Cred că-i prematur să mă gândesc la asta. Ar fi frumos să fie, deși se spune că, ceea ce nu trăim la timpul potrivit, nu mai trăim niciodată.

O să-ncerc să mă bucur de iarnă. Am să port cerceii ăștia, pe care i-am cumpărat anul trecut: 

O să-mi mai iau câteva perechi în același stil.

O să-ncerc să prind un fulg de zăpadă.

Și-o să încerc să-mi regăsesc bucuria iernii și-a Crăciunului. 

Reflecții, cugetări, pasmanterii :))

Azi-dimineață ajung la serviciu, evaluez scurt volumul de muncă, mă conectez în sistem, dau două porunci Plodului (aha, ăla Incurabil, care devine tot mai Incurabil de la o zi la alta, vai de nervii mei transformați în tocătură de dat la rațe), când sună telefonul. Cine putea să fie la ora aia... 

- Frau N., cum se prezintă situația la dumneavoastră?

Raportez scurt și concis. Musiu Șarl urăște profund trăncăneala. 

- Bun. Aveți practicantul să vă ajute. Astăzi trebuie să fiți cu toate la zero, da?

Nu-mi cerea imposibilul - și știa și el că-i realizabil - dar îmi dădeam seama că trebuie să-i bag niște artificii în fund Plodului. 

- Vă promit, răspund eu, chiar dacă trebuie să-l omor pentru asta. 

- Haha, se hlizește Musiu Șarl, nu aveți voie să omorâți angajații. Contravine politicii noastre interne. Puteți doar să-i bateți.

Zi așa! :))) Taman când căutam cu interes o bâtă de baseball sau măcar vreun ciomag mai respectabil, se ițește Sfârfâlică la orizont. ”Ce mai faci, cum merge treaba, știi că azi trebuie să fii la zero”, bla-bla.

- Auzi, îmi vine să-l omor p-ăsta, îi zic sumbru.

Mă enervase deja de vreo cinci ori în câteva ore... Sau de vreo șase ori? Sau să fi fost opt? Le-am pierdut șirul. E puturos și de-o obrăznicie inimaginabilă, iar eu am imaginație bogată. O să vă povestesc mai detaliat, dar abia după ce scap de el, adică după 1 decembrie. Va fi ca un fel de catharsis :))

Anyway, Sfârfâlică pare să cântărească ideea mea criminală cu toată seriozitatea.

- Mda, vezi numai să nu faci mizerie, zice, dovedind un spirit practic destul de alarmant în context :D

Bun, deci eu pe cine ascult acuma? :))) Îl bat pe Plod ca la fasole sau îl extermin direct? :D

Glumesc, desigur :) În realitate, nu fac decât să-i explic de zece ori aceleași chestii, să-l îndemn să-și noteze anumite detalii pentru că sunt multe chichițe, să-i reexplic ceea ce-i explicasem cu jumătate de oră în urmă, dar el a uitat și nici nu și-a notat... de-astea :)

PS: am terminat toate treburile, bineînțeles. Plodul mi s-a plâns că sunt ”foarte severă”. Habar n-are el... :))

(Ca) de duminică

Sfârșit de săptămână, s-a schimbat și ora, e înnorat și frig (la mine, cel puțin). A fost o săptămână grea, dar care se încheie cu bine, slavă Domnului. Mă simt, cum să zic... epuizată de ușurare :) Vreme de neieșit din casă, de băut ceai din căni viu colorate, de ronțăit migdale trase în ciocolată albă și de citit vreo carte captivantă. Sau, eventual, de văzut vreun film bun. În această ultimă privință, am fost inspirată de-o retrospectivă de pe BuzzFeed; 129 de imagini reprezentative din felurite pelicule, multe dintre ele capodopere ale genului.

Dacă stau să mă uit, ajung la concluzia că am văzut prea puține dintre ele. Îmi place să cred însă că le-am văzut pe cele mai bune, dar asta nu înseamnă că la o adică n-aș mai avea de recuperat. 

Lista integrală a filmelor o găsiți pe link-ul de mai sus; eu am selectat doar nouă, pe care le-am văzut (unele dintre ele, de mai multe ori) și pe care le-aș recomanda la orice oră. 

”Casablanca”(1942)

Este un film despre care nu am alt argument decât acela că, pur și simplu, trebuie văzut. Una dintre cele mai curate și autentice povești de dragoste, pardon de pleonasm. 

Cu un Humphrey Bogart șarmant, chiar dacă nu e genul de frumusețe masculină clasică. Și cu o Ingrid Bergman superbă, senzuală, irezistibilă. Și cu melodia ”As Time Goes By”, una dintre cele mai frumoase și melancolice piese de pe soundtrack-ul unui film.

 ”The Shining” (1980)

După ce l-am văzut, acum vreo cinci ani, am scris și eu o mică recenzie. Îmi mențin părere de atunci, anume că filmul este-n multe privințe mai puțin reușit decât cartea. 

Dar Jack Nicholson face un rol atât de mare, încât merită să vă uitați, fie și numai pentru asta. Dintr-un singur punct de vedere m-am răzgândit - atunci scriam că, foarte probabil, nu voi revedea filmul ăsta, dar acum nu exclud varianta la o adică. Un asemenea recital actoricesc nu-i de toată ziua și pot trece relativ ușor (la nevoie, chiar cu ”skip” :D) peste scenele gen cadavrul femeii înecate care se ridică din cada unde-și găsise sfârșitul și pornește nu tocmai grațios în urmărire... :))

”Reservoir Dogs” (1992)

O operă de artă made in Quentin Tarantino, așa s-ar putea descrie filmul ăsta într-o singură frază. Cred că l-am văzut de vreo patru ori, iar multe dintre dialoguri le-am învățat pe de rost. Despre una dintre problemele de... etică pe care le pune în discuție, am scris acum câțiva ani. 

Filmul e dur și cu multe replici licențioase, dar asta e parte din farmecul lui Tarantino. Dacă nu sunteți foarte sensibili la scene cu sânge și nici din cale-afară de pudici, vă garantez c-o să vă placă. ”A lot”, vorba lui Mr. White :D

”American Beauty” (1999)

Unul dintre cele mai bune filme ale lui Kevin Spacey. Oh wait, Kevin Spacey n-a jucat decât în filme bune. Bine, deci ăsta e unul foarte-foarte-foarte bun. 

E genul de film la care te uiți, pui pauză și te gândești: cum poate juca un actor ATÂT de bine? Ce minte genială a avut scenaristul și ce intuiție a avut regizorul, de-au transpus o poveste altminteri absolut banală într-o poveste pe cât de realistă, pe atât de extraordinară?

”Goodfellas” (1990)

Am mai scris și cu alte ocazii cât de mult îmi plac filmele regizate de Martin Scorsese. Și dacă-n distribuție se regăsește și Robert De Niro, se numește că-i un adevărat festin. 

Da, filmul este dur, dar un alt gen de duritate decât cea din peliculele lui Tarantino; pentru unii poate că-i mai greu de suportat. Ce-mi place este că Scorsese nu și-a propus niciun moment să ne facă morală, ceea ce regăsim de-atâtea ori în filmele americane. Pur și simplu prezintă o poveste necosmetizată despre gangsteri, bazată pe întâmplări adevărate. Mag-ni-fic, vă spun. 

”Pulp Fiction” (1994)

Încă un film de Tarantino din mica mea selecție și, spun mulți, capodopera lui absolută. Sunt de acord cu ei: filmul e-o minunăție. Umorul negru este prezent din plin și savuros. Am scris mai demult despre o scenă reprezentativă. Și pe-asta am învățat-o pe de rost, atât eu cât și jupânul legitim.

Nu o dată l-am auzit mormăind edificat ”when Bonnie goes shopping, she buys shit”, atunci când cumpăr ceva, hmm, nepotrivit :))) Adică roșii în suc propriu în loc de bulion, de exemplu :))

”The Shawshank Redemption” (1994)

Este de ani de zile în topul primelor trei cele mai bune filme ale tuturor timpurilor pe imdb.com și faptul cu siguranță nu e întâmplător. 

Un film atipic pentru o adaptare după Stephen King, dar atât de bun, încât aproape că-mi vine să vă poruncesc să-l vedeți, presupunând că n-ați făcut-o încă :) Poate singurul lucru la care să zicem că păcătuiește este coloana sonoră; muzica ar fi putut fi mult mai impresionantă. Dar e un aspect minor, care nu știrbește din valoarea filmului. 

”Gladiator” (2000)

Serios, mai e cineva care n-a urmărit povestea lui Maximus? Mi-e greu să cred. Mi-a plăcut enorm, m-a impresionat atât de puternic... Aș spune că, urmărindu-l, am suferit; dar am suferit frumos. 

Nu știu cât de acurat este filmul din punct de vedere al adevărului istoric, dar nu cred că a fost prea departe de realitate. Iar muzica este dramatică, intensă, intensificând sau chiar inducând stări sufletești. ”Gladiator” este un film istoric, despre istorie. 

”Schindler's List” (1993)

Cred că este cel mai bun film despre Holocaust care s-a făcut vreodată - și concurența e serioasă la acest capitol. Este și atipic; vorbește nu doar despre disperare, pierdere și moarte, ci și despre speranță, zâmbet și, în final, întoarcerea la viață.

Este cu atât mai impresionant cu cât știi că totul a fost real și Oskar Schindler a existat cu adevărat. A salvat peste o mie de evrei de la o moarte sigură în camerele de gazare de la Auschwitz, iar moștenirea lui se concretizează în urmașii acestora, care n-ar fi fost pe lume fără actul său de-un curaj ieșit din comun. 

Cam asta ar fi selecția mea :) Din lista de pe BuzzFeed lipsesc o mulțime de filme bune și foarte bune, pe care cu mare plăcere le-aș recomanda, însă până la urmă percepția este subiectivă. Trag nădejde că v-am făcut chef de-un film bun :)

Sacrificiul suprem pe ”altarul” ciocoiului

Nu prea reușesc să-mi ordonez gândurile; în capul meu e un amalgam de revoltă, scârbă imensă, sfâșietoare milă și mirare amară. Am tot citit în seara asta diferite materiale despre ceea ce s-a întâmplat marți seara, în capitala europeană supremă a parveniților - căci asta a devenit Bucureștiul.

Revoltă pentru că un om a murit la înnebunitor de frageda vârstă de 28 de ani, dintr-o combinație fatală între neprofesionalismul muncitorilor care n-au semnalizat corespunzător un șantier stradal și aroganța unui ciocoi parvenit.

Scârbă pentru că există o țară, care este România, unde un marțafoi înscăunat ministru pe orice alte criterii decât acelea ale competenței a decis pur și simplu că valoarea lui nu suportă să aștepte la stop ca slugile, ci trebuie ”livrat” acasă de la cârciumă în coloană oficială - în mod normal admisă numai în situații deosebite, de urgență. Care era urgența papițoiului? Îi dădea laptele-n foc?

Scârbă și pentru incredibilul tupeu al celui care, ca s-o spunem pe șleau, i-a adus moartea, de-a se prezenta la priveghi. Mi-e greață până și să-i scriu numele, deci aleg să n-o fac. Cum de nu l-au linșat oamenii până acum? Ah, ce întrebare prostească. E păzit, desigur. Prețiosul lui fund, care nu suporta să fie dus acasă altfel decât în coloană oficială, e cu siguranță vegheat de oameni a căror speranță este că nu-și vor da viața, la propriu, pentru mofturile ciocoiului.

Sfâșietoare milă pentru soția polițistului. E însărcinată. Erau căsătoriți de numai un an. Aveau o viață întreagă înainte, planuri și vise. De toate astea s-a ales praful. Femeia aceea nu va putea depăși niciodată cu adevărat această pierdere. E cu neputință de imaginat ce e-n inima ei. Ce jale, ce ocean de chin traversează, ce tortură sufletească.  

Și mirare amară pentru că... nici nu mai știu. Am uitat ce voisem să spun când am scris asta. V-am zis că mi se învârt gândurile ca titirezul. Unul vine, două pleacă, mi-a fugit ideea. 

Iar acum că tocmai am citit un articol pe blogul lui Vlad Petreanu, mă cuprinde și furia. CUM, CUM e posibil să nu oprești la locul accidentului și să-l lași în urmă pe acel om într-o mare de sânge, prins sub fiarele contorsionate a ceea ce mai rămăsese din motocicleta lui??? Aș putea scrie asta de-o mie de ori, aș putea înșira milioane de ”CUM” și încă pe-atâtea semne de întrebare, și tot n-aș simți că am exprimat ceea ce-aș dori cu adevărat. 

Doamne Dumnezeule, ce tragedie.... 

Ce se va întâmpla acum? Dacă nici de data asta nu ies oamenii în stradă, chiar se numește că poporul român s-a îndobitocit și s-a transformat într-o masă de oi de manevră.