Zâmbind unui vis împlinit :)

Înainte de-a începe această postare, am dat drumul fișierului video al concertului, să meargă în background și să-mi țină companie în timp ce scriu. Din când în când mai trag cu coada ochiului, deși l-am urmărit de-atâtea ori, încât am fiecare secvență în memorie. Dar de fiecare dată îmi face la fel de multă plăcere să-l revăd și fiorii emoției sunt tot acolo.

A trecut un an de când, iertați-mi pleonasmul, am trăit una dintre cele mai extraordinare seri ale vieții mele. Nu cred că au fost multe zile în care să nu mă fi gândit, fie și-n treacăt, la experiența concertului, la care visasem încă din adolescență. Și, aproape de fiecare dată, cea dintâi amintire este de ordin olfactiv :) Îmi va rămâne pentru totdeauna în memorie parfumul celor 30.000 de flori, care se amesteca subtil cu mirosul lemnului din care era făcut parchetul :) Așa ceva chiar nu se poate descrie în cuvinte, dar este cu atât mai prețios.

Imaginea asta nu se regăsește ca atare nicăieri altundeva :) Este o captură de pe fișierul video, la care aș putea să mă uit minute în șir fără să mă plictisesc. E atât de multă frumusețe acolo... și-mi amintește de fericirea de acum un an. 

Impropriu spus de fapt că-mi amintește, pentru că n-am uitat nimic din seara de 31 decembrie 2014. Emoțiile au rămas cu mine, s-au sedimentat în adâncul inimii și se constituie într-un ”capital” inestimabil. De multe ori mi s-a întâmplat să-mi găsesc resurse de combustibil sufletesc în amintirile de atunci. Ori de câte ori ascult piesele din concert, zâmbesc și-mi spun: ”când te gândești că am ascultat asta din sală...”.

Dacă am învățat ceva din această experiență? Da, cu siguranță; am povestit despre asta mai detaliat într-un articol separat, de îndată ce mi-am mai revenit din emoții. Încerc să aplic în viața curentă lecția de atunci; nu-mi reușește mereu, dar mă străduiesc. 

Mâine voi urmări concertul, de data aceasta cu Mariss Jansons la pupitru, instalată pe canapea și, foarte probabil, zâmbind amintirilor :) Cred că va fi suficient să închid ochii pentru a evoca parfumul florilor și al lemnului. Și să-mi simt din nou inima bătând atât de tare, încât s-o aud în tâmple. Așa ca-n seara aceea.

După concert ne-am dus la Primărie, pentru a întâmpina acolo noul an în acordurile valsului ”Dunărea Albastră”, care răsună imediat după miezul nopții. Eram atât de copleșită de ceea ce mi se întâmplase... și-mi aduc aminte că trupa care cânta live a interpretat melodia ”The time of my life”. Ce potrivit, mi-am zis. Pentru că și eu am avut parte de time of my life în seara aceea... :)

Au mai rămas doar trei ore până când vom intra în 2016. An pe care vi-l urez să fie unul excelent, să fiți sănătoși atât voi, cât și cei dragi vouă și să aveți parte de cât mai multe clipe minunate, care să vă însoțească toată viața cu lumina, fericirea și exuberanța lor :) 

O noapte frumoasă, dragii mei, să ne citim cu bine anul viitor! :)

Vals printre amintiri

Anul trecut pe vremea asta ajunseserăm de câteva ore la Viena și tocmai fuseserăm ”în recunoaștere”, să vedem unde e locația.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ce-am simțit când am ajuns în fața acestei clădiri. Urma să se întâmple în mai puțin de 24 de ore, aveam biletul în poșetă, dar tot mi-era greu să cred că e adevărat. Că una dintre cele mai mari dorințe ale vieții mele se va împlini și ceea ce visam de la 16 ani va deveni realitate. Că voi aplauda ritmic la ”Radetzky March” din sală, și nu din fața televizorului. Și, cel puțin la fel de important pentru mine, că dirijorul urma să fie nimeni altul decât dragul meu Zubin. 

O scurtă retrospectivă și câteva reflecții la un an după această extraordinară experiență voi scrie mâine. Azi nu mai fac decât să vă arăt florile astea:

Le-am primit în seara asta de la jupânul, în amintirea florilor de anul trecut de la Musikverein, pe care le voi avea pentru totdeauna în suflet. Privind în ansamblu, gama de culori e oarecum asemănătoare, nu-i așa? :)

Mă uit la ele și mi se umple sufletul de fericire, așa cum se întâmplă de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena :) Și abia aștept regalul muzical de pe 1 ianuarie! :)

Despre argumentul autenticității

Îmi povestea o colegă azi, foarte entuziasmată, că a primit cadou o replică a unei poșete Fendi. N-o avea la ea, dar spunea că arată ”ca și cum ar fi originală”. Nu dețin niciun accesoriu Fendi, însă iubesc poșetele lor și-am făcut-o pe colegă să-mi promită că va veni cu poșeta în dinți, s-o văd și eu. 

Sincer vă spun, nu știu dacă mi-aș cumpăra o poșetă Fendi contrafăcută (mă țin de exemplul ăsta fiindcă e marca mea preferată). Pe de-o parte, recunosc - tentația ar fi uriașă, mai ales dacă e bine lucrată, din materiale de calitate. Pe de altă parte, însă.... din moment ce nu-mi permit originalul, ce rost are? Cine se pricepe, va recunoaște din prima falsul, iar pentru cine nu le știe, va fi oricum tot aia. De banii respectivi îmi iau o poșetă no name, poate la fel de frumoasă. Mă rog, asta e doar opinia mea, dar sunt convinsă că există argumente la fel de pertinente și pentru cealaltă parte a baricadei.

După cum vedeți, motivația mea este mai mult de ordin pragmatic și mai puțin etic. Asta deși mă gândesc și la ce spunea Roberto Saviano, autorul cărții ”Gomorra”, care susține că industria fake-urilor finanțează inclusiv traficul de arme și terorismul. Ok, n-ar înceta conflictele și n-aș primi premiul Nobel pentru pace doar fiindcă am refuzat să-i alimentez pe teroriști cu două-trei sute de euro, dar nici extraordinar de confortabil nu m-aș simți cu mine însămi purtând poșeta respectivă. 

În altă ordine de idei, există o anumită reproducere pe care n-aș avea absolut nicio mustrare de conștiință să mi-o cumpăr - și să o atârn pe perete, fiind vorba de o pictură. Vă povesteam mai demult că, vizitând acum doi ani Galeriile Uffizi, m-am îndrăgostit de tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Mi-a plăcut totul: povestea pe care o spune, cromatica, frumusețea personajelor. Și da, mi-l doresc. Numai că, rămânând în parametrii unei gândiri raționale, trebuie să admit că nu voi deține originalul niciodată :D Prin urmare, singura soluție este o reproducere pe care s-o înrămez. 

”Butaforie”, ar putea zice unii. O fi, nu zic ba. Însă atât timp cât îmi satisface dorința de-a mă putea bucura de acest tablou, de ce m-ar deranja că nu e originalul? Pe-acela nu-l voi avea oricum niciodată, eventual poate doar dacă aș juca într-un remake al filmului ”Afacerea Thomas Crown” :)) (în care caz tot Pierce Brosnan ar trebui să interpreteze rolul principal :D). 

Așadar, o asemenea reproducere nu m-ar deranja deloc - ba dimpotrivă. Nu simt că păcălesc pe nimeni, doar nu și-ar putea imagina careva că dețin un Botticelli în apartamentul închiriat, de două camere, unde locuiesc :))

Prin urmare, consider că ăsta ar fi un fake... justificabil. Pe care, foarte probabil, la un moment dat o să-l și am. S-ar mai putea vorbi de-o chestiune de ordin etic într-o astfel de situație?

Cel dintâi Crăciun de când...

Fuse și se duse. Primul Crăciun când, în loc să-i dau mamei telefon, i-am aprins o lumânare. Aurie, aleasă în mod special așa, ca să știe și ea că e Crăciunul. Aiurea, știe asta oricum și cu siguranță a sărbătorit mult mai frumos decât mine, ascultând colindele îngerilor.

Nu m-am simțit în niciun fel. Doar tristă, în seara de Ajun când am aprins lumânarea, m-am gândit la ea și m-a năpădit jalea. A doua zi însă... a fost neutru. Am mâncat salată Boeuf, sarmale, dulciuri, m-am uitat la baletul ”Spărgătorul de nuci” (minunat, vi-l recomand; copilul din voi vă va mulțumi), am urmărit un interviu cu Zubin și-am citit. Așa cum îmi doream demult, n-am ieșit din hainele de casă. Ieri, la fel - mâncat, urmărit un film, citit, haine de casă. Și nici azi n-am făcut excepție, afară de faptul că seara am fost cu o prietenă la o berărie. Un program monoton, dar care pentru mine a funcționat ca o gură de oxigen de care aveam foarte mare nevoie după nebunia din ultimele săptămâni de la munci.

A venit și Moșul. Cadouri muzicale, știți-voi-cu-cine :) Și pe lângă asta, m-am cadorisit singură cu niște creme de față, despre care, dacă sunt atât de bune pe cât se spune, am să vă povestesc.

M-am gândit la ea. Impropriu spus, de fapt... fiindcă nu trece zi fără să mă gândesc la ea și fără să mi-o imaginez cum stă în preajma mea și mă veghează.  Mi-aș fi dorit mult să o visez zilele astea, însă nu s-a întâmplat. Dar știu că e aici, o simt cum mă ajută în toate privințele. E atât de aproape.... chiar dacă a plecat departe, în lumi de nepătruns pentru noi cei de aici, unde ne vom regăsi cândva.

Mă simt cumva vinovată. Mă gândesc că poate-ar fi trebuit să-i simt lipsa mai mult. În fond, a fost primul Crăciun fără ea... Dar poate că tocmai prezența ei nevăzută m-a ajutat să nu fiu prea tristă. 

Sper că ai avut un Crăciun fericit, mami. Mulțumesc pentru toate, inclusiv pentru că mi-au ieșit bune sarmalele, chiar dacă am greșit și-am pus busuioc în loc de cimbru... :)

Crăciun cu iubire să aveți! :)

Atât de mult m-am gândit la zilele astea libere de Crăciun, că nu-mi vine să cred că au sosit în sfârșit și mai că n-aș ști de ce să m-apuc pentru a mă odihni și relaxa cât mai bine. Asta da dilemă, nu-i așa? :)))

Deunăzi îmi părea un deziderat greu de atins, dar am reușit să le dau pe toate la linie. Ieri nici nu m-am mai gândit cât de obosită sunt; după ce-am venit de la serviciu am alergat în oraș să fac niște cumpărături, m-am întâlnit și cu Moș Crăciun, am făcut sarmale, am fiert ingredientele pentru salata Boeuf (și să nu comentați că asta nu-i mare scofală, că doar au fiert de la sine, nu m-am băgat eu în ele; dacă m-ați fi văzut ”socotind” câte oale libere am, cât de mari sunt, deci cât loc are una sau alta să fiarbă, da-n ce fierb sarmalele, stai că mi-a mai rămas niște maglavais de umplutură pe care l-aș putea folosi și-am umplut și niște roșii, aoleo da' pe-astea în ce le fierb șamd...), am mai dereticat un pic...
Azi am făcut salata, am mai cumpărat patrusutecincizecișidouădemiidouăsutepatruzecișitrei de chestii bune de mâncat, dulciuri, crănțănele, trufe etc (zici că suntem în stare de asediu), iar după-amiază am decretat: piua, din clipa asta nu mai mut un pai!

Așa că acum mă ocup să nu mut paiul :)) Mă uit la pomul de iarnă și nu-mi vine să cred că e Crăciunul. Afară erau mai devreme vreo 12 grade, soare și cald, niște păsărele ciripeau.... Cred că-s derutate și ele, bietele făpturi, jupânul glumea că poate s-or apuca să depună și ouă. Mai că-mi venea să m-apuc de cântat ”Vine, vine primăvara”. În stilul ăsta, sper ca de Paști să nu dau jos zăpada de pe mașină.

Dispoziție de Crăciun nu am, dar nici nu m-așteptam să am. E... așa cum e. Mă bucur de zilele libere, de timpul petrecut cu omul, de faptul că oamenii dragi sunt bine, chiar dacă sunt departe. Și mă gândesc la mama. Cum o fi oare Crăciunul acolo, Sus?

Nu vreau să vă întristez :) Crăciunul e o sărbătoare a bucuriei, a iubirii, a împlinirii promisiunii făcute de Dumnezeu omenirii. Și vă urez să aveți aproape cât mai mulți dintre oamenii dragi. Îmbrățișați-i și bucurați-vă de momentele petrecute cu ei. 

O noapte magică de Crăciun vă doresc :)