În ultimele zile am citit despre două situații recente, de ordin medical - din nefericire, două din numeroasele - încheiate tragic în covârșitoare măsură ca urmare a indolenței medicilor.
Greu de imaginat după aproape două decenii de secol XXI, dar în România se moare și-n ziua de azi la naștere. Mama se duce, lăsând în urmă un ocean de jale și extrem de fragila consolare că a apucat, cel puțin, să-și vadă pruncul pe care tocmai l-a lăsat orfan. Da, Evul Mediu e încă de actualitate. Din punctul ăsta de vedere, România și-a dat ceasul în urmă cu niște sute de ani.
Curg râuri de cerneală virtuală pe aceste două subiecte, se derulează anchete și, evident, părerile sunt împărțite. Unii internauți îi acuză pe doctori. Alții le iau apărarea și pun dezinteresul lor - devenit, iată, criminal - pe seama suprasolicitării și a salariului mic. Și-n primul rând, să nu uităm, ”sistemul e de vină”. În curând o să dăm vina pe ”sistem” și pentru că plouă.
Nu. Nu sistemul e de vină, sau nu în totalitate și oricum, nu în cazurile astea două la care mă refer. Aici a fost vorba de lipsa de interes a medicilor, de plictiseala lor în exercitarea profesiei, de ”las' că nu pățește nimic”, precum și, probabil - în subsidiar - de convingerea că, indiferent ce se întâmplă cu pacientul, consecințele nu vor fi drastice și vor continua să-și exercite profesia.
Convingere întemeiată, după cum s-a dovedit ulterior. Două mame au murit din indolența lor, dar pedeapsa - cel puțin într-unul din cazuri, petrecut cu niște săptămâni în urmă - a constat în penalizarea cu 10% din salariu, timp de o lună.
Aș comenta asta, dar Cicero n-avea dreptate: hârtia nu suportă orice. Nici măcar aia virtuală.
Nu cred că aș fi scris despre asta, dacă n-aș fi avut un caz recent, la serviciu. Un coleg de-al meu (tot român) s-a mutat în Germania în august și a început să lucreze din septembrie. Să calculăm, așadar - câte luni are de când plătește asigurare medicală? Patru luni, mari și late. Contribuția nu putea să fi fost prea semnificativă, suntem de acord, da?
Ei bine. Una dintre priotitățile respectivului, după ce s-a văzut cu locuință închiriată și serviciu, a fost aceea de a-și găsi un medic de familie. A găsit, i s-au făcut toate analizele (în vederea întocmirii unui dosar) și, pentru că omul a spus că are niște antecedente de ordin cardiac, i s-a dat un fel de electrocardiograf mobil pe care să-l poarte timp de 24 de ore - inclusiv noaptea, așadar - urmând ca medicul să citească apoi rezultatele și să ia eventuale măsuri.
Zis și făcut, poartă aparatul după cum i se explicase, îl returnează la cabinet în ziua următoare și vine la muncă, în schimbul 2. La scurt timp însă, primește un telefon de la medicul de familie, care-i spune că trebuie să lase orice și să se prezinte imediat la spital.
Omul, contrariat... care-i graba, zice, mă duc după serviciu sau mâine dimineață. ”Nici vorbă”, insistă medicul, ”mergeți chiar acum la spitalul cutare (n.r - unul din imediata vecinătate), am dat telefon deja, sunteți așteptat”.
S-a dus. Fără a intra în detalii de ordin medical, pe înregistrările electrocardiografului portabil se constataseră niște anomalii care, netratate, ar fi putut deveni extrem de periculoase într-un interval redus de timp. De îndată ce a citit electrocardiograma (adică la vreo oră după ce primise aparatul înapoi), doctorul a telefonat la spital, a anunțat cazul și după aceea și-a sunat pacientul.
Acum omul e destul de bine, a suferit o intervenție minim invazivă care-a îndepărtat pericolul imediat și urmează să fie transferat la o clinică specializată pe cardiologie pentru investigații mai complexe.
M-am gândit la acest caz cu atât mai mult cu cât una dintre mamele despre care scriam mai sus a murit din cauza unor tulburări cardiace pe care le-a semnalat medicului, dar care au fost ignorate de acesta ore în șir. Avea puls aproape 200 și obstetricianul nu a catadicsit să dea un telefon la cardiologie. Când, în fine, a făcut-o - proaspăta mamă avea puls 212 între timp - cardiologul nu a binevoit să coboare la maternitate, deși era vorba de un etaj. A transmis prin telefon niște indicații, argumentând ulterior că avea urgențe (pe care, însă, nu le-a putut justifica prin niciun înscris medical). A coborât ”la timp” pentru a încerca, în zadar, resuscitarea mamei intrate între timp în stop cardiac.
S-a dus. Soțul îi trimitea mesaje pe telefon, întrebând-o cum se mai simte, dacă i-a mai scăzut pulsul și spunându-i că o iubește. Nu i-a răspuns. Murea.
Nu, nu ”sistemul” a omorât-o. Ci doi medici care au hotărât că un puls de peste trei ori mai mare decât normal e ceva ce nu prea merită deranjul lor. Între timp, la distanță de 2.000 de kilometri și 5.000 de ani-lumină, un medic de familie pune totul în mișcare pentru a-și trata pacientul care avea o condiție delicată.
Habar n-am cum să închei acest text, altfel decât exprimându-mi, încă o dată, recunoștința că trăiesc în țara asta. Nu umblă nici aici câini cu Brezel în coadă, însă ai mai multe șanse de-a ieși viu dintr-un spital.
Postări
