Leacul meu, liniștea mea

Am tot amânat să scriu povestea celui de-al nouălea concert dirijat de Zubin la care-am avut norocul și fericirea de-a fi prezentă. Ba eram prea obosită, ba agasată de una sau alta, ba nu mă simțeam în stare, ba n-aveam inspirație, ba îmi venea o idee de text care mi se părea mai adecvat momentului... 

Nu că-n seara asta aș fi pe șapte cai. Nu reușesc să mă detașez de tragedia petrecută vineri seara în București. Una dintre victimele care luptă pentru viața lor, având arsuri pe o suprafață de 45% din corp, mi-a fost cândva colegă. Dar nu numai din cauza asta mă simt atât de... nici nu știu cum - tristă, furioasă,  neputincioasă, frustrată, degeaba... ci din peste 200 de motive. Peste 200 de oameni, în parte copii, care-au dat ochi cu iadul. 31 dintre ei au plătit obolul și au trecut dincolo. Măcar acum nu-i mai arde și nu-i mai doare, dar asta nu face să fie mai ușor... dimpotrivă.

Așa că m-am gândit să-mi caut liniștea acolo unde-am găsit-o de-atâtea ori :) Am dat drumul Concertului de pian nr. 3 de Beethoven (este absolut superb, deși mai puțin cunoscut decât ”Imperialul”) și mi-am chemat amintirile. 

Au trecut aproape două luni, dar n-am uitat nimic din seara aceea. Îmi aduc aminte de fiecare emoție, fiecare moment în care am uitat să respir, fiecare zâmbet, fiecare clipă în care mi-am lăsat inima să asculte și privirea să învăluie scena unde se crea o muzică nesfârșit de frumoasă, care-ți pătrunde până-n rărunchii sufletului și îți dăruiește o efemeră, dar neprețuită clipă de măreție. 

Simfonia de Cameră Nr. 1 de Arnold Schönberg nu-mi spune mare lucru - și nici nu mă așteptam s-o facă. Este o lucrare modernă, iar eu nu mă regăsesc în acest gen de muzică. Nu prea o înțeleg, asta-i problema - sau poate nu i-a venit momentul. Nu mă grăbesc. Încumetându-mă la un joc de cuvinte, aș putea spune că muzica clasică își are timpii ei. Va veni poate și vremea în care voi gusta compozițiile moderne; până atunci le ascult și încerc să le simt, atât cât îmi permite nivelul actual de înțelegere al acestei muzici.

Personal, în seara aceea am considerat-o ca un fel de aperitiv pentru festinul ce urma să vină.

Fără a avea pretenția că sunt o cunoscătoare de muzică clasică în general sau a compoziției lui Mahler în special (raportându-mă la mine însămi, și una și alta mi s-ar părea o intolerabilă și nejustificată aroganță), pot spune că lucrările acestui compozitor au o rezonanță aparte în sufletul meu. În primul rând, simfoniile mahleriene sunt copleșitoare și impresionante; mă fac să mă simt mică, dar în sensul bun al termenului. Gravitatea muzicii, tonalitățile aspre, efectele contrastante, alternanța dintre șoaptele emise de corzile abia atinse ale viorilor și bubuitul tobelor și timpanelor - pentru mine este fascinație în stare pură. Esența fascinației, dacă vreți. De-a lungul unei simfonii trec prin atât de multe stări diferite, încât la final mă simt absolut împlinită: timp de câteva zeci de minute am trăit cu adevărat la maxim, mulțumesc frumos, în clipa asta am totul! 

De asemenea, compoziția lui Mahler are și-o deosebită importanță sentimentală pentru mine. La primul concert dirijat de Zubin la care-am fost, în urmă cu exact zece ani, s-a interpretat Simfonia a VI-a (”Tragica”). La concertul din februarie 2013, la finalul căruia urma să-l întâlnesc în culise, a dirijat Simfonia a II-a (”Învierea”), iar în acest concert, succedat de o nesperată și cu atât mai emoționantă sesiune de autografe în cadrul căreia mi-a zâmbit și mi-a privit în suflet, a dirijat poate cea mai surprinzătoare lucrare de Gustav Mahler - Simfonia a IX-a. 

De ce spun că este surprinzătoare - este o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare (aspect cu totul atipic pentru Mahler, cel puțin din experiența mea). De pildă, gândindu-mă la concertele trecute, mă pregătisem moral să mi se ”prăvălească” toată percuția în cap, dar de data asta nu s-a întâmplat. Contrastele nu au lipsit, dar au fost mai puțin surprinzătoare. Mi-am lăsat gândurile să zboare unde-au vrut ele, într-un acompaniament perfect. L-am contemplat pe Zubin și am zăbovit îndelung cu privirea asupra baghetei lui, care se mișca aproape imperceptibil, pe alocuri insuportabil de încet. Am simțit cum se scurge din mine tot stresul acumulat și cum energia pozitivă îi ia locul. Confort sufletesc, asta am experimentat. 

Adagio-ul din final a fost, așa cum însuși Mahler menționase în partitură, ”foarte lent și reținut”. Atât de lent, încât sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze.

Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo.

Se îndreaptă spre culise și revine de câteva ori, în ovațiile tot mai puternice ale publicului. Pășește ezitant, sprijinindu-se în baston. Dar asta nu-i ia cu nimic din măreție, din care încă o dată a dăruit tuturor celor prezenți. 

Atunci, acum și pentru totdeauna, Zubin este un olimpian. 

Azi voiam să scriu despre o prăjitură

Așa plănuiam ieri, cel puțin.  Dădusem peste un articol despre prăjitura mea preferată, care anul acesta împlinește 100 de ani :) O delicatesă cu tradiție și atât de fină și de gustoasă, cum n-aș fi crezut că există, până n-am descoperit-o. Și voiam să vă povestesc și vouă desprea ea, să vă invit să n-o ratați dacă se ivește ocazia de-a o gusta și-apoi să mă duc în prima cofetărie și să-mi iau vreo trei felii, să-mi ajungă. 

Dar nu pot scrie asta. Nu astăzi. Nu după ce s-a întâmplat aseară în clubul Colectiv din București, unde un incendiu, pornit spontan de la artificiile care-au aprins bureții fonoizolanți, a pus capăt vieții a 27 de oameni potrivit sinistrului bilanț actual și a rănit peste 100 de persoane.

Mintea omenească (ok, a mea cel puțin) nu poate cuprinde cu adevărat ceea ce trebuie să se fi întâmplat acolo. Ce panică viscerală, ce groază a morții iminente trebuie să-i fi cuprins pe toți. Ce gânduri or fi avut oamenii aflați mai în spate, când au înțeles că nu vor mai ieși în viață din locul acela. Că vor arde de vii. 

Sper din tot sufletul că și-au pierdut cunoștința de la fumul inhalat înainte de-a conștientiza pe deplin ce urmează să se întâmple cu ei. 

Și deschid azi-dimineață Facebook-ul. Printre multe postări de bun-simț, cum ar fi apelurile pentru donat sânge și informațiile referitoare la asta, sau share-urile cu listele persoanelor internate la diferite spitale din București (mulți își caută și acum prietenii sau rudele, despre unii nu se știe nimic, of Doamne...), deci printre aceste postări cum ziceam, se mai ițește câte una cu o imagine a unei căni de cafea și mesajul ”bună dimineața, e weekend!”. Sau cu vreo pisicuță care-n acest moment nu-interesează-pe-nimeni-normal-la-cap-cât-de-drăgălașă-e. Sau cu orice altă tâmpenie precum cele de mai sus. 

Oamenilor (mă adresez celor cu postări precum cele exemplificate în paragraful anterior cu pisica sau cafeaua, dacă o citi vreunul pe aici), voi ați înnebunit? Mai bine-zis, ați fost vreodată normali la cap? Cum naiba vă mai arde acum de așa ceva? Cum de n-ați dat buzna la centrele de donat sânge? (singurul motiv pentru care-mi pare rău că nu-s în București azi e că nu pot dona). Ok, să zicem că ați donat sau că, din motive obiective, n-o puteți face. Sau că ați băut o bere aseară și nu puteți dona decât mâine, cel devreme. Bun, dar asta tot nu vă scuză inconștiența și, n-aveți decât să vă supărați pe mine, prostia. E stupid să puneți postări roz-bombon într-un moment ca ăsta și nu face decât să demonstreze cât de nepăsători sunteți. 

”Și ce-ai vrea să fac, ce pot să fac eu”, m-ar putea întreba unii din ei. De acord, nu e ca și cum noi cei mulți am putea să facem prea multe. Pentru asta s-a votat, pentru asta au fost unii aleși: ca să aibă puterea de-a face. Faptul că-și bat joc de încrederea acordată și de funcția pe care-o au e altă discuție, pe care n-am nicio intenție s-o încep. Dar, dacă tot nu puteți face mare lucru, de ce nu tăceți?!! De ce nu vă împreunați mâinile într-un gând pentru aceia care s-au dus, pentru aceia care luptă să trăiască și într-un gest de mulțumire că n-ați fost voi sau cei dragi vouă în ceea ce pare să fi fost versiunea modernă a Infernului dantesc? De ce sunteți atât de nesimțiți?

Așteptând iarna

Așa cum se întâmplă în fiecare an și cum m-am obișnuit deja, supermarket-urile din Germania sunt pline, încă de la jumătatea lunii septembrie, de Moș Crăciuni și de globuri de ciocolată, de turtă dulce, figurine de marțipan, biscuiți cu scorțișoară și vin de fiert (adică e gata condimentat și nu-i mai trebuie decât un clocot-două, plus gură care să-l bea). 

Ce contează că toamna e în deplinătatea ei și frunzele încă se mai țin de ramuri, chiar dacă s-au uscat, ingălbenit, înroșit sau împortocalit. Ce contează că e vremea dovleacului și-a prăjiturilor cu prune. În magazine a venit Crăciunul de mai bine de-o lună.

Nu fără surprindere, constat că treaba asta... începe să nu mă mai deranjeze. Și nu cred că e vorba doar de obișnuință. Desigur, nu pot spune că-mi place să vină Crăciunul atât de timpuriu. Dar în același timp, nu-mi mai doresc doar să dispară, să treacă.

Să fie oare un semn că-mi recapăt iarna? Cea pe care o căutam acum doi ani și-n mulți alți ani din urmă?  

Nu știu. Cred că-i prematur să mă gândesc la asta. Ar fi frumos să fie, deși se spune că, ceea ce nu trăim la timpul potrivit, nu mai trăim niciodată.

O să-ncerc să mă bucur de iarnă. Am să port cerceii ăștia, pe care i-am cumpărat anul trecut: 

O să-mi mai iau câteva perechi în același stil.

O să-ncerc să prind un fulg de zăpadă.

Și-o să încerc să-mi regăsesc bucuria iernii și-a Crăciunului. 

Reflecții, cugetări, pasmanterii :))

Azi-dimineață ajung la serviciu, evaluez scurt volumul de muncă, mă conectez în sistem, dau două porunci Plodului (aha, ăla Incurabil, care devine tot mai Incurabil de la o zi la alta, vai de nervii mei transformați în tocătură de dat la rațe), când sună telefonul. Cine putea să fie la ora aia... 

- Frau N., cum se prezintă situația la dumneavoastră?

Raportez scurt și concis. Musiu Șarl urăște profund trăncăneala. 

- Bun. Aveți practicantul să vă ajute. Astăzi trebuie să fiți cu toate la zero, da?

Nu-mi cerea imposibilul - și știa și el că-i realizabil - dar îmi dădeam seama că trebuie să-i bag niște artificii în fund Plodului. 

- Vă promit, răspund eu, chiar dacă trebuie să-l omor pentru asta. 

- Haha, se hlizește Musiu Șarl, nu aveți voie să omorâți angajații. Contravine politicii noastre interne. Puteți doar să-i bateți.

Zi așa! :))) Taman când căutam cu interes o bâtă de baseball sau măcar vreun ciomag mai respectabil, se ițește Sfârfâlică la orizont. ”Ce mai faci, cum merge treaba, știi că azi trebuie să fii la zero”, bla-bla.

- Auzi, îmi vine să-l omor p-ăsta, îi zic sumbru.

Mă enervase deja de vreo cinci ori în câteva ore... Sau de vreo șase ori? Sau să fi fost opt? Le-am pierdut șirul. E puturos și de-o obrăznicie inimaginabilă, iar eu am imaginație bogată. O să vă povestesc mai detaliat, dar abia după ce scap de el, adică după 1 decembrie. Va fi ca un fel de catharsis :))

Anyway, Sfârfâlică pare să cântărească ideea mea criminală cu toată seriozitatea.

- Mda, vezi numai să nu faci mizerie, zice, dovedind un spirit practic destul de alarmant în context :D

Bun, deci eu pe cine ascult acuma? :))) Îl bat pe Plod ca la fasole sau îl extermin direct? :D

Glumesc, desigur :) În realitate, nu fac decât să-i explic de zece ori aceleași chestii, să-l îndemn să-și noteze anumite detalii pentru că sunt multe chichițe, să-i reexplic ceea ce-i explicasem cu jumătate de oră în urmă, dar el a uitat și nici nu și-a notat... de-astea :)

PS: am terminat toate treburile, bineînțeles. Plodul mi s-a plâns că sunt ”foarte severă”. Habar n-are el... :))

(Ca) de duminică

Sfârșit de săptămână, s-a schimbat și ora, e înnorat și frig (la mine, cel puțin). A fost o săptămână grea, dar care se încheie cu bine, slavă Domnului. Mă simt, cum să zic... epuizată de ușurare :) Vreme de neieșit din casă, de băut ceai din căni viu colorate, de ronțăit migdale trase în ciocolată albă și de citit vreo carte captivantă. Sau, eventual, de văzut vreun film bun. În această ultimă privință, am fost inspirată de-o retrospectivă de pe BuzzFeed; 129 de imagini reprezentative din felurite pelicule, multe dintre ele capodopere ale genului.

Dacă stau să mă uit, ajung la concluzia că am văzut prea puține dintre ele. Îmi place să cred însă că le-am văzut pe cele mai bune, dar asta nu înseamnă că la o adică n-aș mai avea de recuperat. 

Lista integrală a filmelor o găsiți pe link-ul de mai sus; eu am selectat doar nouă, pe care le-am văzut (unele dintre ele, de mai multe ori) și pe care le-aș recomanda la orice oră. 

”Casablanca”(1942)

Este un film despre care nu am alt argument decât acela că, pur și simplu, trebuie văzut. Una dintre cele mai curate și autentice povești de dragoste, pardon de pleonasm. 

Cu un Humphrey Bogart șarmant, chiar dacă nu e genul de frumusețe masculină clasică. Și cu o Ingrid Bergman superbă, senzuală, irezistibilă. Și cu melodia ”As Time Goes By”, una dintre cele mai frumoase și melancolice piese de pe soundtrack-ul unui film.

 ”The Shining” (1980)

După ce l-am văzut, acum vreo cinci ani, am scris și eu o mică recenzie. Îmi mențin părere de atunci, anume că filmul este-n multe privințe mai puțin reușit decât cartea. 

Dar Jack Nicholson face un rol atât de mare, încât merită să vă uitați, fie și numai pentru asta. Dintr-un singur punct de vedere m-am răzgândit - atunci scriam că, foarte probabil, nu voi revedea filmul ăsta, dar acum nu exclud varianta la o adică. Un asemenea recital actoricesc nu-i de toată ziua și pot trece relativ ușor (la nevoie, chiar cu ”skip” :D) peste scenele gen cadavrul femeii înecate care se ridică din cada unde-și găsise sfârșitul și pornește nu tocmai grațios în urmărire... :))

”Reservoir Dogs” (1992)

O operă de artă made in Quentin Tarantino, așa s-ar putea descrie filmul ăsta într-o singură frază. Cred că l-am văzut de vreo patru ori, iar multe dintre dialoguri le-am învățat pe de rost. Despre una dintre problemele de... etică pe care le pune în discuție, am scris acum câțiva ani. 

Filmul e dur și cu multe replici licențioase, dar asta e parte din farmecul lui Tarantino. Dacă nu sunteți foarte sensibili la scene cu sânge și nici din cale-afară de pudici, vă garantez c-o să vă placă. ”A lot”, vorba lui Mr. White :D

”American Beauty” (1999)

Unul dintre cele mai bune filme ale lui Kevin Spacey. Oh wait, Kevin Spacey n-a jucat decât în filme bune. Bine, deci ăsta e unul foarte-foarte-foarte bun. 

E genul de film la care te uiți, pui pauză și te gândești: cum poate juca un actor ATÂT de bine? Ce minte genială a avut scenaristul și ce intuiție a avut regizorul, de-au transpus o poveste altminteri absolut banală într-o poveste pe cât de realistă, pe atât de extraordinară?

”Goodfellas” (1990)

Am mai scris și cu alte ocazii cât de mult îmi plac filmele regizate de Martin Scorsese. Și dacă-n distribuție se regăsește și Robert De Niro, se numește că-i un adevărat festin. 

Da, filmul este dur, dar un alt gen de duritate decât cea din peliculele lui Tarantino; pentru unii poate că-i mai greu de suportat. Ce-mi place este că Scorsese nu și-a propus niciun moment să ne facă morală, ceea ce regăsim de-atâtea ori în filmele americane. Pur și simplu prezintă o poveste necosmetizată despre gangsteri, bazată pe întâmplări adevărate. Mag-ni-fic, vă spun. 

”Pulp Fiction” (1994)

Încă un film de Tarantino din mica mea selecție și, spun mulți, capodopera lui absolută. Sunt de acord cu ei: filmul e-o minunăție. Umorul negru este prezent din plin și savuros. Am scris mai demult despre o scenă reprezentativă. Și pe-asta am învățat-o pe de rost, atât eu cât și jupânul legitim.

Nu o dată l-am auzit mormăind edificat ”when Bonnie goes shopping, she buys shit”, atunci când cumpăr ceva, hmm, nepotrivit :))) Adică roșii în suc propriu în loc de bulion, de exemplu :))

”The Shawshank Redemption” (1994)

Este de ani de zile în topul primelor trei cele mai bune filme ale tuturor timpurilor pe imdb.com și faptul cu siguranță nu e întâmplător. 

Un film atipic pentru o adaptare după Stephen King, dar atât de bun, încât aproape că-mi vine să vă poruncesc să-l vedeți, presupunând că n-ați făcut-o încă :) Poate singurul lucru la care să zicem că păcătuiește este coloana sonoră; muzica ar fi putut fi mult mai impresionantă. Dar e un aspect minor, care nu știrbește din valoarea filmului. 

”Gladiator” (2000)

Serios, mai e cineva care n-a urmărit povestea lui Maximus? Mi-e greu să cred. Mi-a plăcut enorm, m-a impresionat atât de puternic... Aș spune că, urmărindu-l, am suferit; dar am suferit frumos. 

Nu știu cât de acurat este filmul din punct de vedere al adevărului istoric, dar nu cred că a fost prea departe de realitate. Iar muzica este dramatică, intensă, intensificând sau chiar inducând stări sufletești. ”Gladiator” este un film istoric, despre istorie. 

”Schindler's List” (1993)

Cred că este cel mai bun film despre Holocaust care s-a făcut vreodată - și concurența e serioasă la acest capitol. Este și atipic; vorbește nu doar despre disperare, pierdere și moarte, ci și despre speranță, zâmbet și, în final, întoarcerea la viață.

Este cu atât mai impresionant cu cât știi că totul a fost real și Oskar Schindler a existat cu adevărat. A salvat peste o mie de evrei de la o moarte sigură în camerele de gazare de la Auschwitz, iar moștenirea lui se concretizează în urmașii acestora, care n-ar fi fost pe lume fără actul său de-un curaj ieșit din comun. 

Cam asta ar fi selecția mea :) Din lista de pe BuzzFeed lipsesc o mulțime de filme bune și foarte bune, pe care cu mare plăcere le-aș recomanda, însă până la urmă percepția este subiectivă. Trag nădejde că v-am făcut chef de-un film bun :)