Sclavii noștri, curierii (II)

Vă povesteam mai demult despre niște discuții halucinante din mediul virtual românesc despre curierat și pretențiile unora (multora) de a avea curierii la dispoziție drept sclavi personali. Ei, azi am dat peste alta. 

Cuuuum, dacă nu te găsește acasă curierul să-ți lase coletul la vecin? Șoc și oroare, ai tot dreptul să dai în judecată compania de curierat și să câștigi, ba să le mai ceri și despăgubiri și să-ți cumperi bungalow în Maldive de banii obținuți de la ei (ultima parte e de la mine). 

Un tip detaliază cu acuratețe că în SUA un astfel de caz ar avea câștig de cauză în instanță. Păi ce să zic, nu mă mir deloc :)) Adică SUA e țara în care dai în judecată McDonalds - pentru că nu ți s-a spus că e fierbinte cafeaua și te-ai fript - și câștigi! Cazul e real, ați auzit cu siguranță. Ei bine, da... acolo pot crede că dai în judecată firma de curierat că ți-a livrat papucii cu pene de struț la vecinul și le-a zburat o pană. În Europa însă, nu. Sau poate doar în România, din câte văd. 

Ce m-a frapat a fost pretenția să revină curierul până te găsește acasă. Nu, nu cumva să te deplasezi tu la sediu să-ți ridici papucii cu pene de struț. Despre vecin am lămurit deja, să ferească Aghiuță al curierilor să-ți preia el pachetul, mânia distrugătoare a clientului se va abate asupra curierului, companiei de transport și urmașilor lor până la a șaptea generație 😛

Poți să explici până poimarți că preluarea pachetului se face pe semnătură și cel care l-a primit e răspunzător legal de colet, tocmai în baza acelei semnături. În caz că n-ai ostenit, poți să explici până poimiercuri că orice client are la dispoziție, gratuit, opțiunea ”livrare personală”; dacă n-o folosește, sănătate și spor în ramură. Sistemul ăsta e implementat de ani de zile, fiind folosit de companii de curierat foarte cunoscute precum DHL, Hermes, UPS ori TNT. Dar deh... ce sunt țări precum Austria, Germania sau Marea Britanie? Coate goale, mațe fripte. 

Altcineva, că vai dacă omu' are în colet vibratoare sau medicamente de nu-știu-care. Păi dacă-s vibratoare... ce să zic, îi dorim să nu preia soacra coletul 😃 Cât despre medicamente, eu nu știu să se livreze la domiciliu (și am mari îndoieli că ar fi așa) - ci la o farmacie, de exemplu. Sau clientul se prezintă la vamă și ridică medicamentele prezentând rețeta.

Subiectul mi se pare atât de absurd, că nici nu mai am răbdare să perorez. Cred că am scris mai degrabă pentru că nu-mi vine să cred că există atât de multe Buricuri-ale-Pământului-wannabe.

”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”

Când am primit în dar această carte, am știut că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să citesc ”Agonie și Extaz”. Pentru a putea înțelege care-au fost mesajele lăsate de Michelangelo în cele două monumentale fresce ale sale (tavanul și peretele cel mare al altarului din Capela Sixtină), trebuia mai întâi să știu cum anume a ajuns să facă asta, ce-a fost în mintea și sufletul lui. Abia apoi am început să citesc ”Codul...”, care nu este o lucrare de ficțiune, ci interpretarea sistematică a picturilor și descifrarea, pas cu pas, a mesajelor ascunse lăsate de Michelangelo, mare parte dintre ele înțelese cu adevărat de-abia în zilele noastre. 

Lucrarea este foarte cuprinzătoare, o abundență de informații care presupun o serie de cunoștințe minime preexistente pentru a putea fi cât de cât înțelese. Nu-mi propun să fac un rezumat, ci doar să trec în revistă câteva aspecte care mi s-au părut cu adevărat surprinzătoare. 

- Tavanul Capelei Sixine reprezintă Geneza, însă nu are un titlu propriu. Contrar unei credințe larg răspândite, Michelangelo nu a pictat stând întins pe spate, dar poziția absolut nefirească și teribil de incomodă în care-a pictat vreme de patru ani de zile (pe schele, ținând capul pe spate) i-a cauzat nenumărate probleme de sănătate. Scolioza și degradarea vederii au fost numai două dintre ele.

- Intenția primordială a lui Michelangelo a fost de a crea o ”punte” ezoterică între creștinism și iudaism, religie pe care o cunoștea foarte bine de la învățații evrei care-au fondat Academia Platonică din Florența sub ocrotirea lui Lorenzo de' Medici. În acest scop, a inserat în pictură mai multe litere ebraice și simboluri cabalistice. Toate acestea în chip foarte subtil, pentru a nu fi detectate de ochii suspicioși ai Papei sau ai acoliților săi. Spre exemplu, scena uciderii lui Goliat de către David constituie de fapt o reprezentare stilizată a literei ebraice gimel, care în Cabală semnifică puterea. 

- Panoul Creației a fost pictat într-o singură zi, cu mâna liberă (fără schițe de carton ajutătoare, cum se proceda de obicei). Un act de-un curaj la limita inconștienței, care dovedea nerăbdarea lui Michelangelo de-a încheia lucrarea pe care, nu o dată, a descris-o drept un calvar. 

- În interpretarea cabalistică, ființa umană este rodul cunoașterii. Michelangelo ilustrează acest concept plasându-l pe Dumnezeu în interiorul unui creier uman, mai precis în emisfera dreaptă. Este felul lui de-a spune că Dumnezeu nu-i dădea lui Adam doar viață, ci și înțelepciune. Nu este singura imagine care trimite cu gândul la corpul omenesc; în scena ”Separarea Pământului  de ape”, Dumnezeu este reprezentat într-un rinichi. În altă imagine, o porțiune din mantia Lui Dumnezeu seamănă foarte bine cu o coloană vertebrală. Michelangelo cunoștea foarte bine anatomia corpului uman, ca urmare a disecțiilor ilegale făcute în Florența la începuturile carierei sale de sculptor. 

Scena Creației, în care Dumnezeu e reprezentat într-un creier uman

-  Se bănuiește că reprezentarea Lui Dumnezeu într-un creier în momentul creării lui Adam constituie, de fapt, un mesaj ascuns: omul poate ajunge la Divinitate și fără ajutorul Bisericii, deoarece felul în care a fost creat îi permite aceasta. Spre finalul vieții, Michelangelo nu a avut o relație prea bună cu Biserica Catolică, pe care o condamna pentru opulența și abuzurile sale și acesta a fost unul dintre mijloacele prin care și-a exprimat desconsiderația. 

- Tradiția iudaică este singura care nu împărtășește opinia generală potrivit căreia fructul oprit din care au mâncat Adam și Eva ar fi fost mărul. Conform Talmudului (carte care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament din punct de vedere religios, legislativ, literar și istoric), Pomul Cunoașterii era de fapt un smochin. Așa este reprezentat și-n ilustrațiile pictate de Michelangelo. De altfel, în Biblie se menționează clar faptul că, în momentul în care au conștientizat că sunt goi, Adam și Eva s-au acoperit cu frunze de smochin. 

- Personal, m-am întrebat de multe ori de ce statuia lui Moise are coarne. A trebuit să citesc această carte pentru a afla că nu are, sau în tot cazul nu asta a fost intenția lui Michelangelo. El plănuise ca statuia - reprezentând profetul pe care-l admira cel mai mult - să fie amplasată undeva la înălțime, razele de soare care pătrundeau prin ferestre urmând să cadă asupra capului său. Cele două protuberanțe din creștet aveau să contribuie, cu ajutorul luminii solare, la crearea unui efect de nimb în jurul capului, sugerând iluminarea divină. Privind statuia de jos în sus, respectiv de la nivelul podelei, ele nici n-ar fi fost vizibile. Demersul a fost zădărnicit de faptul că statuia nu a mai fost instalată unde-și propusese Michelangelo, așa încât ”coarnele” nu și-au mai atins scopul și au rămas doar o ciudățenie. 

- Fresca ”Judecata de Apoi”, acoperind peretele de deasupra altarului, trimite cu gândul la Tablele Legii și este considerată una dintre cele mai prețioase lucrări picturale din lume. Aceasta întrucât albastrul folosit pentru fundal era făcut din piatra semiprețioasă lapis lazuli, importată din Persia (Iranul de azi) și măcinată manual. Costurile au fost acoperite de Papă, altminteri n-ar fi fost cu putință ca Michelangelo să-și permită așa ceva (cu ani în urmă, fondurile pentru fresca de pe tavan fuseseră achitate de el însuși și din această cauză din pictura de pe tavan lipsesc cele mai costisitoare culori ale momentului: auriu și albastru).

Fresca ”Judecata de Apoi”; forma părții de sus amintește de Tablele Legii

Ar mai fi multe, multe de spus și în ceea ce mă privește, aș recomanda lectura acestei cărți înainte de vizitarea Capelei Sixtine. Sigur, n-o să putem identifica toate simbolurile ca atare, dar cred că e fascinant să vezi cu ochii tăi ceea ce știi că a pictat Michelangelo, gândit, simțit...

Abuz infantil în familia regală britanică, au decretat ”experții” de pe Internet

Am avut liber astăzi, sărbătorindu-se și aici Înălțarea, drept pentru care am început prin a dormi până aproape de ora 11. Ah, ce bună e cafeaua după ce-ai dormit pe săturate... N-am prea multă energie pentru scris astăzi (ce, voi credeți că-i treabă ușoară să dormi? 😃), dar ceva din ce-am citit în ultimele zile m-a amuzat și-am zis c-ar fi păcat să râd singură. 

Nunta Pippei Middleton a fost, indiscutabil, evenimentul central al săptămânii. N-aș zice ”al anului”, dar în ultima vreme s-a scris foarte mult pe subiect. De la speculații despre cum va arăta rochia, până la invitați și ”oare va participa și Meghan Markle sau nu”.  

Meghan n-a fost prezentă la biserică (și bine-a făcut - s-ar fi ales cu un moment de atenție maximă pentru care însă ar fi plătit înzecit ulterior), rochia Pippei a fost foarte frumoasă, dar cea mai surprinzătoare concluzie a unora știți care-a fost? Hai că n-aveți atâta imaginație. S-a conchis nici mai mult nici mai puțin decât că.... sora miresei, ducesa Kate, își abuzează copilul. 

V-ați adunat maxilarul căzut? Că mie mi-a trebuit ceva, nu de alta.  Totul a pornit de la imaginea de mai jos, care-a făcut înconjurul lumii și care, din ce se vede, a suscitat mult mai mult interes chiar decât mireasa (biata Pippa, cât de control freak a fost și tot n-a reușit să evite asta):

Fotografia o arată pe Kate ținându-i probabil o predică micului prinț George, care tocmai făcuse nu-se-știe-exact-ce-năzbâtie (unii spun că din neatenție călcase pe trena miresei, fusese admonestat și ca urmare, zbiera nepotolit). 

Ei bine, hmm. Astfel de lucruri se întâmplă, în fond n-are decât patru ani. Mă hazardez să cred că nu pentru faptul de-a fi călcat pe trenă era certat în imaginea surprinsă, ci pentru că nu se mai oprea din urlat și atrăgea în mod nedorit atenția tuturor. Însă ce-au conchis câțiva dintre cei care au privit poza?

- ”Copilul plânge, deci în mod evident e nefericit și maică-sa nu-l ajută să depășească momentul”;

- ”Uitați-vă la vena umflată de pe gâtul ducesei, la fața înroșită și la maxilarul încleștat, semn de maximă agresivitate, huo!”; 

- ”Degetul arătător întins în față denotă o dorință reprimată de a lovi copilul” (say whaaaat???). 

Simt că mă enervez numai citând aiurelile astea. Now seriously. După cum știți, n-am copii și nu pretind că m-aș pricepe în domeniu, dar am tot mai acut senzația că acest nou și (poate excesiv de) promovat curent de parenting o ia într-o direcție greșită. Ferească toți sfinții și profeții să adresezi copilului o cât de firavă critică. Te-ai ars, nu ești un părinte bun, abuzezi copilul, îl traumatizezi pe viață, nu te-ai conectat cu el, chemați Protecția Copilului.

Evident, nici să te enervezi n-ai voie. O mamă trebuie să fie pururi zen, în caz contrar se aplică toate cele de la ”te-ai ars” încolo. 

Și tot evident, ducesa Kate n-are voie să fie și ea om ca toți oamenii, cu reacții normale și, în context, de înțeles.

Disclaimer: să ne-nțelegem, sunt absolut contra agresivității, indiferent asupra cui ar fi îndreptată. Doar că, în context, consider că reacțiile au fost disproporționate.

Numele meu e o poveste de dragoste

De-a lungul timpului, am fost întrebată de foarte multe ori ”de la ce vine numele Greta” (în special când trăiam în România, dar și aici) și de fiecare dată răspunsul meu a fost ”de la Greta Garbo”. Un răspuns politically correct și care-l mulțumea pe interlocutor, dar, de fapt, era o minciună albă. Adică una inofensivă și diplomatică, realitatea fiind cu totul alta. 

Personal, multă vreme nu mi-a plăcut numele meu. În special în copilărie, era o adevărată bătaie de cap. Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Greta-babeta (cu variațiuni de tipul ”zboară cu racheta”), Greta-bicicleta, Greta-motoreta, Greta-trompeta-suge-suzeta și astea numai așa, la o primă strigare. Pacoste curată, vă spun. O invidiam din toți rărunchii pe colega numită Carmen și de fapt nici Mihaela nu stătea tocmai rău. Câte porecle vă vin în minte pornind de la numele astea? Exact 😃

Cu anii însă, a început să-mi placă și, după ce i-am aflat adevărata poveste, am știut că a fost alegerea perfectă. E un nume dat din iubire, acea iubire desăvârșită, curată și autentică, despre care citim în cărți. O iubire al cărei destin s-a întrerupt brusc și tragic, dar care a lăsat munți de amintiri. Una dintre ele am fost eu, Greta. 

Au fost odată (așa încep poveștile, nu...?), pe la începutul anilor '70, doi tineri, studenți în Iași. Ea la Istorie, el la Construcții. A fost dragoste la prima vedere care s-a maturizat împreună cu ei, transformându-se într-o iubire profundă. 

El observa că ea are o poșetă roșie și, fără să spună nimic, a doua zi se înființa cu un cadou: un set compus din cercei și mărgele, de culoare roșie. 

Ea l-a dăscălit înaintea examenului la Rezistența materialelor (teroarea tuturor politehniștilor) să poarte costum și cravată la examinarea orală. ”Aspectul își are importanța lui”, îi argumenta - iar el, deși sceptic, a ascultat-o. Nu datorită costumului a luat zece, dar profesorul și-a exprimat aprecierea față de ceea ce a perceput ca fiind un semn de considerație din partea studentului față de el ca profesor și față de examen în sine.

Își petreceau absolut tot timpul disponibil împreună, le plăcea să danseze, iar teii din Copou le-au ascultat ani de zile povestea și le-au fost martori tăcuți. Au trecut cu bine, împreună și ținându-se mereu de mână, peste o serie de probleme familiale, precum și peste despărțirea impusă de celebrele repartiții. Erau, cum bine spunea o scriitoare româncă, unghie și carne unul pentru celălalt. 

Într-una din zile, plimbându-se ca de obicei prin Copou, au văzut pe aleile parcului o fetiță. Să fi avut vreo doi ani, cu zulufi blonzi și vizibil derutată. Nu plângea, dar părea să caute ceva sau pe cineva. A văzut-o pe ea, a venit în fugă și i-a cuprins genunchii cu mânuțele: ”Mama?”. 

- E clar că s-a rătăcit de mama ei, și-au zis cei doi și, luând-o pe cea mică în brațe, au purces să dea ocol parcului. 

Mama nu poate fi prea departe, și-au zis și așa a fost. Nu după mult timp au reperat o femeie care plângea și alerga disperată, chemând. 

- Greta! a exclamat ea văzând-o pe fetiță, unde-ai fugit, te căutam, bine că ești bine... Vă mulțumesc!, li s-a adresat apoi celor doi tineri care zâmbeau, realizând confuzia din mintea copilei: ca și tânăra femeie, și mama fetiței era blondă, iar trăsăturile feței erau cumva asemănătoare... 

Impresionați de întâmplare, și-au făcut pe loc o promisiune.

- Dacă vom avea o fetiță, se va numi Greta. 

N-a fost să fie. El a murit în urma unui accident pe cât de stupid, pe atât de fatal. Ea și-a continuat viața, dar nu și-a mai revenit pe de-a întregul niciodată.

Se spune că dragostea învinge totul, și poate chiar așa și e, deși în cazul lor moartea și-a luat tributul. Câțiva ani mai târziu, căsătorită cu altcineva, ea a rămas însărcinată. A simțit din primul moment că va aduce pe lume o fetiță și i-a ales numele cu multe luni înainte de-a o naște. Iar tatăl, care cunoștea povestea, a fost, spre onoarea lui, de acord.

Fetița se numește Greta. Promisiune îndeplinită...

Salată de weekend (XII)

Săptămâna trecută a fost haotică și nici actuala nu pare să se simtă prea bine. Dar, ceea ce se preconiza a fi o salată amăruie, s-a transformat într-o delicatesă, având în vedere ultimul ”ingredient”: un articol pe care tocmai l-am citit mi-a adus aminte de seara în care l-am întâlnit pe regizorul Francis Ford Coppola.

1) Plecând azi de la serviciu, l-am sunat pe om din mașină. Cum ți-a fost ziua până acum, ce-ai mai făcut, ce program ai în continuare, bla-bla. ”Ăăăă.... azi ai de făcut X lucru, nu? Ah, ba nu, că azi e miercuri. Sau stai, e joi, deci ai de făcut Y, nu X. Ba nu, e miercuri. La naiba, nu mai știu, e miercuri sau e joi?”.

Chestia asta e un indicator al nivelului de distracție de care am parte de câteva zile încoace.

2) Prietena Aristița e grafomană, mai nou. Plouă cu mail-uri de la ea, scrie în ritmul în care respiră. Culmea e că nu cu mine are ce are, ci cu un alt departament, care-a comis o operă de artă abstractă (în traducere liberă: nimeni nu înțelege nimic), ale cărei consecințe se răsfrâng în mare parte direct asupra bucătăriei mele. Ergo, Aristița e frustrată, dar în același timp mărinimoasă: are grijă să fiu și eu la fel. Și dacă poate fi ceva mai rău de-atât, de data asta n-are orbul găinii - chiar sunt niște probleme mari. Mă concentrez intens, dorindu-mi să-i cadă Outlook-ul. Până acum nu s-a întâmplat (cum era aia cu puterea gândului...?), dar poate am noroc, cine știe. 

3) Am ochelari noi, sunt pionier. Vestea bună e că valorile cilindrului s-au redus (am astigmatism, că-s o specială și-o deosebită, nu puteam avea doar o miopie banală), drept pentru care foștii, de-acum, ochelari deveniseră prea puternici și deci, deranjanți. 

Reversul e că această veste bună m-a scuturat de câțiva marafeți 😏 V-aș arăta o poză, dar nu-i nimic de văzut: am ales o ramă similară celei pe care-o avusesem înainte și care, aș spune, mi se potrivește cel mai bine. Nici măcar n-am luat în calcul ideea de-a căuta altceva. Îmbătrânesc și nu mai am chef de experimente.

4) Agenția imobiliară care deține complexul de locuințe unde stăm a hotărât că avem nevoie de uși noi. Așa, din senin, un fel de hodoronc-tronc, foaie verde-alună, mie-mi plouă-n beci. Mă rog, am zis, poate schimbă și yala cu ocazia asta (cea pe care o avem mi se pare cam vulnerabilă, în sensul că m-aș simți mult mai în siguranță cu vreuna mai complicată). Dar nu. Au schimbat ușa pentru că aia dinainte nu mai arăta frumos, cică 😕 Acum am o ușă mai albă, mai strălucitoare, dar cu aceeași yală cam prea simplă. Și mai am ceva: pereții scorojiți în jurul ușii, pe interior, de la cum au schimbat tocul.  Va veni cineva să chituiască și să văruiască. La un moment dat. Când o face plopul pere...

5) Ca să-ncheiem într-o notă mai roz, vă las cu un articol care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Am mai scris că sunt mare fan al trilogiei ”The Godfather”, dar până azi nu știusem cum de-a ajuns Marlon Brando să joace în ceea ce se poate spune că a fost rolul vieții lui.
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/caracterul-si-brinza
Acum am înțeles de ce, la conferința informală organizată de Francis Ford Coppola în 2005 la București, cu studenții de la UNATC (la care-am avut marele noroc de-a fi prezentă), ne-a spus, printre multe altele, următorul lucru:
”E un truc. Dacă știi că o întrevedere va fi tensionată, e întotdeauna o idee bună să mănânci. Vă recomand același lucru în situații de genul acesta. Mâncați, va fi o atmosferă foarte relaxantă, pentru că prin hrană se trezesc simțurile, iar conexiunile interpersonale se creează imediat”.
Da, l-am întâlnit pe Coppola în urmă cu 12 ani (povestea e aici), ba am primit și autograf de la el. Vedeți de ce mi-e dor de profesia mea? Și-mi va fi întotdeauna, chiar dacă-mi place și ceea ce-am ajuns să fac între timp...

Așa. Din moment ce-am ajuns la concluzia că azi e joi, printr-o flotare logică rezultă că mâine e vineri. Decât atât, vorba ceea.