Pe tărâm american (X): la plimbare în Santa Monica

E ultima zi de noiembrie, mâine începe iarna calendaristică, iar mintea mea zboară la valurile Oceanului Pacific, palmieri înălțându-și semeți coroanele spre cer, soarele Californiei, peisaje care te făceau să crezi că te afli pe platourile de filmare ale celebrului ”Beverly Hills 90210”, graffiti, culori, surferi... 

Pfiu, acum mi-am adus aminte și de înghețata de caramel sărat de la Manhattan Beach, care momentan deține supremația în clasamentul înghețatelor degustate în viața asta 😊 Luând-o însă metodic, experiența noastră pe Coasta de Vest a început în Santa Monica, o suburbie care poate fi considerată o aevărată stațiune de vacanță în interiorul Los Angeles-ului (care, că tocmai mi-am adus aminte, este al doilea oraș ca mărime din Statele Unite, fiind surclasat numai de New York).

Tăblița asta a făcut să ne treacă fiorii, aducându-ne aminte de melodia lui Sheryl Crow, ”All I wanna do”.

„All I wanna do is have some fun
Until the sun comes up over Santa Monica Boulevard...” 🙂

Ne-am plimbat și pe Wilshire Boulevard și era fascinant să vezi în realitate locuri pe care le știai demult, din atâtea filme. 

Referitor la plajă - Santa Monica Beach - ar trebui să încep prin a menționa faptul că, probabil în contrast cu impresiile și așteptările pe care mulți le-ar putea avea, oceanul nu are în Los Angeles o culoare spectaculoasă. Nu, nu se regăsesc aici acel azuriu și nici zecile de nuanțe de turcoaz, ci seamănă mai degrabă cu Marea Neagră. Plaja este foarte întinsă (din ce-am înțeles, e cea mai mare din zonă), aglomerată, viu colorată, într-un permanent freamăt și cu o atmosferă tipic californiană.

Ceea ce vedeți reprezintă doar o parte din totalul mașinilor celor aflați la plajă. E adevărat că era într-o duminică, dar chiar și așa, am rămas surprinși de afluxul de persoane. 

Pontonul era, de asemenea, arhiplin. 

Pe plaja din Santa Monica se află un parc de distracții foarte cunoscut, denumit cum altfel decât Pacific Park, dar cumva nu ne-a tentat. Accesoriile din categoria asta nu-mi mai spun de multă vreme nimic. Era frumos de privit însă.

Am studiat pe îndelete un pescăruș sociabil.

Un aspect pentru mine surprinzător a fost că aici plajele nu sunt amenajate, mai precis nu există șezlonguri și accesul pe nisip este, desigur, gratuit (parcarea costă însă circa 15-20 de dolari pe zi). Oamenii vin cu prosoape sau cu scăunele de plajă și, unii dintre ei, cu umbrele, se instalează comod și fără ”fițe” de, mă scuzați, Mamaia. Foarte mulți dintre ei citeau - inclusiv principalul ziar din regiune, ”Los Angeles Times”.

”Păi nu e de mirare”, a comentat mătușă-mea când i-am transmis observația. ”Pe vremea când lucram, numai duminica aveam timp să citesc Times-ul din scoarță în scoarță și devenise deja ca un ritual”.

Îmi amintesc faptul că mă uitam la casele astea și la mașinile parcate în fața lor și mă-ntrebam cum o fi, oare, să locuiești la câțiva metri de ocean.

Mi-au plăcut simplitatea și relaxarea oamenilor. Cu deosebire interesant mi se părea contrastul dintre realitatea faptului că locuiau într-unul dintre cele mai ”glamour” orașe ale Americii și felul nepretențios în care-și petreceau sfârșitul de săptămână. 

Când am început să scriu textul ăsta, preconizam un articol despre toate plajele pe care le-am vizitat în Los Angeles (în afară de Santa Monica am mai ajuns la Malibu, Venice Beach și Santa Barbara). Am realizat însă că ar ieși o postare ”la metru” și foarte încărcată, așa încât rămâne pe dățile - și episoadele - viitoare.

Povestea unei familii de foarfece

N-am scris eu foarte multe despre jupânul legitim de-a lungul vremii, dar printre calitățile sale se regăsește și faptul că e un om gospodar. După cum am povestit deja, anul trecut s-a mutat în alt oraș din cauza serviciului, așa că deocamdată avem o căsnicie modernă (în sensul că locuim separat și ne vedem la 3-4 săptămâni. Nu-i ușor, dar nu e o premieră pentru noi, care timp de doi ani înainte de căsătorie am avut o relație la distanță). Și cum în Germania locuințele se închiriază în 95% din cazuri în stare porno - citiți ”goale” - a trebuit să-și cumpere de toate, de la mobilier pentru două camere până la cratițe, becuri și... foarfece. 

S-a descurcat, trebuie să spun, foarte bine și-n timp record în ceea ce privește instalarea și amenajarea locuinței. La prima vizită pe care i-am făcut-o am constatat că are nu mai puțin de 4 (patru) foarfece. De diferite culori și mărimi, zimțate sau nu. 

- Ce faci cu atâtea, omule?

- Aaaa, păi să vezi cum a fost, am pus-o pe prima în coș, apoi am m-am luat cu altele și-am uitat de ea și-am găsit un set din trei. Abia când să plătesc am constatat că mai aveam una, dar dacă tot apucase vânzătoarea s-o bată-n casă, am zis că asta e, nu mă mai pun acuma de-a curmezișul. 

Aha, deci a pățit ca Ilie Moromete când venise agentul după fonciire: ”nea Ilie, a tăiat chitanța!”. 

Aseară am aflat că numărul foarfecelor sale a crescut. Acum are șase. 

- Dă-mi un motiv pentru care ți-ai mai cumpăra foarfece, pe lângă cele patru pe care deja le ai. 

- Păi nu aveam una mică și-mi trebuia. Și cealaltă era în set cu ea și na.

Hotărât lucru, trebuie să le văd, am zis, iar dorința mi-a fost satisfăcută. 

Îngăduiți-mi să fac prezentările. Așadar, de la stânga la dreapta:

- foarfeca mică trebuincioasă;

- următoarele trei (albastre) constituie setul cumpărat anul trecut;

- foarfeca neagră a fost luată împreună cu aia mică (se vede că și ele sunt în set);

- foarfeca roșie a fost cea pusă prima în coșul de cumpărături și de care uitase că a luat-o. 

Bună treabă, nu? Asta-mi aduce aminte că la serviciu ne dispar periodic foarfecele. Habar n-am unde, însă niciodată nu găsesc atunci când îmi trebuie. Am ajuns inclusiv să le ascundem prin sertare, dar ce să vezi, dispar și de-acolo. Problema rămâne în studiu. 

Revenind la numeroasele foarfece, tocmai constat că singura ”independentă”, care nu face parte din vreo grupare, e cea roșie din dreapta. Mă gândesc să nu-i fie urât așa singurică... 🤔

Am cunoscut, cândva, o Doamnă....

Dintre toate zecile de interviuri pe care le-am realizat pe parcursul celor aproape trei ani în care mi-am practicat meseria pentru care m-am pregătit, jurnalism, dialogul cu Stela Popescu rămâne una dintre cele mai dragi și pregnante amintiri. Închid ochii și ne văd pe amândouă în sufrageria ei. Pune în vază trandafirii pe care îi adusesem și-mi surâde ca unei foarte bune prietene. ”Scumpa mea, ce zici de-o cafeluță? Că eu n-am mai băut de dimineață și dacă tot ne așternem la povești...”.

Am stat de vorbă mai bine de-un ceas, deși la telefon îmi spusese că-mi poate acorda numai o jumătate de oră. Am divagat cu mult de la întrebările pe care mi le pregătisem și paleta de subiecte abordate se extindea pe măsură ce Stela își aducea aminte de ceva sau făcea vreo paralelă. ”Ah, dar pentru că tot vorbim despre asta...”. Am discutat despre Chirița, despre teatrul de revistă, despre dramă, despre ea ca actriță și ca personalitate individuală, despre profesorii ei, despre zecile de turnee care-au purtat-o prin toată lumea, dar și despre ”ritualurile” ei de îngrijire, care erau de altfel cât se poate de simple... dar ce n-am vorbit! A ieșit un articol lung, pe care l-am scris dintr-o răsuflare și de care sunt și-n ziua de azi foarte mândră.

”Închide un pic reportofonul”, mi-a zis la un moment dat, cu un zâmbet șugubăț și foarte promițător. ”Mi-am amintit de-o întâmplare haioasă, dar n-aș vrea să apară prin ziare”. Și mi-a povestit niște chestii foarte nostime dintr-un turneu în care fusese împreună cu Tamara Buciuceanu-Botez și Vasilica Tastaman și râdeam amândouă, iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce normal și firesc pare totul. Avea - fir-ar să fie, nu-mi vine să vorbesc despre ea la trecut - un stil atât de natural și de agreabil de-a te face să te simți imediat în largul tău. Stând de vorbă cu ea, într-o după-amiază de iunie a anului 2006, am înțeles de ce era o actriță atât de iubită de public. Nu aveai cum să n-o îndrăgești, era o bijuterie de om, atât de frumoasă în toate sensurile posibile, iar optimismul ei era însuflețitor și molipsitor deopotrivă.

La un moment dat, s-a uitat la ceas. ”Draga mea, tu știi că vorbim de-o oră? Ce părere ai?”. I-am spus adevărul: nu știam când trecuse timpul. Dar îmi părea rău că trecuse. 

Țin minte și-acum senzația de prea-plin sufletesc pe care-am avut-o după ce ne-am luat la revedere. ”A fost o plăcere să stăm de vorbă. Îți doresc un noroc... îngrozitor! Te-am pupat important!”. Ce asociație interesantă de cuvinte, m-am gândit atunci. Și chiar m-a pupat. 

Recitesc ce-am scris. Nu-mi vine să cred că scriu textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a dus. Poate de unde arăta atât de bine, nu i-aș fi dat niciun moment vârsta reală și o percepeam într-un fel ca fiind... atemporală. Nu cred că m-ar surprinde moartea niciunui alt actor din generația, să spunem, 70+... dar nu ea, la ea în niciun caz nu m-aș fi așteptat să plece. Părea cumva ca și cum... va fi mereu aici. 

Mulțumesc, Doamna Stela Popescu, pentru o experiență care, vedeți și dumneavoastră, după 11 ani a rămas neuitată. Fie-vă drumul luminat și somnul liniștit.

”Murder on the Orient Express” (2017)

Dintre toți spectatorii care s-au aflat în seara asta la cinematograf în Bayreuth și au urmărit ”Crima din Orient Express”, cea mai recentă ecranizare a celebrului roman de Agatha Christie, mă hazardez să cred că o singură persoană recitise în câteva ore cartea, pentru a-și împrospăta amintirile și a nu trebui să se concentreze pe indicii, putând astfel să savureze filmul în sine. 

Persoana respectivă, după cum lesne vă puteți închipui, sunt eu. Am fost foarte, foarte curioasă de acest remake și mai ales de noul Poirot, interpretat de Kenneth Branagh. La punctul acesta trebuie să spun că, deși cel mai cunoscut Poirot rămâne David Suchet - despre care sunt de acord că a făcut un rol extraordinar - mie cel mai mult mi-a plăcut partitura lui Peter Ustinov. Cu toate astea însă, am urmărit filmul cu obiectivitate (faptul că recitisem romanul și cunoșteam bine intriga mi-a permis să mă ”detașez” un pic de acțiunea în sine și să urmăresc și alte aspecte). 

”Verdictul” meu de cititor pasionat al Agathei Christie și de consumator fidel al ecranizărilor scrierilor sale este că filmul acesta e atât de slab, încât mai mare păcatul de distribuția excelentă. Nume mari (Johnny Depp, Penelope Cruz, Judi Dench), care s-au potrivit prea puțin în rol, de parcă ar fi îmbrăcat niște haine prea strâmte. Singura care mi s-a părut veridică a fost Michelle Pfeiffer, dar chiar și așa, prestația ei a fost foarte ”ciuntită”  - când, de fapt, era unul dintre rolurile-cheie. 

Scenariul - slab și diluat până la stadiul de peltea de dude. Dacă nu știai subiectul, nu prea aveai mari șanse să înțelegi motivele pentru care se întâmplă una sau alta. Bunăoară, pe pagina de Facebook dedicată, un tip întreabă: 

- Totuși de ce a fost omorât individul, că eu n-am înțeles. 

Hăhăieli și miștouri, pfua n-ai priceput nimic din film, până când tot el elucidează:

- Pentru că-i jefuise pe ăia.
Alții - destul de mulți, spre mirarea mea - par să fie convinși de faptul că autorul crimei e conductorul.

Este momentul să spun că-n această poveste nu e vorba de niciun jaf, iar cât despre conductor.... cei care ați citit cartea știți cum stau lucrurile de fapt. Dar cumva nu mă mir că s-au creat confuzii. Acțiunea e foarte fragmentată, sacadată aș putea spune, au încercat să ”înghesuie” prea multe detalii din carte în nici două ore de film și, deloc surprinzător, nu le-a reușit. Cu toate astea, nici meritul de-a fi reprodus cu fidelitate povestea nu le poate fi atribuit. 

Un alt ”păcat” de neiertat, în opinia mea, îl constituie faptul că nu au făcut din Orient Express un personaj în sine, așa cum s-ar fi cuvenit. Este cel mai luxos tren de pasageri existent și e suficient să arunci un ochi pe pagina oficială ca să-ți dai seama ce decoruri s-ar fi putut realiza. Abia așteptam să văd asta și am fost decepționată: decorul e simplu, cenușiu, anost. Practic, dacă nu ar fi titlul, nimic nu ar lăsa să se vadă că acțiunea se petrece într-un mijloc de tranport exclusivist. Singurele imagini spectaculoase sunt cele din exterior, dar prea puțin pentru a compensa ceea ce lipsește. 

Și-acum ajungem la Poirot. Vai de lume.... Agatha Christie s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce-au izbutit din celebrul ei detectiv belgian. 

Kenneth Branagh zicea la un moment dat că intenția lui a fost să creeze un ”Poirot modern, de vârstă mijlocie”. Toate bune, dar atunci nu se mai numește ecranizare - adevăratul Poirot are peste 60 de ani și nu e deloc modern - ci este cel mult o... reinterpretare, una deloc reușită din punctul meu de vedere.

Kenneth Branagh în rolul lui Hercule Poirot

Păi hai să vedem, cum e Poirot cel din poveste? E un bătrânel plinuț, deosebit de elegant, tipicar, pedant, cu o mie și unu de ticuri și foarte, foarte atent la înfățișarea sa. Când colo, în filmul ăsta Poirot calcă din greșeală într-o mare balegă și, în loc să fie oripilat, calcă și cu al doilea picior, chipurile ca să-și murdărească pantofii simetric. Oh, please. Același Poirot, a cărui deviză este ”ordine și metodă”, nu ezită să forțeze încuietoarea unui compartiment cu măciulia propriului baston. Să fim serioși... autenticul Poirot ar fi fost scandalizat numai la gândul de-a intra cu forța undeva.

Și astea mai treacă-meargă, însă când l-am văzut mergând pe acoperișul trenului staționat și acoperit de zăpadă (el, care-n original e un ipohondru și stă înfofolit inclusiv pe arșiță, ca să nu îl ”tragă curentul”) și mai ales, angajat în luptă corp la corp cu un tip.... să mă iau cu mâinile de cap și alta nu. Să vedeți karate și ”fente” la Poirot, l-a bătut pe ăla de i-au mers fulgii.  Aceia dintre voi care cunosc personajul sunt cu siguranță la fel de consternați ca mine :))

Una peste alta, nu-mi pare rău că am văzut filmul ăsta, dar nu l-aș numi ”ecranizare după Agatha Christie” și nu l-aș recomanda nimănui. Versiunea cu David Suchet este incomparabil mai bună și mai ”Agatha-Christie-like”. Acestea fiind spuse, mă duc să revăd niște secvențe cu Peter Ustinov, simt nevoia să-l evoc pe adevăratul Hercule Poirot, ”omulețul cu capul în formă de ou și o fenomenală pereche de mustăți”. 

Salată de weekend (XV)

Hai că dacă tot stau azi acasă (lucrez mâine, să nu credeți că am dat în răsfăț excesiv), pot să amestec vreo câteva ingrediente...

1) La câteva zile după extracția dentară, m-am pricopsit cu un herpes. Se confirmă ceea ce mi-a scris o comentatoare la articolul dedicat, anume că sistemul imunitar tocmai a încasat un bobârnac. Bun, înțeleg și accept asta, dar, vorba lui Caragiu, păi bine mă maestre, mă... herpes ți-ai găsit?? O gripă nu nimereai și tu, măcar să stau câteva zile acasă și să am timp de citit în vârful patului? Herpes, care e doar enervant și inestetic? 

Apropo de asta, folosesc pentru prima dată plasturii invizibili Compeed (crema cu Aciclovir n-are niciun efect la mine, cu ocazia asta mi s-a confirmat din nou). După prima noapte, mă declar mulțumită - am scăpat de senzația de mâncărime și nemernicul pare neutralizat. Dar e tot acolo, deci îl plasturizez în continuare. 

2) A fost prezentat oficial succesorul lui Musiu Șarl. Ce să zic, mulțumesc Cerului că am schimbat anul trecut departamentul. Îl știu pe individ, e de vreo 3 ani în firmă și e genul important, antipatic și-atât de cu nasul pe sus, că-i ninge-n creier. M-a scos din sărite de vreo două ori, când ne-am intersectat în niște probleme și apoi am reușit să-l ocolesc cu succes. Ideea că ar fi putut fi șeful meu face să mi se încrețească pielea. 

Nu-i invidiez deloc pe colegii de la secția de sortare/ ambalare. După ce timp de 6 ani și jumătate ai avut un șef pur și simplu extraordinar, să te pomenești cu unul ca ăsta... va fi o nucă tare și foarte, foarte amară. 

3) După istoria cu Montblanc (cărora, apropo, le-am scris și nu am primit niciun răspuns; halal Customer Care, la asemenea blazon...), m-am războit cu o duduie de la un magazin de încălțăminte. Nu voiau să accepte returnarea unei perechi de ghete purtate doar câteva ore, în interior (deci nu pe stradă) și care se dovediseră prea strâmte, deși erau numărul meu și la proba de câteva minute în magazin păruseră în regulă. De fapt, erau mai mult decât strâmte; erau un veritabil instrument de tortură.

- Le-ați cumpărat acum o săptămână, de ce nu ați revenit imediat cu ele?

- Pentru că programul meu de lucru nu mi-a permis.

- Păi și noi ce garanție avem că nu le-ați purtat decât câteva ore?

- Dacă vă uitați la ele, atât pe dinăuntru cât și pe talpă, o să constatați că sunt, practic, noi. 

- Nu știu ce să spun, uitați aici o scamă neagră.

Întind mâna, îndepărtez scama. 

- Nu știu, nu merge așa, a trecut o săptămână.

- Politica magazinului acordă un interval de retur de 14 zile. 

(Mă documentasem în prealabil).

- Da, dar nu avem nicio siguranță că...

Începusem să mă enervez. 

- Doamnă, ce preferați: mă duc la Protecția Consumatorului sau le iau înapoi, le port două zile până-mi apar răni, mă duc la medic și cu adeverința primită vă fac reclamație? 

S-a uitat la mine de parcă ar fi văzut un elefant pe schiuri.

-... ăăă, poftim??

- Dacă nu-mi acceptați returul, îmi rămân numai cele două variante pe care vi le-am menționat. 

Începe să scrie un bon, în silă.

- Bine, de data asta merge, dar să știți că v-am notat numele, nu mai acceptăm retururi de la dumneavoastră.

M-am uitat ”drăgăstos” la ea. 

- Ați făcut ce anume?

- Păi da, după cum v-am spus, nu avem nicio garanție că...

- Doamnă, sunteți conștientă că tocmai m-ați anunțat că-mi veți încălca drepturile?

Scrie, tăcută, bonul, îmi dă banii, semnez de primire. Plec, nu înainte de-a o informa că povestea asta va ajunge la superiorii ei. Chestiune de care, între noi fie vorba, nu-s convinsă. Dacă Montblanc mi-a dat flit, unui magazin de încălțăminte cu atât mai puțin o să-i pese de reclamația mea. 

Mi s-a reconfirmat o chestie, însă: e foarte utilă menționarea Protecției Consumatorului. 

4) Duminică mă duc la cinematograf, yupiii. N-am mai fost de aproape 8 ani (când ne-am dus să vedem ”Avatar” în 3D). Acum merg pentru că țin musai să văd ”Crima din Orient Express”, după romanul Agathei Christie. Am citit cartea, știu ”whodunnit”, dar mă duc atât pentru realizare, despre care am citit că este excelentă, cât și pentru distribuție, care e din categoria ”Crème de la crème”. Revin cu relatarea experienței.