Salată de weekend (XX)

Oarecum off topic: 2 grade afară și vremea n-a fost nici ieri sau alaltăieri mai brează. Pe asemenea temperaturi, ce salată să mai prestezi? Una fierbinte poate....

1) Povestesc mult mai rar chestii de serviciu, pentru bunul motiv că nu prea se mai întâmplă lucruri inedite - ceea ce nu e neapărat rău, de altfel.  Dar uneori mai dau peste chestii care mă fac să ridic o sprânceană (la figurat, că la propriu nu mi-a reușit niciodată, deși la un moment dat chiar am încercat). 

- Primim mail de la clientul în serviciul căruia ne aflăm, cu solicitarea de-a expedia o comandă specială la o companie din Marea Britanie, unde nu am mai trimis nimic până acum.

- Mail-ul, marcat ca fiind important, cu semnul exclamării în Subject și alte multiple semne ale exclamării în cele patru rânduri de text din mesaj. Aveam senzația că se zbiară acut la mine.

- Se cere confirmare (”neapărat!”) că a fost expediat pachetul, care trebuie să fie luni la destinatar (asta fiind joi). Și număr de tracking (tot ”neapărat”, cum altfel).

- Se mai subliniază o dată că e ”urgent!”.

... și nu se dă nicio adresă de livrare. Or fi fost prea absorbiți să pună cât mai multe semne de exclamare.

2) Acel moment când, surprinzând un cuplu (colegi de serviciu, el 24, ea 22 de ani) sărutându-se în pauză și ei se fâstâcesc, îi asiguri fără să-ți dai seama ce spui: ”stați liniștiți, știu cum e, am fost și eu tânără!”.

Am fost.  Am fost.  Am fost  💀

3) Luni dimineață, următoarele trei melodii în mașină, în această ordine (setarea e ”random”, deci n-am avut nicio influență în succesiunea lor):

- ”Manic Monday” (The Bangles);

- ”Let it snow” (Dean Martin);

- ”My way” (Frank Sinatra).

Păi să nu-ți vină să întorci mașina, să te duci acasă și să te culci? Ăsta ar fi ”my way”, zic 😃

4) Apropo de muzică, mi s-a întâmplat ceva oarecum ciudat aseară: am simțit nevoia să ascult muzică românească. Nici nu mai știu de când nu mi s-a mai întâmplat. Am găsit pe Youtube un mix care se potrivește la fix: Phoenix, Talisman, Compact, Pasărea Colibri, Roșu & Negru, Vali Sterian.... și tot asta ascult și azi. Ba mai și lălăi prin casă: ”Fată verdeeee, cu părul păădureee/ Simți cum privirea lor vrea să te fuure”, după care schimb registrul: ”decât să mă despart de eaaa/ Mai bine-aprind tot satuuuul” și apoi mă scutur de melancolii: ”într-o nu știu care seară, într-o nu știu care vară”...

Habar n-am ce m-a apucat, dar momentan n-aș mai asculta altceva. 

5) M-am refăcut aproape complet după intervenția stomatologică. Încă sunt puțin ”colorată” pe maxilarul inferior (mă învinețisem serios, inclusiv pe gât, în ciuda faptului că am folosit cuminte punga de gheață), dar aparte de asta, sunt ca nouă. Vinerea trecută am scăpat și de fire, urmează încă un control în mai, iar în iunie trebuie să mă duc pentru ”descoperire” și inserarea unor bonturi protetice (dacă am tradus bine din germană). După încă o lună de la asta pot să mă încoronez, în sfârșit 🙃

Acestea fiind spuse, o cam iau din loc. Am liber până marți, pentru că poimâine e Paștele. Prin urmare, vizită conjugală it is. 

Weekend frumos să aveți și, dacă sărbătoriți Paștele, vă doresc... nu, nu aia cu ”lumină în suflet”, thank you very much 😃, ci să vă bucurați de aceste zile, să vă odihniți și să-i aveți pe cei dragi aproape. 

Pe tărâm american (XIII): prin Hollywood

Dând la o parte praful așternut (din nou...) peste cronica vacanței americane, vă voi povesti astăzi despre experiența noastră în Hollywood. Și-ar trebui să încep direct prin a spune că nu a fost atât de glamour cum s-ar putea crede - și cum, poate, mi-aș fi imaginat. 

Din motive care-au ținut nu atât de noi, cât de conjunctură și de... logistică, nu am făcut unul dintre tururile consacrate cu autobuzul turistic. Atunci nu mi-a păsat prea mult, acum regret însă aspectul. Și, din păcate, nu este unicul meu regret legat de vizita în Los Angeles. 

Revenind așadar la Hollywood. Nu i-am dedicat o zi anume, ci ne-am plimbat vreo două ore pe artera principală, înainte să ne îndreptăm spre Hollywood Bowl, la concertul susținut de Lionel Richie și Mariah Carey (despre care voi scrie separat). Am plecat ceva mai devreme, ca să avem timp de căscat gura pe acolo și să ajungem la timp la concert. 

Walk of Fame 

Ok, acum e momentul să vă fac o mărturisire - și sper să nu mă considerați (prea) dusă cu sorcova. Încă de-acum vreo câțiva ani, deci înainte chiar de-a ști că vom merge în America, îmi pusesem ceva în cap. Voiam să ajung la o stea. Ce frumos sună asta... dar chiar așa s-a întâmplat 🙂 Aveam și adresa exactă, știam - dintr-un clip de pe Youtube - cum arată în jur și ce clădiri sunt în preajmă, așa că-mi fixasem niște repere. M-am dus la fix și-am ajuns la singura stea pe care mi-o dorisem. 

Hollywood Boulevard 

Mission accomplished, așa că hai la plimbare. M-am amuzat să constat cât de ușor puteai să detectezi turiștii: dacă un om mergea ținând privirea plecată (cu ochii după stele), era clar că-i turist. M-am uitat și eu din când în când, recunosc :)) Îmi amintesc de steaua Sophiei Loren - care are numărul 2.000, de cea a lui Richie Martin, Tom Hanks, Harrison Ford... și cam atât. 

 

Am ajuns la celebrul Dolby Theatre, am urcat, ne-am luat și apă minerală de la un automat de băuturi. Însă emoționată n-am fost, deși e un obiectiv important, aici desfășurându-se gala anuală de  decernare a Premiilor Oscar.

Ne-au amuzat elefanții în schimb, despre care am înțeles că au fost declarați cea mai kitsch-oasă construcție din Los Angeles :)) Sărmanii, hai că erau totuși drăguți. În imagine, unul dintre ei (sunt doi):

Mi-ar fi plăcut să stăm la o cafea la una din numeroasele terase din incintă, dar ne așteptau Lionel și Mariah (adevăru-i că nu ne-am calculat prea bine timpul și ăsta-i un alt motiv de regret...).

În plimbarea noastră am trecut pe lângă ”Muzeul relațiilor eșuate” (în care poți ”admira” obiecte personale provenite de la donatori anonimi) precum și pe lângă Muzeul Figurilor din Ceară de la Hollywood (e diferit de Madam Tussaud), însă n-am avut nicio curiozitate pentru vreunul din ele. Încaltea primul cred că m-ar fi deprimat teribil. Serios, de ce-ai dona unui muzeu lucruri care-ți amintesc de ex-ul sau de ex-a? Și de ce-ar interesa pe cineva să vadă un maimuțoi de pluș care-a avut o semnificație sentimentală pentru Annie din Houston, Texas? (exemplul e imaginar, însă ați prins ideea). 

Cât despre Muzeul Figurilor de Ceară, nici pomeneală. Am fost la Madam Tussaud din New York și cu asta am încheiat acest gen de experiențe. Din rațiuni pur pragmatice: biletul de intrare este mult prea scump pentru experiența de care vei avea parte. Părerea mea, hâc. 

Tot pe Hollywood Boulevard se află și Teatrul Chinezesc, cunoscut pentru faptul că pe trotuarul din fața lui și-au lăsat amprentele, în ciment, staruri precum Marylin Monroe, Judy Garland sau Jack Nicholson. Nici asta nu ne-a făcut prea curioși, cu atât mai mult cu cât era o mare de oameni acolo. Am fugit de înghesuială cât de repede am putut. 

E frumos când se înserează la Hollywood 🙂 Lumina roșiatică a amurgului face un contrast plăcut cu sutele de panouri multicolore și conturează frumos palmierii.

Și cam aici se încheie experiența noastră hollywood-iană. Destul de scurtă și cum ziceam, îmi pare cam rău pentru asta. Cu mintea de acum, aș face lucrurile altfel. Dar, toate au un sens și un rost 🙂

Voi căror cumpărături nu le puteți rezista?

Dacă sunteți mai virtuoase ca mine, vă felicit și-mi exprim admirația, punându-mi în același timp cenușă în cap. Ei bine, recunosc.... când nimeresc în vreo drogherie (cum ar fi un magazin din lanțul Müller sau Rossmann), foarte rar reușesc să ies de-acolo strict cu lucrurile de care am nevoie - și pentru care m-am dus, de fapt. 

Și nu e vina mea, să știți. Dați-mi voie să-mi pledez cauza. 

Să presupunem, de exemplu, că-mi trebuie demachiant. Mă duc la raionul dedicat, citesc etichete, studiez, cântăresc argumentele pro și contra, procesul deciziei este unul încărcat de profunzime și plin de responsabilitate 😃 Mândră de mine, pun în coș rezultatul antemenționatelor eforturi intelectuale și dau să plec. 

Dar dintr-un colț mă ia de ochi un primer Maybelline de care n-am auzit până acum. Iote, promite un ten strălucitor, satinat, mătăsos. Am nevoie de primer? Adevăru-i că nu prea. Mai citesc o dată eticheta și mă conving că am nevoie. 

Sau îmi aduc aminte că am rămas fără acetonă. Doamne, de câte tipuri au ajuns și astea. Cu miros de migdale, de floare de lotus, pentru unghii sensibile, pentru cuticule uscate, pentru ojă rezistentă... Și alegerea asta e complicată, îmi dați dreptate, nu? Era mult mai simplu în tinerețea mamelor noastre: dizolvant pentru lac de unghii. Atât, fără briz-brizuri, fără proprietăți de nuștiucare, un singur tip de produs, că doar îți cureți unghiile, nu-l folosești ca să faci ritualuri complexe de înfrumusețare cu el.

Eh, și dacă sunt la capitolul maglavaisurilor pentru unghii, nu se poate să nu mai găsesc eu ceva. Un lac întăritor. Un top coat pentru luciu (cu efect 3D, poftim cultură 😕). Un scrub pentru cuticule. O ojă. O cremă emolientă. Și, evident, reușesc foaaarte rapid să mă conving de necesitatea ceva-ului respectiv. 

Situația tinde să se repete adesea. Nu cumpăr produse costisitoare, ba dimpotrivă (mi-am permis o extravaganță cu un fond de ten Chanel care-mi place foarte mult, dar nu știu dacă mai repet experiența, totuși), însă e vorba să fie un chelcășoz acolo. Indiferent că e vorba de un luciu de buze, un primer, un contur, o pudră, un lac de unghii, o cremă de corp... (din astea am vreo.... stați să mă uit. Văleu. Cinci am. Nu mai cumpăr creme de corp în următorii câțiva ani). Cel mai adesea însă, ”eșuez” la produse de manichiură. Cred că o explicație a motivului pentru care nu le rezist este că abia după 35 de ani am renunțat să-mi mai rod unghiile (terapia a avut un rol serios în privința asta). Ei, și dacă tot am manichiură frumoasă, cedez foarte repede ispitei de-a o împopoțona cu un produs nou.

No, așa. Mâine mă duc în oraș (în primul rând la medic, în sfârșit scap de fire, yey). Și cred că intru și prin vreun magazin.... adică dacă tot sunt în zonă... 🙄

(Greto, bagă-ți mințile în cap. Ai 17 lacuri și oje, femeie. Pe numărate. Dacă te-ai da cu una în fiecare săptămână și tot îți trebuie mai bine de patru luni ca să folosești o singură dată pe fiecare dintre ele). 

Ziceți voi că n-am o logică imbatabilă. De fier, nu așa oricum. Să vedem în ce măsură o s-o pun în practică mâine.

”Gomora. Cealaltă mafie a Italiei”

Este probabil una dintre cele mai ”grele” cărți pe care le-am citit până acum, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al impactului pe care știu că l-a avut asupra vieții autorului, jurnalistul Roberto Saviano. Nici limbajul nu este prea accesibil (aspect de care am văzut că s-au plâns mulți care-au citit versiunea tradusă în engleză sau germană). O mai începusem de două ori și o abandonasem, în mare parte din cauză că mi-era greu să înțeleg unele expresii și-mi pierdeam răbdarea. A treia oară am dus-o până la capăt, dar ușor tot nu mi-a fost. M-am pomenit însă captivată și, pe alocuri, înspăimântată de ceea ce citeam. 

 

”Gomora” este o radiografie a Camorrei, mafia napoletană, ale cărei practici au ajuns să fie cunoscute de autor în bună parte lucrând sub acoperire, precum și prin cultivarea unor surse locale. Documentarea s-a întins pe durata a ani de zile și toate faptele descrise pot fi probate. ”Știu, și am dovezi” e un laitmotiv care apare des în carte. Este ceea ce face ca lectura să fie atât de șocantă, de fapt. Conștientizezi că nu citești ”Nașul” lui Mario Puzo, ci o relatare a unor fapte reale petrecute fie în urmă cu doar câțiva ani, fie inclusiv în prezent, într-una din cele mai frumoase regiuni ale Europei - sudul Italiei.

Acolo unde ”viața unui om nu valorează nici măcar cât glonțul cu care va fi ucis”. 

Acolo unde niște copii de 10-11 ani sunt învățați să sfideze moartea (sunt îmbrăcați cu veste antiglonț, după care se trage asupra lor cu muniție adevărată).

Acolo unde o copilă de 14 ani a murit pentru că a avut ghinionul de-a fi la locul nepotrivit în momentul unui schimb de focuri dintre două clanuri rivale. 27 martie 2004. O chema Annalisa Durante.

Acolo unde oamenii dispar fără urmă, cadavrele lor fiind topite în acid sau ciopârțite și aruncate în fântâni părăsite.

Acolo unde se trage asupra unor magazine doar din dorința de a proba eficacitatea unui lot nou de armament (iar proprietarii păgubiți nu doar că nu au voie să se plângă, ci sunt obligați să-și înlocuiască mobilierul și geamurile distruse la anumiți producători sprijiniți de Camorra). 

În contextul celor de mai sus, povestirile despre comerțul cu falsuri ale creațiilor marilor case de modă cad aproape în derizoriu, deși se referă la o industrie în sine, care exploatează oameni și finanțează activități criminale. 

Iată, pe scurt, cum funcționează...

Casele de modă lansează o singură comandă către mai multe ateliere de croitorie, cărora li se impune un termen de livrare. Atelierul care termină primul comanda este plătit, celelalte nu. Și pentru că acestea din urmă trebuie să-și vândă cumva hainele produse, le trimit spre comercializare în... outlet-uri, inclusiv în afara Italiei. Practic, sunt un fel de ”falsuri adevărate”, adică tot ceea ce le lipsește este marca producătorului; dar s-au găsit soluții și pentru asta (matrițe contrafăcute, bunăoară).

Muncitorii au salariu derizoriu și de cele mai multe ori lucrează în condiții improprii, majoritatea fără forme legale. Nu au cale de scăpare, mulți și-au construit case cu împrumuturi de la camorriști și sunt legați de ei prin creditele contractate. Casele de modă știu asta, dar păstrează tăcerea, pentru că le convine să aibă mână de lucru ieftină și condiții mai lejere de transport.

Un exemplu devenit celebru este cel al costumului Dolce & Gabbana purtat de Angelina Jolie la premiile Oscar din 2001. Roberto Saviano îl cunoștea pe cel care lucrase costumul. Pasquale, un tânăr croitor din Arzano (un sat localizat la 9 kilometri de Napoli). ”Nu știam decât  că e o comandă pentru  Statele Unite”, i-a spus el autorului. ”Am salariu 600 de euro lunar și muncesc 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână”, a mai adăugat, pradă unei crize de furie. ”Nimeni nu va ști vreodată că eu am lucrat acest costum. Nimeni nu m-ar crede. Nimeni nu va ști cât de bun sunt”. 

Aceste ateliere sunt neoficial finanțate de Camorra - croitorii iau credite de la camorriști, desigur cu dobânzile de rigoare, pentru că altfel nu ar avea cum să-și procure materia primă necesară și deloc ieftină. O bună parte din profiturile obținute se ”reinvestesc” în acțiuni ale organizației.

Da. Dacă ați cumpărat îmbrăcăminte ”de firmă” din vreun outlet și v-ați bucurat de chilipir, regret să vă anunț că ați contribuit, chiar dacă insignifiant, la veniturile uneia dintre cele mai teribile societăți criminale ale epocii moderne. 

(Paranteză: Saviano susține că o foarte mare parte din outlet-urile din lume se află sub controlul direct al Camorrei. ”Știu, și am dovezi”.)

Și în caz că v-ați întrebat - acestea din urmă sunt comercializate cu știința și acordul caselor de modă, chiar dacă nu sunt perfect identice cu ”originalul”. Nu de puține ori sunt vândute inclusiv în magazinele autorizate, la un loc cu produsele ”originale” și la același preț, pentru a testa reacțiile cumpărătorilor.   

Industria textilă este doar una dintre activitățile în care este implicată Camorra, dar nu e cea mai profitabilă. Mult mai mulți bani se obțin din construcții, spălare de bani, precum și din afacerile cu deșeuri. După cum o anchetă cunoscută sub denumirea ”Operațiunea Houdini” a demonstrat, un singur centru de colectare din Veneția a ”reciclat” ilegal aproximativ 200.000 de tone de deșeuri într-un singur an. Două. Sute. De. Mii. De Tone. Cam despre asemenea cifre vorbim, prin reciclare înțelegându-se faptul că le-au îngropat pe terenuri virane, în cariere de piatră sau de nisip abandonate.

Ceea ce i-a conferit acestei cărți valoarea pe care o are e faptul că Saviano a dezvăluit nume. Multe nume. E și motivul pentru care este amenințat cu moartea de Camorra și trăiește de mai bine de zece ani sub protecția poliției. Acesta e și ”certificatul de autenticitate” al cărții. Dacă n-ar fi fost adevărat, camorriștii nu s-ar fi sinchisit de el. 

Saviano regretă acum faptul că a scris cartea. ”Ceea ce am realizat eu constituie idealul oricărui scriitor: am scris un bestseller internațional, tradus în 51 de țări și vândut în peste zece milioane de exemplare. Majoritatea scriitorilor nici n-ar îndrăzni să viseze la așa ceva. Dar viața mea, așa cum o știam, a fost distrusă. Nu mai am șansa de-a trăi normal, de a-mi întemeia o familie, de-a sta la o bere pe terasă cu prietenii. Urăsc această carte și faptul că am scris-o. Dacă aș fi știut ce se va întâmpla, n-aș fi scris-o. Viața mea a fost otrăvită pentru totdeauna”, spune el, într-un interviu deosebit de interesant pe care, dacă vreți, îl puteți citi aici.  

În încheiere, nu știu dacă să vă recomand această carte. Este, incontestabil, un document de certă valoare și răspunde multor întrebări. Tot ce pot spune este că vă trebuie curaj pentru a o citi și chiar pentru a trage anumite concluzii. Eu, spre exemplu, știu că nu vom vizita niciodată Napoli. Motivul se numește Annalisa Durante.

Salată de weekend (XIX)

Mă rog, e un fel de-a spune. Nu c-aș putea mânca salată zilele astea, adică. Orice aliment cu o consistență mai solidă decât cea a unei chifle moi și fragede îmi trimite săgeți în maxilarul inferior, chiar dacă mestec doar pe partea necalamitată. Cred că mai bine i-aș zice ”supă-cremă de weekend”, dar să nu derutăm lumea. 

1) Mă refac, sigur dar încet. Obrazul e încă umflat, nu pot deschide gura prea larg (să mănânc un sandviș ar fi ceva destul de complicat în momentul ăsta), căscatul și râsul constituie un demers complex, firele au devenit incomode  și nu pot vorbi tare. De fapt nici să vorbesc prea mult nu-mi priește, iar colegii au zis că asta nu e Greta lor.

- Serios? Dar cum e Greta voastră?

- Vorbăreață, râde și e plină de energie. 

Ce să zic, o iau ca pe un compliment. Deși treaba cu energia se poate interpreta în multe feluri. 

- Las' că vine ea înapoi. 

S-au arătat încântați de perspectivă. Nu știu dacă să-i cred, dar abia aștept să melițez din nou.

2) Reversul medaliei însă...

Telefonez unui coleg din alt departament, care uitase - pentru a 36246264823-a oară - să se ocupe de niște chestii care sunt în sarcina lui și de care am mare trebuință zilnic. 

- Thomas... încep eu, pe un ton foarte coborât.

- Da, Greta... Ups! Greta! Ahh, iar am uitat să.... scuze, mă ocup imediat, stai așa...

- ... te scurtez de cap. 

Pauză.

- Auzi, ce zici că ți-a făcut doctorul ăla?

- Mi-a implantat os provenit de la un criminal în serie.

De-acum cred că nu mai uită 😃

3) Cu începere de la 1 martie s-a oficializat promovarea mea, iar eu sunt... meh. Și în mod stupid, nu prea pot să mă bucur. Dacă nu mi-ar fi ieșit, aș fi spumegat, după care aș fi fost deprimată, după care aș fi spumegat iar. Așa însă... n-am nicio dispoziție sărbătorească. Poate mi-am dorit-o prea mult, poate-am muncit prea mult pentru ea, poate aș fi vrut s-o fi primit de la Musiu Șarl, poate m-am blazat...

4) (Asta s-ar potrivi mai bine la articolele din seria ”Mostre din viața în Germania”, dar merge și aici). 

Luni, proaspăt implantată fiind, m-am dus să mă aprovizionez cu antibiotic și calmant. Farmacia e situată foarte aproape de clinică, deci mulți pacienți își iau rețetele de acolo.

- Of, zice farmacista pe-un ton plin de compasiune, veniți de la clinica X, nu-i așa?

Nu că n-ar fi fost evident, la felul în care arătam.

Îmi dă medicamentele solicitate și pune în punguța de hârtie și un tub micuț de cremă de față. 

- Dacă ați suferit vreo intervenție chirurgicală, soluția aia antiseptică vă va usca foarte tare tenul. Crema asta o să vă ajute.

Am întrebat cât costă.

- Nimic, e din partea noastră. Refacere ușoară! 

Am aplicat-o chiar în aceeași după-amiază, pentru că fața mi se făcuse într-adevăr ca pergamentul. Deosebit de utilă s-a dovedit a fi.  

Probabil era una din acele mostre gratuite, deși pe tub nu era inscripționat numele niciunei mărci, așadar nu era vorba de reclamă. Oricum, nu asta a contat, ci omenia farmacistei. Eram într-o stare de vulnerabilitate  în care orice gest de bunăvoință mă impresiona până-n pragul lacrimilor.

5) Ne-am luat bilete pentru următoarea destinație la care visez de ani mulți - care e incomparabil mai accesibilă decât New York, însă la care, paradoxal, iată că ajung abia la aproape 38 de ani. Vom fi plecați doar șase zile, dar ”abia aștept” e puțin spus. Detalii, după cum îmi cunoașteți de-acum obiceiul  - mai în preajmă 🙂

(Nota bene: e musai să termin serialul despre vacanța în America până plecăm). 

Acestea fiind spuse, vă doresc un weekend însorit (aici se anunță -5 grade și ninsoare, iarna încă se strofoacă) și cu alune crocante și glazurate cu miere. Mmm, ce-aș ronțăi și eu unele. Vrabia Mihai Viteazu', vorba unor clasici.