Prosit 2017!

La mulți ani și bine v-am regăsit în noul an, oamenii mei :) Ar fi trebuit să scriu de ieri, știu. Dar anul ăsta m-am abătut de la regula pe care mi-o impusesem de câțiva ani, aceea de-a posta chiar pe 1 ianuarie. Nu m-am simțit în stare s-o fac și n-am putut să mi-o impun, pentru că eu scriu exclusiv din plăcere și drag. În ziua în care voi scrie pentru că ”trebuie”, blogul acesta își va fi pierdut și sensul, și rostul. 

N-am făcut nimic anume de Revelion și nici ieri. M-am uitat la Concertul de Anul Nou, ca de obicei. Mi-a plăcut foarte mult, sunt de părere că dirijorul Gustavo Dudamel a făcut o treabă excelentă - chiar dacă, din cauza emoțiilor care puseseră stăpânire pe el, s-a încurcat când a făcut tradiționala urare înainte de valsul ”Dunărea Albastră”, zicând inițial ”biener” (în loc de ”Wiener Philharmoniker”). Repertoriul a fost bine ales, Dudamel a dirijat vivace, expresiv și cu ”zvâc” și era atât de evident fericit, încât nu puteai să nu te bucuri de bucuria lui. Îmi plăcea oricum și înainte, dar mi-a devenit foarte simpatic după acest concert.

(Hei, nu vă faceți griji, riscul de-a vă ”suprasatura” ȘI cu articole despre el e minim spre inexistent. Nu de alta, dar am o singură dragoste în branșa asta și eu sunt o tipă fidelă :D). 

Vreau să vă arăt una dintre cele mai frumoase fotografii făcute la această ediție a Concertului de Anul Nou, dar și-n general - este vorba despre tavanul celebrei săli Golden Hall:

Spuneți voi, nu că-i  o imagine fabuloasă? :)

La subiect, n-am niciun gând pentru 2017. Sper doar să fie mai bun, mai blând... să-mi dea măcar câteva picături de dulce, după amarul ultimilor ani.

Ar mai putea fi adevărat, oare? Nu știu. Nu mai am energie să cred. Ca niciodată, nu mi-am pus nicio dorință la miezul nopții dintre ani, ci doar așa, un gând general. Nu mai am putere. Mi-ar plăcea să-mi fac planuri, să-mi doresc, să-mi propun, să-ncep una-alta... dar pentru toate astea s-ar cere un dram de optimism, capitol unde eu sunt la cota de avarie.

2017, te rog, fii bun....

Cu speranță, spre noul an :)

Din ce-am observat citind alte bloguri, astăzi e ziua de bilanțuri, eventual însoțite de planuri și rezoluții. Eu nu fac niciuna, nici alta. Retrospectiva anului am făcut-o deja (și nu prea am tras concluzii de bine), iar obiective pentru noul an nu-mi propun. N-am făcut-o niciodată, de fapt. Let it be and hope for the best, ar putea fi o deviză de-a mea pentru începutul unui nou an. 

Am ajuns la jupân, unde voi rămâne toată săptămâna viitoare (un rest de concediu aprobat cu mărinimie de Musiu Șarl). N-avem niciun plan pentru diseară și ne simțim foarte bine așa. De data asta nici nu vom ieși în oraș, pentru că n-avem ce artificii grandioase să vedem aici. O să stăm binișor acasă, o să mâncăm o friptură la cuptor, o să bem un Cinzano și-o să ne bucurăm că suntem împreună. Oricât de clișeistic și de banal ar suna asta, este un mare dar al sorții, pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

Așa, deci azi nu fac nimic. Nimic semnificativ, în tot cazul. Ascult muzică vieneză, îmi aduc aminte de extraordinara și inegalabila experiență de exact acum doi ani și încă mă minunez de cât de frumos a fost, cât de multă culoare am trăit și cât de bucuroasă am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena. 

Flori de la Concertul de Anul Nou 2015 (captură video)

Concert pe care, desigur, îl voi urmări mâine cu aceeași nerăbdare spumoasă din fiecare an. Sunt cu atât mai curioasă cu cât la pupitru se va afla Gustavo Dudamel - la aproape 36 de ani, cel mai tânăr dirijor din istoria concertului. Pe pagina de Facebook a Filarmonicii Vieneze am citit destul de multe păreri negative referitoare la această alegere. Așa că sunt nerăbdătoare să-l văd în postura asta.

Înainte de-a da atacul la trufele de ciocolată și de-a mă adânci în lectura vreunei povestiri de Agatha Christie, vă îmbrățișez cu drag pe toți. Vă doresc un an bun, generos, plin de momente fericite și de vise devenite realitate. Și vă mai doresc să aveți parte de-un 2017 pe care să-l păstrați în amintire ca fiind unul dintre cei mai frumoși ani ai voștri :)

Toaleta și pralina. Discurs motivațional

V-am mai povestit, în câteva postări anterioare, despre șeful nostru ăl mare - alias Măturătorul. Se poate spune că e unul din cei mai nesuferiți șefi pe care i-am avut vreodată - cu siguranță cel mai antipatic de la firma asta, și-n șase ani am avut destui. Arogant, pretențios până la absurd, surd-toacă atunci când e vorba de aspecte serioase, dar foarte preocupat de chestiuni gen ”măturile să stea numai în suporturile speciale” (de aici și porecla) și adeptul metodei ”puteți veni oricând la mine să-mi semnalați problemele pe care le aveți, dar să-mi propuneți și soluții”. Ce mai, îl iubim pe om ca sarea-n ochi și piperu-n cafea. Drept pentru care am dat pe-afară de nerăbdare (not) atunci când ni s-a comunicat într-una din zilele trecute că trebuie să ne adunăm cu toții, fiindcă Măturătorul va ține o cuvântare.

Ultima dată când l-am ascultat, bătea câmpii vioi despre fotbal și spălat rufe. S-o fi reprofilat între timp, ne-am gândit și ne-am interesat la persoane mai informate ce-are de gând să mai îndruge. ”Ei, vrea să ne felicite pentru activitatea de anul ăsta și să ne dea o pralină”.

Baliverne, ca de obicei, am concluzionat noi, dar referirea la pralină am luat-o în sens metaforic. De unde rezultă că nu-l cunoaștem încă pe Măturător.

- Bun găsit, mă bucur să vă reîntâlnesc pe toți laolaltă, bla-bla.

Și noi ne bucurăm. Leșinăm de entuziasm, chiar.

- V-am invitat aici pentru că există câteva aspecte foarte importante pe care trebuie să vi le comunic.

I-auzi.

- După cum știți, este sezonul gripelor și al răcelilor. Nu vrem să vă îmbolnăviți, de aceea țin să vă atrag atenția să vă spălați pe mâini după fiecare folosire a toaletei. Și nu doar așa, să dați puțin cu apă, ci să vă spălați cu săpun și și chiar să utilizați soluția dezinfectantă care se găsește în fiecare toaletă.

Stăteam și ne uitam la el, clipind a neîncredere. Nu se poate, așa ceva nu se întâmplă cu adevărat. Suferim de halucinație colectivă și ne imaginăm lucruri. Nu e posibil ca directorul de filială să stea în fața a câteva sute de persoane și să le dăscălească să se spele pe mâini după ce folosesc toaleta.

- De asemenea, insist să nu lăsați toaletele murdare. Nici dumneavoastră nu v-ar plăcea să intrați într-o toaletă murdară. În cazul în care surprindeți pe cineva că lasă mizerie la toaletă, vă încurajez să pârâți imediat persoana respectivă superiorilor dumneavoastră.

E clar. Oficial îți lipsește o doagă.

Au urmat o serie de laude sterile - ”ați lucrat foarte bine în decursul acestui an, clienții sunt mulțumiți, datorită dumneavoastră ne-am atins obiectivele cutare și cutare, rezultatele sunt încurajatoare, vă mulțumim pentru efortul și implicarea de care ați dat dovadă - și în semn de mulțumire, fiecare dintre dumneavoastră va primi câte o pralină”.

N-a mai spus nimeni nimic. Personal, n-am mai putut nici să privesc în direcția lui. Mi-era teamă că furia și frustrarea pe care le simțeam vor fi prea evidente. 

Corpul delict

Așadar, nu fusese nicio metaforă. Cu adevărat, ne-a dat una bucată pralină. Care-a fost bună, de altfel, dar cred că toți am simțit același gust.

Gustul umilinței.
 

Mergeți la concerte, merită

N-aș putea spune că am fost fan George Michael, dar cu siguranță mi-a plăcut vocea lui și unele dintre cântece m-au însoțit încă din adolescență. Probabil așa s-a întâmplat celor mai mulți dintre noi. Cine n-a suspinat vreodată ascultând ”Careless Whisper”, în timp ce visa cai verzi pe pereți unicorni și curcubee? Și cine n-a fredonat ”Wake me up, before you go-go”? Asta ca să nu mai spun de ”Last Christmas”, care-a devenit un fel de joc foarte amar de cuvinte, având în vedere că George Michael a plecat chiar în ziua de Crăciun...

Am fost la concertul lui susținut la București în 2007, în cadrul unui turneu prin care-și serba un sfert de secol de carieră, în calitate de reprezentant al publicației la care lucram. Nu aveam mari emoții, pentru că așa cum spuneam, nu eram îndeosebi pasionată de muzica lui (la concertul lui Michael Bolton avusesem fluturi bezmetici în stomac, pe de altă parte), dar cu toate astea eram impresionată de oportunitatea de a audia un artist de asemenea calibru în spațiu și timp real.

"Bucharest Go To The City!", a fost salutul de la începutul concertului, iar publicul - vreo 35.000 de oameni, dacă bine-mi amintesc cifrele de atunci - i-a răspuns cu ovații. Recitalul a început cu piesa "Fastlove" și, cu toate că era abia primul cântec, nimeni nu mai stătea pe scaun. Imaginea, țin minte și acum, era incredibilă: o mare de oameni cu mâinile ridicate, dansând și cântând împreună cu George Michael... "Good evening, Bucharest!", a spus el și-a continuat emoționat: "Pentru acești 25 de ani, vă mulțumesc din suflet!".  

"Praying For Time", una dintre cele mai îndrăgite piese ale sale, a adus multora lacrimi în ochi. "Câți ani aveați în 1992?", ne-a întrebat apoi, făcând astfel introducerea piesei "Too Funky", cea mai difuzată melodie din Europa în anul 1992. 

Au urmat "Spinning The Wheel", ”Freedom”, ”Shoot the Dog”, ”Faith”, ”Father Figure”, "I'm Your Man" și alte piese, de care nu-mi mai amintesc...  Cu adevărat, este incredibil sentimentul pe care-l ai atunci când asculți un cântec pe care l-ai mai auzit de zeci de ori la radio până atunci. 

Este motivul pentru care-mi permit să vă îndemn să mergeți ori de câte ori aveți ocazia la concerte, chiar dacă nu sunteți admiratori înfocați ai artistului respectiv (și cu atât mai mult dacă sunteți, desigur). Muzica ascultată live îmbogățește sufletul și aduce o bucurie cum puține alte experiențe o pot face. Sunt ”comori” pe care le veți păstra în suflet pentru totdeauna. Eu îmi voi aminti toată viața acest concert - în special momentul ”Careless Whisper”, interpretat la bis. Nu-mi venea să cred că ascult live cântecul ăsta, ascultat de zeci de ori în adolescență la un casetofon mic și roșu,  care mi-a ținut și de bine și de-amar... 

Îmi pare rău că s-a dus și în același timp sunt recunoscătoare că l-am putut asculta în concert. N-am uitat nicio trăire din seara aceea, deși au trecut aproape zece ani. Fie-ți somnul liniștit, George Michael.

Cum a fost de Crăciun

A trecut și Crăciunul ăsta, sau e pe cale de. Nu s-au petrecut miracole, dar din fericire n-a fost atât de rău pe cât mă temusem că va fi. 

Ajungând vineri la serviciu, am găsit la calculatorul meu un pachețel.

Am fost foarte plăcut surprinsă, de fapt de-a dreptul emoționată. ”Să nu-l deschizi decât mâine”, mi-a spus fata care mi-l dăruise și așa am făcut. Am găsit o cutiuță cu bomboane. Gestul m-a impresionat până-n adâncul sufletului.

A doua zi, pe drum, nu m-am plictisit deloc.

Bună și cremoasă prăjitura, mulțumitor de tare cafeaua. Având în vedere și cartea, mai c-aș fi  putut crede că mă aflu în Orient Express :))

Ajungând acasă la jupân, m-a întâmpinat brăduțul. 

(Între noi fie vorba, am fost impresionată de cât de bine i-a ieșit. Să nu-i spuneți că v-am zis).

Moș Crăciun trecuse pe acolo și mi-a lăsat niște cadouri despre care știa că mă vor bucura. Și-a avut dreptate.

Pe lângă CD-uri, am primit și o cremă de corp Chopard. Am mai găsit sub brad atât de multe dulciuri, încât vreo săptămână cred c-am să tot muncesc cu râvnă să le dau gata.

Altminteri - aseară un concert cu Zubin, transmis în direct de la Tel Aviv, în seara asta altul. Balsam pentru suflet, deși apăsarea și tristețea sunt tot acolo.

Sper că voi ați avut un Crăciun mai vesel decât al meu :)