Binecuvântări :)

Sunt recunoscătoare pentru sfârșitul acesta de an, chiar dacă nu avem nimic special în plan. Va fi un Revelion în pijamale (dar tocmai m-am cremuit din cap până-n picioare cu Lancôme, deci rezon), cu șampanie veritabilă și felurite delicatese din care (vom încerca să) ne înfruptăm rațional și, mai presus de toate acestea, cu omul meu. 

Încheiem anul ”pe plus”, cum se spune și chiar dacă personal încă mă mai bântuie niște demoni din trecut, sunt mai liniștită și mai împăcată decât acum un an pe vremea asta. Încă fac eforturi de-a accepta ceea ce nu pot schimba și de-a învăța să mă iubesc mai mult. În special acest ultim aspect lasă foarte mult de dorit. Dar poate mai evoluez nițel în 2018 :)  

Fericirea e, printre altele...

- ca-n ajunul Anului Nou să-ți asculți omul interpretând la pian ”Happy New Year” 🙂

- să ai liniște sufletească și dispoziția de-a citi o carte bună (pe care sigur o termin în noaptea asta). 

- să aștepți cu nerăbdare Concertul de Anul Nou de la Viena, amintindu-ți cu un zâmbet că-n urmă cu trei ani ai avut imensul privilegiu de a-l audia în spațiu și timp real. Anul acesta va fi dirijat de Riccardo Muti, aflat pentru a cincea oară în această onorantă ipostază. 

- să asculți concertul festiv al Filarmonicii din Berlin, trăgând în același timp cu coada ochiului la bradul împodobit din camera de alături. 

- să-ți îmbrățișezi omul și să-i asculți inima bătând lângă a ta. Sună siropos și poate că așa și e, dar e una dintre cele mai mari binecuvântări de care cineva poate avea parte în viață. 

La Mulți Ani, dragii mei. Vă mulțumesc pentru că sunteți aici și pentru tot ce-am primit de la voi în decursul acestui an. Să aveți un Revelion frumos, cu oamenii dragi aproape și fie-vă 2018 generos și prielnic 🙂

”Origini”

Și-a venit în sfârșit Crăciunul. Și m-am instalat comod în pat, mi-am pus la îndemână cana de cafea - să nu cumva să fie nevoie, ferească Aghiuță al cofeinei, să mă deplasez prea des la bucătărie - am rupt folia și cu un suspin de ”în sfârșit”, m-am așternut la citit ”Origini”, noul roman semnat de Dan Brown.

Aveam așteptări foarte mari, mai ales după ce fusese desemnat de unii critici drept ”cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum”. Eram convinsă c-o să mă dea pe spate. Și m-a dat... atât de tare m-a dezamăgit. 

Personajul principal - profesorul Robert Langdon, pe care l-am mai întâlnit în patru dintre cărțile anterioare. Analog celorlalte romane, avem și aici o temă principală, în jurul căreia se brodează acțiunea. Este vorba despre originea și evoluția umanității și, în paralel, despre inteligența artificială. 

Fascinant, s-ar spune. Ei bine... ar fi putut să fie, dacă s-ar fi pus mai puțin accent pe latura științifică și mai mult pe thriller, genul care l-a făcut faimos pe autor. Acțiunea e prea... puțină, că altfel nu știu s-o descriu. Un savant futurolog se întâlnește cu 3 lideri religioși cărora le aduce la cunoștință cea mai recentă - și, desigur șocantă - descoperire a sa și-i anunță că o va face publică. 

Distinsele fețe bisericești își scuipă-n sân. 

Doi dintre prelați mor la scurt timp după aceea, evident nu de ”moarte bună”.

Savantul începe prezentarea, urmărită live de câteva sute de persoane și online de câteva milioane. Vorbește muuuult, detaliază, explică, dramatizează. Înainte de-a ajunge la subiect, îl pocnește un glonț în scăfârlie.  

Și de-aici e previzibil. Profesorul Langdon și nelipsita parteneră apărută din neant, frumoasă și deșteaptă, se lansează în acțiune. Scopul? Să decodifice parola prezentării și s-o publice, așa cum ar fi dorit savantul. 

Parola e un vers din 47 de litere. Nu se știe din ce poezie provine sau cărui autor aparține.

În schemă apare și-un robot inteligent, care-i asistă permanent în demersul lor și nu o dată îndepărtează primejdiile care le apar în cale. 

Mai avem în poveste un colonel cam țicnit, un prinț nu pe deplin maturizat, câțiva membri ai Gărzii Regale, un rege muribund, o specialistă în Relații Publice și preotul de la ”Sagrada Familia”. 

Și cam astea sunt personajele, care nu o dată dau impresia că se învârt ca niște fluturi bezmetici în jurul becului aprins. 

Principala problemă e, cum spuneam, noianul de informație în care Brown alege să-și scufunde cititorii. Am avut câteva momente în care am citit pe diagonală, fiindcă nu mă interesau din cale-afară legea entropiei, energia focalizată, supa primordială, sisteme de răcire cu izotopi de heliu, simulări moleculare și ia gata că nu mi-a plăcut niciodată fizica. 

Marea specialitate și principala atracție a romanelor lui Dan Brown - puzzle-urile și codurile aflate la baza lor - lasă de asemenea de dorit. Treaba cu parola din 47 de litere e prea simplă și se soluționează un'-doi, iar alte coduri și ghicitori semnificative nu mai sunt. 

Am zis că-mi ”scot pârleala” cu marea dezvăluire despre viitorul omenirii. Cum să vă explic... când am ajuns la deznodământ am zis cu glas tare ”glumești, frate??”. 

N-avem un viitor prea țunțurliu, în caz că vă-ntrebați. Ba aș spune că e chiar destul de previzibil. Eram cât pe ce să vă dezvălui, dar vă las să aflați singuri, dacă vă decideți să citiți cartea.

Oricum, plictisitor, vă spun. Adică în nota de până atunci a cărții, mă așteptasem la ceva apocaliptic. Nu e cazul.

Așa, înainte să uit - cel mai interesant personaj e robotul. Paradoxal, are personalitatea cea mai conturată, în măsura în care un robot poate avea așa ceva. Și-l cheamă Winston. 

E a doua dezamăgire marca Dan Brown, după ”Simbolul pierdut”. Nu regret deloc faptul că am citit cartea, abia o așteptasem să apară. Dar sper că se va întoarce la thriller-ul adevărat (de tipul celui din ”Îngeri și Demoni”, din ”Fortăreața Digitală” sau din ”Conspirația” - cele trei cărți ale lui pe care personal le socotesc geniale).
 

Știu cum arată adevăratul Crăciun

Am așteptat cu nerăbdare Crăciunul, nu pentru că sărbătoarea în sine m-ar mai emoționa prea mult - those days are gone, cum se spune - ci pentru că eram nerăbdătoare să stau ca un greiere cu burta-n sus după ce m-am înfruptat din diverse și să citesc ”Origini”, cel mai recent roman al lui Dan Brown. 

Dezideratele de mai sus se împlinesc. Bradul e făcut, cadourile sunt sub el, încă nedesfăcute - și-mi place să le privesc așa, într-o spumoasă anticipație - beau cafea bună, ronțăi tot felul de chestii, mă mut din pat pe canapea și retur și citesc. Încet, pe îndelete, să nu termin cartea prea repede :)) 

Suntem împreună, suntem bine. Cred că mai mult nu-mi pot dori de la Crăciun. Sunt recunoscătoare pentru ce am și-ncerc să mă bucur de ce mi s-a dăruit, în același timp trăind cu anumite umbre.  

Vă îmbrățișez și vă doresc sărbători liniștite, cu aromă de portocale și scorțișoară, cu oameni dragi lângă voi, cu sănătate și pace sufletească. În încheiere vă las cu un filmuleț care sintetizează esența Crăciunului, din punctul meu de vedere.
 

                                  

Acesta e adevăratul Crăciun: cel pe care-l trăiește băiețelul. El crede cu toată ființa lui și se bucură din tot sufletul. Și nu-mi ajung cuvintele să-mi exprim admirația pentru părinții săi, care-au pregătit perfect scena - inclusiv cu zăpadă ”de la Polul Nord” și cu prăjiturelele mâncate de, nu-i așa, Moș Crăciun.  Și cu morcovul pentru Rudolf.

Atât de bine au pus la punct momentul, încât prima reacție a copilului nu e ”ce mi-a adus Moșul”, ci ”hai să vedem dacă a mâncat prăjiturelele”.

Dacă aș fi avut copii, așa ar fi arătat Crăciunul lor. 

Mi se pune un nod în gât. Mai bine apăs pe ”publicați” și mă întorc la citit. Fug de gânduri, de amintiri, de doruri, de cum-ar-fi-fost-dacă-uri....

Crăciun Fericit, oamenii mei 🙂

Thank you, 2017 :)

”A mai trecut un an din noi...”, vorba cântecului. Foarte repede mi se pare că a trecut, deși a fost un an destul de plin.

Pentru mine, 2017 va sta mereu sub semnul concediului petrecut în Statele Unite. Încă mi se pare uluitor că s-a materializat acest vis, mai ales când îmi aduc aminte că anul trecut pe vremea asta nici nu se pusese problema de așa ceva. Pe-atunci plănuiam să mergem la Roma (o altă mare dorință a mea) și vorbeam la modul teoretic despre asta. Pe la începutul lui ianuarie însă, jupânul a trântit din senin: ”ce-ar fi să-ncercăm să mergem în America?”. 

Ce America, dom'le, lasă-mă cu utopiile astea, să rămânem în sfera realizabilului, m-am burzuluit eu, taietoarea de elan. Din fericire, nu m-a lăsat. Am aplicat pentru viză (mai exact, Visa Waiver - avantajul de-a fi cetățeni germani, deh) și în martie am luat biletele.
”Frankfurt - New York JFK”, citeam pe bilet și parcă m-a străbătut un curent electric: băi, noi chiar plecăm în America. Săriți 😃 

A fost extraordinar, o experiență din categoria ”time of my life”, despre care parțial v-am povestit și despre care voi continua să vă povestesc și anul viitor, dat fiind că serialul abia dacă a ajuns la jumătate. 

Apropo de povestit, sunt profund nemulțumită de cât am scris anul ăsta pe blog. De cât NU am scris, mai bine zis. N-am avut un motiv anume, dar pur și simplu nu s-a legat scrisul și nu m-am putut mobiliza pe cât mi-aș fi dorit.
Tocmai de aceea nu-mi fac niciun plan sau promisiune pentru anul viitor. Ce pot să-mi făgăduiesc e că voi scrie, nu am nicio intenție să renunț la blog. Însă cât de mult, rămâne de văzut.
Nu doar la capitolul scris prezint un bilanț nesatisfăcător, ci și la citit. Am citit atât de puțin, că simt că mi se face efectiv rușine. 

L-am revăzut pe Zubin în două concerte și în afară de el, i-am ascultat în spațiu și timp real pe Lionel Richie și pe Mariah Carey. Povestea despre concertul lor urmează, e parte din ”serialul american”.

În plan profesional am mai făcut câțiva pași, am mai pus o cărămidă, am mai trasat o direcție. Încă e totul foarte neclar (”please hold the line”, gen), dar de câte ori mă enervez din motivul ăsta, îmi aduc aminte că-n urmă cu 7-8 ani eram disperată că nu mă angaja nimeni. Și realizez că am motive să fiu recunoscătoare.
Problema e că răbdarea nu mi-a fost niciodată virtute. Vreau totul cât mai repede... imediat... ieri :)))
Tot la capitolul ”muncă”, remarc faptul că sunt parcă mai obosită ca oricând. Secătuită de puteri și de motivație, e ca și cum robinetul s-a închis brusc și-au dispărut resursele care acum trei-patru ani păreau inepuizabile.

Per total, se poate spune că 2017 a fost cel mai bun an din 2013 încoace (despre 2013 îmi aduc aminte cu mare plăcere, a fost plin de realizări și evenimente frumoase). Momente deosebite, oameni dragi revăzuți după ani și ani, cafeaua de dimineață băută împreună cu mătușa mea în balconul apartamentului ei din Los Angeles.

Așadar, 2017, îți mulțumesc. Ai fost bun, așa cum te-am rugat să fii.

2018, vii cu niște promisiuni importante și, după cum cred că știi deja, am niște dorințe. Te rog să mi le îndeplinești și să fii generos. Hai, te aștept 🙂

Nu regreta că s-a terminat...

... bucură-te că s-a întâmplat. Așa sună o cunoscută zicere, care momentan mi se pare un fel de spanac cu mac și apă rece. 

Poate că pe parcursul săptămânilor, lunilor următoare voi ajunge la aceeași concluzie (de fapt e foarte probabil să se întâmple asta, pentru că-n subconștient știu că e adevărat). Deocamdată însă, nu pot să nu simt regret. 

Unul atât de intens, încât aș vrea să mă ascund de el și nu am unde. 

Unul atât de pregnant, încât simt cum mă doare fizic. 

Alaltăieri mi-am luat rămas bun pentru totdeauna de la Musiu Șarl.

Știam încă din august că va veni ziua asta și de-atunci încercasem să mă acomodez cu ideea. Am mai spus-o, pentru mine a devenit de-a lungul anilor mai mult decât un șef. M-am atașat cumva de el, mi-am dorit în permanență să-l impresionez și nu puține ori am muncit ca o posedată, zece ore pe zi sau șase zile pe săptămână când a fost nevoie, numai ca să-l fac să fie mulțumit de mine. Un zâmbet apreciativ, un ”mulțumesc”, un ”bravo” sau un ”super” reprezentau răsplata perfectă: aveam confirmarea că efortul și rezultatele mi-au fost remarcate. 

Am realizat că(-mi) devenise un fel de figură paternă în momentul în care mi-am dat seama că-i simt lipsa atunci când e-n concediu și că abia aștept să sune din nou telefonul și să mă-ntrebe în ce stadiu e cutare sau cutare chestiune. Nu de puține ori se întâmpla să nu mă sune zile-n șir (”asta e o laudă implicită, dacă nu sun e și pentru că știu că treburile merg bine”, a mustăcit odată, când avusesem o reacție de surpriză auzindu-l la telefon după ce nu vorbiserăm deloc aproape o săptămână), dar mi-era de-ajuns să-l știu acolo. Are darul de-a motiva lumea, de-a te stimula să lucrezi cât de bine poți, să-ți dai silința. Este cu adevărat un lider, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului.

Nu doar eu simțeam așa. A fost mereu un consens general că este un șef bun și un profesionist cu enorme cunoștințe în domeniul logistic, care-a restructurat din temelii activitatea în depozit (ușurându-ne munca semnificativ), care nu se dă în lături să lucreze cot la cot cu noi când situația o impunea, care a renunțat la ziua liberă doar pentru că nouă ni se ceruse asta și nu a vrut să aibă regim privilegiat, care era foarte deschis și receptiv, dispus să ajute unde era nevoie, care-și păstra sângele rece în situații de criză, care știa să motiveze și lista ar putea continua încă mult și bine...  

Știam că este extrem de apreciat și chiar îndrăgit, că lasă-n urmă un gol imens și că va fi foarte regretat. Dar să văd bărbați în toată firea cu ochii în lacrimi, nu mi-aș fi imaginat. Și să ne-nțelegem - nu mă refer la puștani cărora le tropăie hormonii, ci la șefi de schimb, bărbați căliți și duri, nu niște cocuțe.

Eh, vineri i-am văzut plângând. Că noi, femeile, aveam ochii roșii și cei din alte departamente ne consolau - ”știm că vă e greu, azi e ultima zi a lui X…”, nu mai e cazul să precizez. Dar la bărbați nu m-aș fi așteptat să-și manifeste astfel emoția și am apreciat că au făcut-o - adică dacă asta au simțit, foarte bine că nu au disimulat.  Asemenea reacții vorbesc de la sine despre ce șef ne-a fost.

Înainte să plec acasă, m-am oprit în biroul lui.  Am stat un pic de vorbă, interval în care au mai venit colegi pentru un last goodbye și-au ieșit din încăpere cu noduri în gât. Printre alții a venit și Sfârfâlică, adjunctul lui vreme de șase ani, care plângea de-a binelea. S-au îmbrățișat. Mă uitam la ei și-n același timp mă gândeam cu ură - îmi pare rău s-o spun, dar chiar cu ură - la Măturător, superiorul lui care l-a hărțuit cu tâmpenii timp de fix doi ani, până l-a adus la paroxism și l-a determinat să demisioneze.

- Asta spune foarte multe despre tine, am remarcat eu după plecarea lui Sfârfâlică, în timp ce Musiu Șarl își relua, cu un oftat, locul pe scaun. De cele mai multe ori angajaților le e indiferentă plecarea unui șef - asta dacă nu cumva se bucură chiar. Pe tine te regretăm cu toții. 

- Nu mi-e ușor nici mie. A fost o perioadă frumoasă aici, mi-a plăcut ce făceam și oamenii alături de care lucram și-aș fi continuat probabil până la pensie, deși naveta era destul de grea, dar...

N-a mai încheiat fraza. Știam și eu la ce (sau mai bine zis, la cine) se referă. În gând, i-am dorit personajului respectiv să fie sodomizat de-o turmă de rinoceri.

A mutat, apoi, discuția spre mine. 

- Ți-ai făcut mereu foarte bine treaba, ai avut permanent un anume entuziasm chiar și-n perioadele dificile și ai fost de-un ajutor fantastic anul trecut, când te-am transferat.

Am impresia că am roșit nițel. 

- Și eu care crezusem atunci că vrei să scapi de mine. 

- Da, știu ce-ai crezut. Inițial mă temeam că n-o să accepți și nu te-aș fi forțat. Dar că renunțam la tine într-un post-cheie numai pentru că aveam nevoie mai mare de tine în altă parte nu ți-ar fi dat prin cap, nu? 

Errrm... nu. Mă cheamă nu doar Greta, ci și neîncredere-în-sine. 

- Vreo câteva luni după ce-ai plecat tu a fost un haos în departament, dar știam că făcusem ce trebuie. Și-a fost și pentru tine o ocazie bună să te dezvolți și să înveți și alte lucruri. 

Am mai discutat diverse, mi-a mai dat câteva sfaturi și se cam făcuse timpul să plec. Venise o altă colegă de-a mea și dădea semnale clare că vrea să rămână singură cu el, cum fusesem și eu, așa încât mi-am adunat catrafusele.

- Vino încoace...., îmi zice Musiu Șarl, ridicându-se. 

Prin urmare, am ieșit și eu plângând. Adică mă stăpânisem binișor toată ziua, dar când m-a îmbrățișat n-am mai putut 🙂

”Se încheie o eră”, spusese mai devreme o colegă și sunt total în asentimentul ei. Am avut parte de cel mai bun șef pe care mi l-aș fi putut dori și îmi va lipsi foarte, foarte mult.  

Rămas bun, Musiu Șarl.