Misterul Annei Karenina

Ăsta e un caz clasic de, vorba unora de prin filmele americane, ”nu este ceea ce pare”. Altfel spus, nu e vorba de mister în sensul în care v-ați fi așteptat, ci de enigma scrierii corecte a numelui eroinei romanului scris de Tolstoi. 

Printre blogurile pe care ocazional le mai citesc se regăsește și blogul unei tipe absolvente a facultății de Limbi Străine, secția rusă-italiană. Adică rusă principal, ca să ne-nțelegem. Azi și-a schimbat imaginea de profil, iar în noua poză poartă o căciulă de blană. Evident, clișeul binecunoscut și lesne de anticipat - dacă e căciulă de blană, e Rusia. Și rămânând la clișee, sub poză a scris după cum se vede în imaginea de mai jos:

Facepalm! Numele de familie se scrie de fapt cu un singur ”n”. Karenina. Ce-o fi atât de greu, frate? Mai ales pentru un absolvent de rusă? Nu pricep și pace. Hotărât lucru, unele chestii sunt mult prea complicate pentru mine. 

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un profesor din facultate, care ne preda un curs intitulat ”Presă și literatură”. La seminar analizam activitatea jurnalistică a unor scriitori români, în timp ce la curs ne ocupam, strict din punct de vedere literar, de marile opere universale. Pentru examen trebuia să realizăm o lucrare pe o temă dată de profesor, dintr-un roman ales de noi. Urma să susținem oral examenul, dar lucrarea trebuia predată cu vreo trei săptămâni mai devreme. Eu am ales ”Anna Karenina”, una dintre cele mai fascinante cărți pe care le-am citit în viața asta.
Mi-a dat tema (”Semnificația iertării”, pornind de la faptul că multe personaje își cer iertare în diferite împrejurări), iar la susținere am primit nota 10. Însoțită de următorul comentariu:
- Îți mulțumesc că ai scris corect ”Anna Karenina”.
Ca răspuns la privirea mea uluită - ce-i așa mare scofală, e un nume simplu - a adăugat:
- De când predau cursul ăsta, cred c-am văzut-o scrisă în toate felurile imaginabile. Anna cu un ”n”, Karenina cu doi de ”n”, cu y în loc de i, ba chiar și cu doi de ”r”... Îmi pierdusem speranța că mai găsesc vreun student care să scrie corect numele ăsta.

N-am înțeles nici atunci și nu înțeleg nici acum care-i problema. Aș înțelege dacă lumea ar avea dificultăți de scriere cu un nume precum Keihanaikukauakahihuliheekahaunaele (oficial, cel mai lung nume tipărit integral pe un act de identitate). Dar biata Karenina ce are, domnule?

Mister total.

Dezinsecție în departament: cum am scăpat de Plodul Incurabil

Spre nedisimulatul meu entuziasm, iată că scriu postarea asta cu vreo câteva zile mai devreme decât aș fi tras nădejde. Dacă vă aduceți aminte, spuneam nu cu mult timp în urmă că vă voi povesti mai detaliat despre imposibilul Plod Incurabil, de îndată ce-și încheie stagiul în departamentul meu. Asta era planificat să se întâmple pe 1 decembrie. Însă ultimele lui isprăvi i-au umplut paharul lui Musiu Șarl, care a decis că Plodul își va încheia prematur socotelile în secția noastră. Următoarea ”stație” unde are de efectuat stagiu obligatoriu este la Retur. Mă rog, nu că m-ar interesa asta - poate să fie oriunde, numai nu pe capul meu, că peri albi mi-a scos și pilaf din nervii mei a făcut. 

În două luni și jumătate, cât a fost la mine, s-a făcut remarcat exclusiv prin puturoșenie, tupeu și o obrăznicie soră cu nesimțirea. N-am reușit să-mi impun autoritatea (aia care e, atâta câtă e) și-am crezut că am eu o problemă. Team leaderii noștri mi-au explicat însă că nu e vorba de mine personal; el nu ascultă decât de șefime. Orice i-ar spune cineva e zero, dacă respectivul nu e vreun șef. M-am mai liniștit auzind asta, că deja m-apucasem să-mi imaginez parascraci referitor la ce părere și-o face Musiu Șarl despre faptul că nu pot stăpâni nici măcar un practicant de 22 de ani.

Sinceră să fiu, nici nu știu cum aș putea povesti despre individul ăsta ca să exprim cât mai fidel dimensiunea pacostei care este. Așa că o să redau punctual câteva întâmplări.

1) A butonat aiurea la imprimanta cea mai importantă din departament - am patru, dintre care esențială este cea pentru printat facturi. De oricare dintre celelalte trei mă pot lipsi, cel puțin temporar, dar de cea pentru facturi nu. Nu pot lucra nimic în absența ei, pentru că operez constant în conturile clienților și ceea ce fac se concretizează în generarea unor noi facturi - coduri noi, numere de tracking schimbate, accesarea stocului din depozitul principal pentru a solicita eventuale articole necesare în vederea completării comenzii , stornare etc - pentru orice am nevoie de imprimanta aia.

Bun, și Plodului îi cășunează să simuleze ceva, un ceva absolut inutil, dar care la o adică putea da scula peste cap. ”Vreau să văd dacă merge să fac aia și aia”, zice din senin. Ridic o sprânceană: adică de ce-ai face așa ceva? ”Ca să văd cum e”. Nu e cazul, nu ai nevoie de asta și poți face stricăciuni pe acolo, răspund. Mai cheltui două minute ca să-i explic ce s-ar putea întâmpla, el zice ”ok, alles klar”. Peste alte câteva minute, dinspre imprimantă se aude un ”biiiip” prevestitor de belele, iar pe display rânjea sfidător o eroare: Plodul făcuse exact ce-i spusesem să NU facă.

La naiba, nu ți-am zis să nu??!!! ”Ba da, dar m-am gândit că spui doar așa”. SHIT! Mă opresc din ce făceam, sun la Suportul Tehnic, stau vreun sfert de oră la telefon cu un tip de-acolo, care m-a ghidat cum să dreg tâmpenia. Bineînțeles, au aflat toți de isprava nătărăului, fie și numai pentru că m-au văzut gata să fac implozie de nervi și-au vrut să știe de ce. 

2) În interval de vreo două ceasuri, a făcut 8 (opt) greșeli similare, bulibășind la modul sinistru niște comenzi, deși la prima dudă îi explicasem ce și cum și-l rugasem să fie atent; a zis ”alles klar” și-apoi a mai comis încă șapte. De cap îmi venea să-i dau ”alles klar”-ul.

3) În altă zi, a făcut alte greșeli (de fapt, n-a fost zi în care să nu dea măcar câte-o chiflă). Îl atenționez, îl poftesc să caște ochii (erau greșeli de neatenție, nu de neștiință), la care ipochimenul se ofuscă: ”mereu mă bănuiești pe mine! De ce trebuie să fiu eu vinovat de tot ce merge prost aici?” Mvai, uite unde era victima. Iote-aici în sistem, e ăsta userul tău sau ba? Da, este. Și-atunci?? ”De unde să știu eu... a greșit sistemul”. E clar, sistemul are ceva cu el, e un complot general!

4) Știind că-i de datoria mea să-l păstoresc, și pe de altă parte fiind nițel masochistă cred, n-am abandonat demersul de a-i explica una-alta, pe măsură ce apăreau situații noi. Notițe nu și-a luat niciodată, deși îl îndemnasem s-o facă; sunt foarte multe informații, protocoale, proceduri șamd și nu le poți ”cuprinde” dacă nu le notezi de la început. Bun, nu-l puteam obliga să scrie, dar nici să explic de cinci ori același lucru nu eram dispusă. Așa că încercam măcar să fac apel la memoria lui; dacă mă-ntreba ce să facă în cutare caz, spuneam ”am mai avut situația asta, îți amintești cum ți-am explicat că se rezolvă?”. Evident, nu-și amintea niciodată. Ca să-i spună apoi unuia dintre team leaderi - în prezența mea - că fac ”jocuri psihologice” cu el, am încheiat citatul. ”Mereu mă întreabă cum se face una sau alta, în loc să-mi spună!”. Da' ce-s eu, frate, bandă de magnetofon cu normă-ntreagă?!

5) La un moment dat, am început să am senzația că face intenționat anumite chestii, știind că mă enervează. Oi fi paranoică, mi-am zis, nu poate fi chiar atât de tâmpit. ”Ba cred că ai dreptate, am observat și eu asta”, mi-a zis șefa mea directă atunci când i-am spus impresia mea. Na bravo, bună treabă.

Ar mai fi multe, multe de povestit, dar cred că cele de mai sus sunt suficiente pentru a-l portretiza. În rezumat: indolență, nerușinare, sfidare și puturoșenie. Marțea trecută - pe 17, deci - urma să predea un raport de practică, despre care știa de la bun început că trebuie să-l facă. Avea de ales o temă, un singur subiect din tot ce presupune activitatea în departament, deci s-ar zice că nu era mare scofală. Luni, așadar cu o zi înainte de termenul de predare, a mâzgălit ceva în Word și mi-a dat să citesc. Cinci rânduri mulsese din el, într-un stil absolut dezlânat, de fapt era o singură frază. 

- Nu poți să-i predai șefului așa ceva, zic.

- De ce nu?, se miră pe un ton aproape jignit, cum adică, dom'le, nu apreciez prestația lui...

- Pentru că ăsta nu e un raport, e... o frază, fără cap și fără coadă, n-ai atins punctele esențiale ale temei, practic nu se înțelege nimic. 

Oftează teatral, parcă exasperat de intransigența - sau prostia? - mea.

- Bine, dacă zici tu (dacă zic eu, ați remarcat nuanța, da?). Spune-mi ce mai trebuie să scriu. 

Dau ochii peste cap, îmi crește tensiunea. Era cazul să știe demult ce trebuia să scrie. Alesese cel mai banal subiect, și se presupune că din moment ce fusese alegerea lui, stăpânea problema. Dar îmi calc pe inimă și-i enumăr scurt aspectele pe care trebuia să le detalieze. 

Se holbează bovin, de parcă văzuse un măgar pe schiuri.

- Păi cum să scriu eu toate astea?

- Așa bine.... cum se scrie. Nu ți-ai luat notițe, deci bănuiesc că ai în cap toate detaliile. Nu?

- Îhâmmm. Nu știu. Dictează-mi tu. 

Lăsând la o parte impertinența solicitării, nici măcar un ”te rog” n-a nimerit să zică.

- Nu pot face asta, i-am spus, nu am voie să-ți dictez ceea ce, după aproape trei luni în care ai făcut zilnic chestia asta, ar trebui să știi. 

Nu mințeam. Rolul meu într-o astfel de situație este să citesc, să dau un feedback general de tipul ”cutare chestiune nu a fost inclusă, aici ai putea da un exemplu concret” șamd, însă nu e permis să dai mură-n gură. Am mai avut trei practicanți, deci știu care sunt cerințele. 

A doua zi, când ar fi trebuit să predea raportul, a sunat și-a anunțat că e bolnav. Moment în care paharul lui Musiu Șarl a dat pe dinafară. 

PS: da' mult am mai scris, frate, aveam eu dreptate că va fi un adevărat demers purificator să povestesc despre el după ce s-a cărat :)) 

PPS: din câte știu, n-a predat raportul. Sunt foarte curioasă cum o s-o scoată la capăt, pentru că mâzgăleala aia nu va fi în niciun caz acceptată, iar fără raport nu i se consideră încheiat stagiul :D 

PPPS: refrenul preferat al colegilor este că Greta face jocuri psihologice :))) 

Status: satisfăcător

Treaba aia cu ”quality time” nu e chiar un americanism fără fundament. Am constatat chestia asta după patru zile petrecute în compania unor prieteni veniți în vizită din România. 

 - Am povestit până la două noaptea (apropo, am primit până la urmă liberi vineri, deși n-am mai adus vorba; mă resemnasem că nu se poate fiindcă-i mult de lucru și basta. Dar Sfârfâlică a revenit asupra deciziei, dat fiind că potopul care se anunțase ne-a mai păsuit nițel). 

- Am consumat cantități îngrijorătoare de cârnați bavarezi pe varză, frigărui, friptură de porc tot pe antemenționata varză, toate stropite cu bere și mai târziu ”drese” cu vin fiert. N-a lipsit o uriașă clătită cu ciocolată albă. Și n-au lipsit nici ciudățenii gen cremă de fistic sau dulce de leche. Nu. Mă. Mai. Urc. Pe. Cântar. Anul. Ăsta.

- Am râs, mult și bine :)

- Am gonit inclusiv cu 150 km/h (omul, nu eu), pentru a aduce la timp prietenii la aeroport. Nu din vina noastră, că noi am plecat la timp de-acasă. Dar un camion care s-a ”așezat” de-a curmezișul autostrăzii ne-a dat emoții serioase. Nivelul de adrenalină la cote de avarie, happy end :)

Faptul că mâine e luni e oarecum atenuat de faptul că am scăpat, mai devreme decât aș fi crezut, de Plodul Incurabil :D A făcut-o lată (a nu-știu-câta oară) și lui Musiu Șarl i s-a umplut paharul. Pfiuu, ce ușurare. Deja colegii mi-au zis că sunt din nou eu, ”Greta, cea pe care o știm: liniștită, zâmbitoare”. Nu-mi vine să cred ce efect negativ avea ipochimenul asupra mea. 

Săptămână bună să avem! :)

Rezumat recent: ceai, ruj și educație sexuală

• Zile pline. Multă muncă. Agitație. Ceva stres(uri). 

• Ultimele două săptămâni cu Plodul Incurabil. Nervii mei se dau cu capul de ce-apucă. Azi voia să-i dictez eu ce să scrie în raportul pe care trebuie să-l prezinte la final de stagiu. Ce credeți, oare i-am dictat? (emoticon_diabolic).

• Somn agitat. Visat o prietenă care mă scuipă (creepy stuff).

• Ceai de rooibos. Bun, foarte bun, neașteptat de bun.

• Dor de mama, pe care-o simt mai aproape ca oricând. Mami, mami a mea. 

• Așteptăm vizita unor prieteni. În pespectiva asta am încercat să obțin ziua de vineri liberă (recuperare de ore suplimentare), dar Sfârfâlică nu mi-a aprobat pe motiv de volum de muncă. Are dreptate, nu pot să neg, dar tot i-am urat în gând să-l ia dracii, precum pe tizul său din ”Moromeții” :D

• Din seria ”acțiuni de pițipoancă”, mi-am luat un ruj Max Factor ultrarezistent. Ăsta. Recenziile sunt entuziaste, de-asta l-am și cumpărat (de capu meu', ce-am ajuns, să mă documentez pentru un maglavais de buze). Îmi place, deși în general nu agreez rujurile cu pensulă. Dar cred că îmbătrânesc și devin ceva mai conservatoare. Shit.

• Vineri seara, după serviciu, am fost în vizită la o colegă de la HelpDesk. Vizită plănuită de mult, ea ținuse foarte mult să vin, să-i cunosc fetița în vârstă de aproape doi ani. Eram ruptă de oboseală, dar n-am vrut să contramandez.  Hai să nu mă (mai) comport ca o sălbatică, mi-am zis. A urmat o oră și jumătate de discuții despre cum a născut ea natural, cum a ajutat-o soțul la naștere și cum a învățat-o pe aia mică ce înseamnă penis (am asistat și la o demonstrație practică de parenting - ”Lina, ce are tati între picioare?” ”Peni”, răspunde ghindoaca blondă. ”Bravo, mami, așa este. Tati are peni”). WTF. Fascinant, nu? Mie-mi spuneți. Am consumat un pahar de apă. Nu cred că mai socializez prea curând.

Ne citim spre weekend. Să fiți bine, da?

Poza de profil de pe Facebook, garanția solidarității umane

Nu cred că mai e cineva care nu știe de tragedia care-a avut loc vineri seara în Paris, unde mai multe atentate desfășurate simultan în locații diferite au pus capăt vieții a 129 de persoane (up to date) și au rănit alți 352 de oameni.

Proporțiile tragediei sunt enorme, consecințele - incomensurabile. Deocamdată, omenirea este-n stare de șoc. În Franța s-a declarat stare de urgență, dar personal cred că asta e valabil pentru o bună parte din mapamond. Oamenii sunt înspăimântați, derutați și simt nevoia să reacționeze într-un fel sau altul. Unii dintre ei, destul de mulți de altfel, au făcut-o inclusiv prin a-și pune la proza de profil de pe Facebook steagul Franței. Spun ”inclusiv” pentru că este posibil ca unii dintre ei să fi făcut și alte lucruri, după puterile fiecăruia. 

Eu n-am făcut-o și nici nu am de gând. Și asta nu doar acum; nici în cazurile Colectiv sau Charlie Hebdo nu m-am aliniat acestui trend. Și-am să explic de ce, iar apoi detaliez și care-i ideea textului ăstuia, de fapt...

Nu mi-am schimbat poza de profil pentru că nu văd sensul. Solidaritatea se manifestă, din punctul meu de vedere, altfel. A-ți pune poze cu un anume simbol nu știu cât ajută (de fapt, părerea mea e că nu ajută deloc). Nu înseamnă că aceia care-și schimbă pozele de profil nu ar fi convinși de onestitatea demersului lor; dar în ultimă instanță, e o chestiune de optică, una în care eu nu mă regăsesc. Pentru că sincer, nu cred că ajută pe nimeni că-mi schimb eu poza.... 

Poate durerea celor îndoliați e pe moment atenuată de faptul că, iată, atât de mulți oameni le sunt alături. Dar durerea asta va fi cu atât mai mare când pozele de profil vor fi schimbate, steagul Franței fiind înlocuit de oricare altă imagine. Nimic nu e mai dureros decât să constați că pentru ceilalți viața merge înainte, în timp ce pentru tine... 

Dacă aș fi fost la Paris sau la București, aș fi mers să donez sânge. M-am rugat pentru cei răniți în incediul de la Colectiv și n-am fost bună de nimic toată ziua de luni, după ce-am aflat că Teodora, fosta mea colegă, a murit. 

Dar nu pot face mai nimic, ăsta e adevărul. Și atunci, am ales să mă rog, să mă gândesc la ei și să tac. Nu cred în demersul de-a pune o anume poză la profil; dacă aș fi crezut în asta, aș fi făcut-o, așa cum sunt convinsă că aceia care și-au schimbat pozele sunt sinceri în acest demers, vrând ca prin asta să-și arate sprijinul moral și compasiunea.

Bun, sper c-am fost clară mai sus (tot am sentimentul că am explicat și m-am justificat prea mult, dar mai bine prea mult decât prea puțin). Ce m-a determinat să scriu textul ăsta a fost opinia unor comentatori de pe Facebook, care sunt de părere că ”dacă nu-ți schimbi poza de profil, înseamnă că nu-ți pasă”. 

Instantaneu, prin fața ochilor mi-au defilat o armată de încornorați furioși. Adică dacă-mi schimb poza de profil, ești tu sigur că-mi pasă și n-am vrut doar să fiu în trend? Sigur-sigur? (Repet și accentuez, NU spun că aceia care și-au ”arborat” steagul Franței nu ar crede în acest gest; inclusiv unii din lista mea de Friends au făcut-o și cred că au fost sinceri). Dar este asta o garanție universal valabilă? Sau neafișarea pozei e o garanție a nepăsării? De ce trebuie ca unii să-ncerce să impună asta?

Mă uitam pe pagina de Facebook a Filarmonicii din Berlin.... ei nu și-au pus steagul francez la profil. Dar Sir Simon Rattle, director muzical și prim dirijor al orchestrei, a transmis un mesaj de condoleanțe în debutul concertului susținut ieri seară la Viena, rugând publicul să păstreze un moment de reculegere. ”Doamnelor și domnilor, cu toții suntem șocați de oroarea petrecută ieri la Paris. Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care o vom interpreta astăzi, este în esență o călătorie de la întuneric spre lumină. Iar lumina include mesajul lui Beethoven, o pledoarie pentru dragoste, toleranță, omenie, umor. Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie să auzim cuvintele 'toți oamenii vor deveni frați', în special dacă avem în jurul nostru persoane care nu cred acest lucru. Ceea ce putem face noi este să cântăm și înainte de asta avem rugămintea să păstrăm cu toții un moment de reculegere în amintirea celor care au murit și să ne gândim cu liniște și afecțiune la familiile lor”. 

Un mesaj sincer, în cuvinte simple, pline de sens și, aș spune eu, și de căldură. Oare i se poate ierta Filarmonicii faptul că nu și-a schimbat poza de profil? Oare asta să însemne că nu-i pasă?