miercuri, 28 septembrie 2016

Mostre din viața în Germania (2)


Au mai trecut câteva săptămâni de la precedenta postare pe subiect, am mai avut parte de niște experiențe care ar merita să fie menționate. Nu sunt noutăți pentru mine, dar nu știu de ce, în ultima vreme le prețuiesc mai mult și sunt în egală măsură mai uimită și mai recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. 

1. După cum știți, port ochelari. În absența lor ar fi o problemă inclusiv să merg slobodă pe stradă, cât despre alte activități cum ar fi lucrul la calculator sau condusul - nici pomeneală. Drept pentru care, în afara controlului anual la care merg, mi-am mai luat o măsură de precauție: am încheiat o asigurare, oferită de centrul de optică unde mi-am făcut ochelarii. Concret, plătesc 10 (zece) euro pe an. Dacă mi-ar fi crescut dioptriile în primii doi ani după încheierea asigurării, aș fi primit de la ei o pereche nouă de ochelari, cu exact același tip de lentile, dar adaptate la necesitățile mele din momentul respectiv. Cei doi ani au trecut fără ca eu să am nevoie de alți ochelari (thank God, într-un timp mă cam speriasem că-mi tot creșteau dioptriile), deci nu am putut profita de această ofertă. Pe de altă parte, independent de asta, în asigurare este inclusă o pereche gratuită de ochelari cu lentile din sticlă, dar cu aceleași dioptrii pe care le am la ochelarii obișnuiți. La fiecare doi ani pot primi gratuit o pereche de ochelari, tot ce trebuie să fac fiind să solicit asta, în baza asigurării.
Sigur, ochelarii gratuiți nu sunt la fel de frumoși precum ceilalți (ai mei cei de zi cu zi sunt cu ramă pe fir, cu lentile din plastic, subțiate și cu heliomat). Ochelarii de rezervă sunt cu ramă obișnuită și lentile de sticlă, nesubțiate și fără heliomat. Însă reprezintă un backup semnificativ și foarte important, pentru cineva care în absența ochelarilor are o vedere comparabilă cu a unei cârtițe în plin soare :D 
Și asta, cum spuneam, pentru zece euro pe an. 
În altă ordine de idei, acum câțiva ani omul voia să-și ia alte rame. Cele pe care le avea îi plăceau, dar cu trecerea timpului își pierduseră luciul și nu mai arătau la fel de bine. La centrul de optică (același unde merg și eu) s-a bucurat să afle că aveau ramele respective pe stoc. A vrut să le cumpere imediat, însă ”vi le oferim gratuit, în semn de mulțumire pentru faptul că ne sunteți client vechi și pentru încrederea acordată”.
Fără alte comentarii :)

2.  De ceva vreme am abonament la biblioteca din oraș. Acum vreun an a fost implementat un sistem de rezervare a cărților dorite. Te loghezi pe site-ul bibliotecii cu numărul de permis și poți rezerva cartea pe care o dorești (dar, pentru ca rezervarea să fie posibilă, cartea trebuie să fie împrumutată cuiva, altfel spus - indisponibilă în momentul respectiv). În momentul în care este returnată, e rezervată pe numele tău timp de o săptămână și primești o notificare scrisă în acest sens, din partea bibliotecii. Serviciul ăsta costă un euro (pentru fiecare carte rezervată). Mie mi se pare de foarte mare ajutor - dacă-mi doresc o anume carte mă duc la sigur să o împrumut, nemaiexistând riscul să fie dată și să mă fi dus degeaba.

Și, cu toate că nu s-ar încadra neapărat în subiectul postării, nu pot să nu menționez faptul că unele concerte ale lui Zubin sunt transmise fie în direct pe diferite platforme online, fie înregistrate, la televizor. Deocamdată numai în Germania, Austria și Elveția. Să mai spun cât de bucuroasă sunt pentru orice ocazie care mi se oferă de a-l vedea și audia, fie și numai din fața unui ecran? :)

duminică, 25 septembrie 2016

Șase ani de la cea mai frumoasă nuntă


... adică nunta mea :) Iar motivul pentru care este și va fi cea mai frumoasă e, desigur... faptul că a fost a mea. Asta o face unică, irepetabilă și cea mai frumoasă :)

A fost frumos, minunat, n-aș înlocui-o cu nicio altă nuntă. Spun asta pentru că, recunosc, uneori îmi mai dau târcoale gânduri răzlețe, mai ales când mergem la alte nunți - noi n-am avut de-aia, de-aia sau de ailaltă. Nu-s mândră de gândurile astea, dar pe de altă parte, cum vin, așa se duc. Nu trebuie decât să-mi amintesc, să privesc pozele și imaginile filmate, ca să mi se facă pielea de găină și să mi se împăienjenească privirea: ”ce frumoasă a fost nunta noastră!”. 


Eu am strălucit, probabil am fost mai frumoasă ca oricând până atunci și ca oricând de-atunci încolo. Pentru că eram fericită, pentru că mirele era (și continuă să fie) singurul om alături de care viața avea sens, pentru că eram înconjurată de oameni dragi, pe care mă bucuram să-i am acolo, cu mine.

Mi-e dor de rochia mea. E suficient să o evoc pentru a o simți din nou pe mine. N-a fost de la Demetrios, așa cum visasem cândva să am. Însă a fost a mea, în toate sensurile posibile.  


(Vreo două sau trei dintre pozele astea au mai fost puse pe blog mai demult, dar nu rezist tentației de-a le mai pune o dată. Nostalgii, deh:) )





Acum șase ani la ora asta, eram în plină petrecere - de fapt, se cam apropia momentul ”s-a furat mireasa” :)) Mă gândesc la asta și cu duioșie, dar și cu un soi de tristețe - unul dintre protagoniști a fost o prietenă de-a mea, care pentru mine a încetat să existe, între timp. Așa a fost să fie. La vremea respectivă ne-am distrat extraordinar - ”răpitorii” voiseră inițial să mergem la un bar, unde, văzând că e rost de mireasă furată, ni s-a pretins consumație minimă de 50 de RON de persoană :)) Ce vorbești, Franz? I-am lăsat în plata Domnului și ne-am dus într-un părculeț din apropiere, unde ne-am dat în balansoare și ce-am mai râs...


Potop de amintiri și de momente frumoase :) Primul dans - pentru care exersasem câteva săptămâni cu dumnealui jupânul, orientându-ne după filmulețe de pe Youtube -, dansul cu tata, ”suita” de hore moldovenești cu dedicație din partea tarafului pentru mireasa moldoveancă, dansul cu socrul meu (aoleo, ce bine știe să danseze pe muzică populară, m-a învârtit de nu mai nimeream la final care-i stânga și care-i dreapta, dar am făcut față onorabil :D), ”Brașoveanca” (mie-mi place foarte mult și mă pomenisem fără partener, că omul nu știa s-o danseze și-n niciun caz nu era dispus să învețe în clipa aia, iar tata a fost pe fază, apărând imediat lângă mine și luându-mă la joc), momentul în care m-am dus cu mama la toaletă să ne refacem amândouă machiajul, tortul adus pe ”Radetzky March”, așa cum îmi dorisem... și multe altele pe lângă...

Da, am avut cea mai frumoasă nuntă din lume. Sunt recunoscătoare și mă simt foarte, foarte norocoasă :)

vineri, 23 septembrie 2016

Salată de weekend (VII)


Hai că demult n-am mai făcut o salată, să ne alimentăm sănătos, propun :D 

1) Lume, lume. Să vă povestesc realizarea zilei. Ba nu, a săptămânii. Dar stai, ce vorbesc eu - a lunii! (Realizarea anului rămâne deocamdată cetățenia germană, dacă nu înfăptuiesc un ou mai mare în cele câteva luni rămase din 2016). Darrrr, să ne întoarcem la măreața faptă de azi: am fost la service. Eu. Singură! Pfiuu, nu-mi vine să cred că scriu asta :))) Pasămite alaltăieri, aflându-mă în drum spre serviciu, s-a aprins un martor de bord, mai exact cel referitor la presiunea din pneuri. De prisos să vă spun că m-au trecut șapte ape, mă apucase tremuratul și-n jurul capului cred că aveam o aură de semne de întrebare multicolore și agitându-se isteric: ”ce mă fac???? ce mă faaaac????”.
Se mai întâmplase asta cu vreo doi ani în urmă, dar atunci era jupânul acasă, a dus mașina la verificat și s-a dovedit că pneurile n-aveau nimic, doar senzorul o luase razna din motive numai de el știute (și a fost resetat la service). Erau deci șanse mari să fie și acum la fel, dar... dacă nu? Dacă totuși se pierde presiune pe undeva? Dacă într-o zi-două găsesc roțile fleașcă? Dacă se întâmplă ceva pe drum? Dacă... ? (V-am mai zis că-s panicoasă ca o babă, nu?). Și evident, omul nu e acasă.
Inima-ntre dinți și hai la service. E foarte aproape de casă (vreo 5 kilometri), dar se putea să nu se rătăcească femeia? Norocul ei că a găsit unde să întoarcă :)) Ajung la service, explic, vine un flăcău căruia îi dau cheia și duce mașina în hală, pe rampa de verificare. Aștept, încerc să-mi compun o privire inteligentă (la urma-urmei mi-am dus singură mașina la service, nu-i puțin lucru :D), peste vreun sfert de oră vine omul și-mi dă cheia. ”E-n regulă”, zice, ”se pierduse presiune la toate cele patru pneuri în mod egal, dar am pompat aer și s-a rezolvat”. Dau din cap cu demnitate, sper că-ntre timp am reușit să compun figura inteligentă de care spuneam, plec. Și nici nu mă mai rătăcesc, yey. Jupânul se miră, dar conchide că o posibilă explicație ar putea fi scăderea bruscă a temperaturii (de la 30 de grade la 15, deci exact la jumătate, în doar o zi). Gata, am făcut-o și pe asta. Sper să nu mai am nevoie prea curând. 

2) Am primit buletinul. Înștiințare venită prin poștă, mă prezint la biroul indicat, nu mai e nimeni la rând, bună ziua-bună ziua, mă identific cu pașaportul, vă rog să verificați dacă datele sunt corecte, semnați aici, la revedere. Nu cred c-a durat mai mult de două minute. Ce să zic, îmi place cum arată mutra mea pe micuțul card în culoarea oului de rață și cu multiple holograme, pe care scrie Bundesrepublik Deutschland. Să-mi fie de bine, zic! :)

3) Am asistat, din fericire doar de pe margine, la o mostră de rafinament sadic a lui Musiu Șarl. Pasămite avem un client nou pentru care vom presta servicii complete de Customer Care și logistică și care este deosebit de pretențios. A fost formată o nouă echipă care va lucra doar pentru acest client, compusă din colegi de-ai noștri. Eh, și-avem o farfuză plină de aere și pretenții, care de la bun început a clămpănit, peste tot și-n gura mare, că ea nu vrea, domnule, să lucreze pentru clientul respectiv. Că e greu, că nu-i place, că nu vrea. N-o întrebase nimeni, dar a ținut să facă acest aspect cunoscut. Mai nasol a fost că s-a exprimat în termeni nu tocmai politicoși, în prezența unor reprezentanți ai clientului respectiv. Inclusiv Musiu Șarl era de față, nici nu vreau să-mi imaginez cât de penibil s-o fi simțit. Dar n-a crâcnit, nu i-a spus nimic (deși era un caz pentru care se justifica un avertisment oficial) și-n continuare s-a purtat normal cu ea. O fi iertat-o pe proastă, ne-am spus noi, mirându-ne de generozitatea lui în fața unei asemenea obrăznicii. 
Asta a fost acum o lună. Alaltăieri s-a anunțat componența echipei desemnate pentru clientul respectiv. Intuiți, nu? :D Farfuza face parte din echipă :)) Șoc, proteste, bocete :D ”De ce eu, de ce m-a luat pe mineeee?” De toantă ce-ai fost, ne gândim noi. Mda, Musiu Șarl a găsit pedeapsa perfectă pentru nesimțirea ei și pentru situația în care l-a pus. Nu i-a reproșat niciodată faptul că s-a exprimat în termeni gen ”rahaturile astea simandicoase” de față cu reprezentanții clientului, dar a articulat-o la punctul sensibil. Sunt trei variante: ori se dă pe brazdă și lucrează cum trebuie (puțin probabil), ori demisionează, ori  face treabă de mântuială - ceea ce va fi motiv de concediere. Oricum ai da-o, win-win. Musiu Șarl a pedepsit-o rafinat și fin. Ca un bisturiu de fin. 

4) V-am mai povestit că prea-iubita și fosta mea colegă, Insipida Somnoroasă, a ajuns team leader la altă secție de la noi, unde nu are parte de feedback tocmai pozitiv de la șefa ei :D Eh, ieri am sporovăit nițel în pauză și era cam opărită. Mai mulți colegi pe care-i avea în subordine au cerut să fie transferați la altă echipă, fiindcă nu se înțeleg cu ea. Vai, dar ce noutate mi-ai spus, nici nu-mi pot imagina cum se poate întâmpla așa ceva :)), m-am gândit eu, amintindu-mi de cei aproape 3 ani în care mi-a făcut nervii chisăliță. După cum se vede, năravurile vechi rămân constante. 

Așa, deci v-am povestit că am fost singură la service? :D

miercuri, 21 septembrie 2016

Dialoguri conjugale


Eu și dumnealui jupânul beneficiem de avantajul că, pe lângă faptul că avem și unele hobby-uri comune despre care putem vorbi, ne găsim aproape întotdeauna ceva de sporovăit, inclusiv în contexte și pe teme inedite. Așa a(m) fost de la început și asta nu s-a schimbat în cei aproape 12 ani de când ne cunoaștem. 

După o vizită conjugală într-un weekend - a lui, de data asta - plecăm fiecare la treaba proprie. Eu pe plantația binecunoscută, el în localitatea unde are serviciul și cea de-a doua locuință. Profităm de avantajele tehnologiei și vorbim la telefon în timp ce suntem amândoi la volan, sănătate și zile senine cui a inventat Bluetooth. 
- Așa, deci să nu uiți să-ți faci programare la dentist pentru controlul periodic.
- Nu uit, zic, contemplând un tractor care mergea cu 20km/h și-n spatele căruia participam de nevoie la raliul melcilor. 
(Între timp evident c-am uitat, hm).
- Nu mai ești la doctorul P., nu?
Oftez melancolică. Doctorul P. a fost primul meu stomatolog în Germania și, pe lângă faptul că semăna scandalos de bine cu Alain Delon, era și posesorul unei voci absolut seducătoare. Putea să-mi citească din cartea de telefon sau să-mi descrie cu lux de amănunte ce instrumente folosește pentru un tratament de canal, că nu m-ar fi deranjat deloc - ba dimpotrivă :D
- Nu mai sunt, se ocupă numai de implantologie de vreo doi ani. Acum sunt la dr. Lang. 
- Lang nu era un personaj din ”Ion” de Rebreanu?
Mă concentrez să-mi aduc aminte, în fond am luat 9,75 la bacalaureat cu romanul modern al lui Rebreanu. Mândria mea e-n joc.
- Nu cred, mai degrabă din ”Răscoala”. 
- Nici vorbă! Roza Lang o chema și era soția notarului, aia care-a avut o aventură cu Titu Herdelea. 
Mda, Greto, bravo ție. Poate n-ar strica să mai dai o dată bacalaureatul. Mai evocăm niște personaje din celebrul roman și-mi împrospătez memoria ruginită. Reflectez câteva clipe, după care am o revelație și mă pufnește râsul. 
- Uită-te și tu la noi, zic. Fiecare în mașina lui, în drumul spre serviciul său din Germania... și vorbind despre ”Ion” de Liviu Rebreanu. 
- Corect, într-un fel e ca atunci când am venit de la expoziția aia...

... în vara lui 2005, Muzeul Național de Artă al României găzduia expoziția temporară ”Umbre și Lumini. Patru secole de pictură franceză”, pentru care fuseseră împrumutate 77 de tablouri de la marile muzee din Paris. Niciunul dintre noi nu e cunoscător în domeniu, dar am vizitat expoziția și ne-a plăcut, în special partea impresionistă. N-am priceput de ce o mușama cu pătrățele albastre era expusă ca fiind operă de artă modernă, însă cum spuneam, suntem profani (și niște azini, vorba lui Caragiale). Am plecat de acolo sub impresia tablourilor de Monet și Degas (pe care ne-am dus să le mai vedem o dată înainte de-a pleca, pentru a nu rămâne cu amintirea antemenționatei mușamale). 

Seara urma să ajungem acasă la jupân și am luat trenul. Un personal hiper aglomerat, plin de călători de factură cel puțin pestriță. Navetiști blazați, țărani încărcați de papornițe de rafie și mulți rromi care jucau cărți și mâncau semințe de floarea-soarelui, aruncând evident cojile pe jos. În câteva minute se formase un adevărat covor de coji, pe podeaua oricum atât de murdară încât se putea doar specula culoarea inițială.

Nu am găsit nicăieri locuri - și poate nici n-ar fi fost de dorit, având în vedere că nici banchetele nu mai fuseseră spălate din timpuri imemoriale - așa încât ne-am așezat pe scări, trenul fiind din acela cu două nivele.
Ne uitam la țiganii care jucau cărți, vorbeau tare și scuipau cojile de semințe pe jos și vorbeam despre experiența de care avuseserăm parte în ziua aceea. Despre culorile din picturile lui Monet, despre liniile aparent fără sens, în realitate deloc întâmplătoare, din schițele lui Picasso. Despre expresivitatea portretelor lui Cézanne, despre litografiile lui Toulouse-Lautrec.

Un călător râde zgomotos și vulgar, se pare că a câștigat la jocul de cărți. Ne readuce în realitate și privim peisajul insalubru din jurul nostru. 
- Incredibil. Stăm pe jos, în aerul sufocant dintr-un tren mizerabil, înconjurați de oameni care scuipă coji de semințe pe podea.... și noi vorbim despre Monet și Picasso. 

QED, s-ar putea concluziona :) Așa eram, așa suntem. Putem vorbi despre orice, aproape oricând și aproape oriunde. 

luni, 19 septembrie 2016

Oktoberfest în cifre


Zici ”toamnă în Germania”, zici Oktoberfest. E probabil una dintre cele mai mari serbări populare din lume și interesul suscitat este pe măsură: anul trecut au fost peste 6 milioane de vizitatori și se estimează că la ediția de anul acesta numărul va fi și mai mare. 


Dar și prețurile sunt pe măsură. De fapt nu, mai corect ar fi să spun că prețurile întrec măsura și sunt de-o obrăznicie care, în umila-mi opinie, depășește lejer granițele bunului simț.

Păi hai să vedem concret, cu niște cifre, despre ce vorbim aici. 

- Un Maß (adică o halbă de bere de un litru) va costa anul ăsta între 10,40 și 10,70 Euro. Anul trecut fusese 10,10 Euro. A crescut cotația hameiului la bursă, observ :)) În mod normal, un litru de bere e-n jur de 1,50 Euro. Dar deh, dacă o bei într-un cort hiperaglomerat la Oktoberfest... pățești plătești. S-a calculat că într-o secundă se vând cinci litri de bere. Anul trecut cică s-au băut în jur de 7,5 milioane de litri. Faceți voi calculul dacă vreți, eu nu cred c-aș nimeri să scriu cifre așa de mari :)))

- Da' poate nu vrei bere, poate vrei să te hidratezi simplu și natural, cu apă. Îți spun eu, tot mai bine bei bere. Nu de alta, dar un litru de apă costă în medie 8,27 Euro. Doriți o limonadă? 9,04 Euro, aproximativ. Cum spuneam, mai bine bere. Măcar știi o treabă (și oricum, doar nu te duci la Oktoberfest ca să bei apă, serios acuma). 

- Vă e foame? Avem covrigi mari, la 5 Euro bucata. Adevărul e că merg minunat cu bere, nimic de comentat aici. Mă rog, e drept că sunt destul de mari ei, covrigii, da-n restul anului îi cumperi cu maximum 2 Euro. Turta dulce are preț oarecum mai normal (3,50 Euro), însă probabil tocmai ca să se cumpere, totuși. Că nu mănâncă nimeni turtă dulce la bere. Și covârșitoarea majoritate bea bere. 

Site-ul de pe care am luat cifrele astea face și un calcul estimativ pentru o noapte petrecută în München în perioada Oktoberfest. Calculând așadar costul cazării, mâncarea, berea :D, un abonament de zi pe mijloacele de transport în comun și un Dirndl (costumul tradițional bavarez), suma ajunge la 447 Euro. Ok, poate renunți la Dirndl (deși e unul dintre elementele definitorii ale Oktoberfest-ului), dar nu scutești decât 150 de Euro. 

Obrăznicie, cum spuneam. Cu toate astea nu pot să neg faptul că, dacă aș locui în apropiere de München, aș merge cu siguranță. E ceva atât de frumos, atât de tradițional, atât de autentic, încât mi s-ar umple sufletul de bucurie să mă aflu acolo. Sunt convinsă că ar fi o experiență pe care n-aș uita-o niciodată. Și sigur n-aș bea eu un Maß, n-o să fiu în stare să beau un litru de bere dintr-o dată în viața asta. Dar un Radler de 0,5, ehei... 

Și la final, o picanterie: chelnerițele de la Oktoberfest pot duce simultan 12 Maß-uri (câte șase într-o mână). Pare imposibil, dar au o tehnică anume de-a ține halbele. Priviți! :)


Vă dați seama ce imagine oferă o tânără frumușică, îmbrăcată în Dirndl, cu 12 litri de bere în mâini? Trebuie să fie visul oricărui bărbat! :))