La un concert pentru tine, dar fără tine

Unul dintre motivele pentru care, fără să-mi fie teamă de vorbe mari, pot spune că-l iubesc pe Zubin, este acela că m-a reînvățat să visez. Fiecare bilet cumpărat pentru un concert a deschis drumul unui nou vis, unor emoții hrănitoare de suflet, unei noi și mereu frumoase așteptări dătătoare de ”fluturi în stomac”, așteptare care se încheia doar în seara concertului, în momentul intrării lui pe scenă. Urmau două ore de bucurie și prea-plin al inimii, ”sedimentarea” în suflet a faptului că, iată, l-am audiat din nou în spațiu și timp real și... anticiparea unui nou vis, respectiv a unui nou concert pentru care să iau bilet și să reîncep astfel ciclul frumoasei așteptări. 

Acum doi ani, când am ajuns prima dată la Frankfurt și am văzut Opera Veche, mi-am spus: ”Într-o zi, voi veni la un concert (și) aici”. A fost doar un gând fugar, care cum a venit așa s-a dus și care nu știu dacă în alte circumstanțe s-ar fi concretizat, dar anul trecut în septembrie mi-am luat bilet pentru un concert al orchestrei Filarmonicii din Viena, care urma să aibă loc pe 25 aprilie, dirijat de... Zubin.  Aveam, așadar, un nou vis. 

Vis care, după cum cu amărăciune am scris acum câteva săptămâni, nu s-a împlinit, Zubin anulând concertul din motive de sănătate. ”Te mai duci?”, m-a întrebat omul. După ce m-am gândit vreo două zile am hotărât că da, voi merge totuși la concert. În fond, n-am în fiecare zi ocazia să-i ascult pe vienezi și-apoi, perspectiva de-a revedea Frankfurt și de-a ajunge, totuși, la Operă, îmi surâdea. 

Pe măsură ce se apropia data concertului eram tot mai abătută. N-a fost nici pe departe același lucru fără el, nici pe departe... Da, a fost frumos să-i ascult din nou live pe cei de la Filarmonica din Viena, dar gândul că ar fi trebuit să fie și Zubin acolo și nu era mi-a fost așa de amar... 

Mi-a făcut plăcere să revăd Frankfurt, m-am bucurat să mă plimb din nou prin centru. 

Am mâncat la o terasă, m-am întors la hotel agale și ”trăgând” din ce altceva decât o cafea de la Starbucks, m-am îmbrăcat și-am plecat spre Operă. 

În lumina asfințitului, mi s-a părut tare frumoasă 🙂

Până la începerea concertului, mi-am făcut de lucru. Am băut o cafea în foaier și m-am amuzat să constat că eram una dintre extrem de puținele persoane fără păr alb (încă). O venerabilă doamnă îi povestea însoțitorului său, la fel de venerabil: 

- Oh, mi-am dorit foarte mult să ajung la acest concert, am luat bilet încă din februarie, îți dai seama?

”Serios?”, am mustăcit eu, care aveam bilet din septembrie. ”Hold my beer...”. 

O curiozitate - foarte drăguță, găsesc - a fost că la toaleta doamnelor există o încăpere specială pentru machiaj (separată de spațiul pentru spălat pe mâini), unde aveau și oglinzi până-n podea. Mda, ăsta zic și eu fine touch 😃

În repertoriu urma să se regăsească, printre altele, Simfonia I de Johannes Brahms. Pe lângă faptul că-mi place mult (deși preferata mea, dintre simfoniile lui Brahms, este a IV-a), ar fi fost în alte condiții un moment istoric. Prima dată când Zubin, pe-atunci student fiind, a ascultat live orchestra Filarmonicii din Viena, a fost la o repetiție unde se interpreta... simfonia I de Brahms. O circularitate care nu s-a putut desăvârși, el nefiind prezent acum. 

Pe parcursul concertului i-am privit pe cei din orchestră, bucurându-mă ca de revederea unor vechi prieteni (pe cei mai mulți dintre ei îi cunosc inclusiv pe nume, iar dacă nu, știu oricum la ce partidă e fiecare) și nu m-am uitat decât prea puțin spre dirijor - care, se simțea, era copleșit de postura în care se afla și dădea din mâini de parcă vâna țânțari. Realizez că nu sunt obiectivă, dar cred că pot fi iertată pentru asta. 

Am ales să-mi imaginez că Zubin se află la pupitru. Am ascultat muzica și-am lăsat gândurile în voia lor. Mi-au trecut prin fața ochilor toate concertele lui la care am fost până acum. M-am gândit la el, la toată bogăția sufletească pe care mi-a dăruit-o, la momentele deosebite de care am avut parte datorită lui, la emoții, la întâlnirea de-acum cinci ani, la clipele mele cu el,  la mâna mea în mâna lui... la toate 🙂 Și mi-am dorit, cu toată puterea, să se însănătoșească și să-l revăd.  

Imaginile de mai jos reprezintă capturi video dintr-un concert de-acum trei ani de la München, între timp disponibil pe Youtube. Eram în sală 🙂 Acestea sunt posturile în care-mi place să mă gândesc la el și-n care sper să-l regăsesc.

Astăzi e ziua lui, împlinește 82 de ani 🙂 La mulți ani, dragul meu Maestro... 

Te rog, fii bine. Și te mai rog, întoarce-te...

”Quo Vadis”

Când am citit-o întâia oară - aveam 20 de ani, din ce-mi amintesc - primul lucru pe care am simțit nevoia să-l fac a fost de-a cădea în genunchi. ”Cred! Cred!”, am spus și eu, asemeni lui Marcus Vinicius, deși mie nu-mi acoperise nimeni ochii pentru a nu vedea spectacolul înfiorător din arena circului. Impactul scrierii lui Henryk Sienkiewicz a fost atât de puternic, încât m-a îngenuncheat la propriu și m-a urmărit luni de zile. Aproape două decenii și niște mii de ore de lectură mai târziu, continuu să cred că este cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Și asta nu doar prin natura puternicului mesaj de ordin religios pe care-l transmite, ci mai ales prin redarea atât de plastică și emoționantă a transformării umane din ”fiară” în Om.

Acum câteva săptămâni, m-am reîntors la ea. Niște chestiuni mă cam dărâmaseră sufletește și simțeam nevoia unei lecturi reconfortante, care să-mi panseze moralul și să mă liniștească. În acest context, ”Quo Vadis” a fost prima carte care mi-a venit în minte.

Povestea o cunoașteți, probabil.  Având ca sursă scrierea apocrifă ”Faptele lui Petru”, romanul evocă persecuțiile creștine din timpul domniei lui Nero, cu accent pe incendierea orașului și pedepsirea creștinilor pe nedrept acuzați, care fie au fost sfâșiați de animale sălbatice în arenă, fie au ars ca niște torțe umane. Petronius, un nobil bogat, iubitor de artă și foarte inteligent, care se bucură de simpatia lui Nero pentru că știe cum să-i gâdile acestuia vanitatea (deși în realitate îl consideră un nătărău sângeros și inapt), este unchiul lui Marcus Vinicius, un tânăr ofițer roman superficial, impulsiv și destul de crud, îndrăgostit de Ligia, o prințesă care trăiește la Roma în familia unui general. Asemeni celor ce o găzduiesc, Ligia este creștină și ia parte în mare taină la adunările unde vorbește Petru, discipolul Lui Hristos, acum bătrân (acțiunea se petrece la vreo trei decenii după evenimentele din Ierusalim). Sceptic la început, Marcus devine tot mai interesat de religia creștină, deoarece simte că așa se poate apropia mai mult de Ligia și o va înțelege mai bine. Creștinismul este considerat, în cel mai bun caz, o ciudățenie - cum adică, să-ți ierți dușmanii, să-l ai în puterea ta pe cel care a vrut să te omoare și să-i cruți viața, ba să mai ai și grijă de el - și Marcus Vinicius opune rezistență inițial, cu scepticismul celui care nu acceptă ceea ce nu poate înțelege. 

Asistând incognito la câteva întruniri ale creștinilor, devine tot mai nedumerit și uluit de propriile sale reacții. Întorcându-se odată acasă mai devreme, își găsește sclavii bând vin și bălăcindu-se fără grijă în piscina lui - fapte pentru care nu cu mult timp în urmă i-ar fi pedepsit prin biciuire. Acum însă, fără să-și poată explica nici el prea bine de ce, îi iartă.

”Învățătura asta mi-a schimbat sufletul”, îi scrie el lui Petronius. ”Tu știi cum îmi țin eu casa cu mână de fier. În prima clipă, am vrut să strig după vergi și fier încins. Imediat însă, m-a cuprins rușinea și - n-ai să mă crezi - mila față de amărâții aceștia. M-am închis singur în bibliotecă. Îmi veneau în minte gânduri ciudate. Creștinii susțin că nu e bine să te porți cu sclavii cum m-am purtat eu până acum, fiindcă și ei sunt oameni. Sclavii au tremurat câteva zile cu spaima morții în oase, crezând că am amânat pedeapsa ca să născocesc niște chinuri și mai îngrozitoare, iar eu nu i-am pedepsit pentru că n-am putut!”. 

Ceea ce-l uimește nu e atât recunoștința lor - la urma-urmei, era normal să-i fie recunoscători pentru îngăduință - ci faptul că-n perioada următoare se dovedesc mult mai harnici și mai prevenitori decât fuseseră oricând până atunci. 

”... m-a pus pe gânduri un lucru. După ce i-am iertat, nu numai că nu s-au obrăznicit, nu numai că n-au slăbit disciplina, dar niciodată teama nu i-a făcut atât de zeloși pe cât i-a făcut recunoștința. Nu se mulțumesc să mă servească, ci se întrec să-mi ghicească gândurile”, continuă el, amintind și de ceea ce-i spusese Apostolul Pavel: ”Un cerc mai puternic este dragostea decât groaza”.

În ceea ce mă privește, relatarea aceasta a fost unul dintre cele mai zguduitoare momente din întreg cuprinsul cărții. Nici măcar scena convertirii lui Chilon, licheaua inițial interesată numai de bani, care minte și trădează în favoarea cui are punga mai mare, nu  m-a impresionat atât de mult precum pasajul de mai sus. L-a întrecut doar scena dinspre final, când Ligia este salvată de la moarte - miraculos, ar spune unii, prin credință, ar spune Marcus Vinicius, care la momentul respectiv primise deja botezul chiar de la Petru însuși. Citind scrisoarea lui Marcus către Petronius, mi s-a părut că asist în direct, ca la un teatru, la transformarea din sufletul fostului, de-acum, păgân impulsiv și crud. 

”Quo Vadis” este o carte atât de valoroasă, încât aproape că aș porunci oricui să o citească. Nu este vorba numai de esența creștinismului (și asta știți, probabil - titlul face aluzie la întrebarea retorică adresată de Petru Lui Iisus, pe care-L vede pe când se pregătea să fugă din Roma). Dincolo de asta însă, e vorba de povestirea absolut pictografică a unei felii extrem de sângeroase din istoria umanității, de scriitura atât de iscusită încât aproape că auzi foșnetul leandrilor, de ironia și umorul atât de fin al lui Petronius (inspirat, că veni vorba, de un personaj real, Gaius Petronius Arbiter), despre redarea atât de autentică a atmosferei romane, modului de viață și moravurilor epocii...  

Pentru toate aceste motive, sunt fericită că am citit ”Quo Vadis” și vă invit, vă rog s-o faceți și voi, dacă nu s-a întâmplat până acum.

De ce cred că n-o să devin scriitoare

Îmi picase la un moment dat sub ochi un fel de zicală care spunea că, pentru a deveni scriitor, una dintre dintre condițiile care ar trebui îndeplinite ar fi aceea de-a fi trecut prin experiențe dificile, chiar dramatice, de natură să provoace adevărate cataclisme sufletești care să fie apoi ”exorcizate” și convertite în scrieri. 

Cred că este adevărat, pentru că, dacă am sta să le cercetăm puțin viețile, am vedea că toți marii scriitori au avut, sau mai au încă, vieți zbuciumate, destine în derivă, s-au luptat cu dependențe grave, au suferit pierderi cumplite etc. Din toate acestea s-au născut cărți extraordinare, povești care țin cititorii treji până la ceasurile dimineții, personaje devenite reper în literatură. 

Mă gândesc la aspectele astea și mă uit la mine. Da, categoric aș putea scrie o carte, mă hazardez să cred că una chiar destul de bună și cu mesaj puternic.

Despre cum să supraviețuiești când de fapt cam regreți că ai irosit o ocazie strașnică de-a isprăvi cu viața.

Despre cum să te redefinești ca om după ce o parte din tine a dispărut pentru totdeauna. 

Despre cum să te regăsești și să înveți să te iubești după ce-ai suferit niște abuzuri despre care ani în șir nu ai putut povesti nimănui. 

Despre cum să descoperi că viața merită, totuși, trăită, după ce la 13 ani îți propuseseși să te sinucizi prin însetare (citiseși într-un roman de Jules Verne că metoda e infailibilă și ți se părea mai puțin traumatizantă ca altele). Dar n-ai rezistat decât vreo câteva ore fără să bei nimic și-ai realizat că treaba asta cu sinuciderea e mai complexă decât credeai. (Nu, nu a fost un teribilism al vârstei. Chiar am vrut s-o fac. Motivele nu mai au importanță, au rămas în trecut).
Despre cum iubirea vindecă sufletul care doare.

Și alte câteva de același gen. Lăsând la o parte tentativele mele scriitoricești din copilărie și prima tinerețe, cred că asta ar fi singura singura carte pe care aș putea să o scriu. Cu personaje fictive, care toate să fie, de fapt, eu, în diferite ipostaze și momente ale vieții. Ar fi catharsis-ul de care aș avea nevoie pentru a se închide, în sfârșit, cercul. 

Numai că la fel de clar mi-e că nu voi avea niciodată curajul de-a o scrie.

Ar însemna să retrăiesc totul.  Și a doua oară nu cred că aș mai scăpa cu mințile întregi. 

Ar însemna să mă expun, să-mi dezgolesc sufletul în fața lumii, să mă arăt vulnerabilă. Nu sunt pregătită pentru asta și nu cred că voi fi vreodată.

Dar mai presus de toate, ar însemna să zugrăvesc în culori mai puțin plăcute (deși realiste) niște oameni care au însemnat enorm, ba la un moment dat au fost chiar totul pentru mine și pe care-i iubesc foarte mult și acum.  Nu sunt în stare să o fac. Nu cred că m-aș mai putea privi în oglindă, cu toate că am înțeles și am iertat. 

”Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”.

O duminică în culori

După cum vă povesteam acum câtva timp, în ceea ce mă privește duminica este acea zi a săptămânii numai pentru mine. Dacă sunt cu omul meu, e perfect. Dacă nu, aleg singură cum să-mi petrec ziua - și mă străduiesc să nu intervină ceva care să-mi dea planul peste cap.

Se poate spune despre mine că sunt un om ceva mai solitar și nu mă deranjează deloc asta, ba dimpotrivă, aș spune. O fostă prietenă mă bătea la cap că ”ești prea singură, cum adică îți place, nu e normal să-ți placă să fii singură” (e ”fostă” din motive întemeiate, între altele și pentru că-și făcuse un hobby din a-mi spune cum să trăiesc). Ei bine, mie nu mi se pare nimic anormal în asta și-mi savurez duminica fără să mă simt câtuși de puțin vreo ciudată. 

Acum două săptămâni nu mi-a ieșit pasiența - o prietenă de aici a insistat să ne vedem duminică la o înghețată, că are ceva de sărbătorit și n-avea cu cine ieși. Meh și iar mehhhh, n-am găsit niciun argument plauzibil pentru a refuza (faptul că-mi doresc să fiu singură nu mi s-a părut un pretext plauzibil, prietena e genul degrabă-botos și n-ar fi înțeles), așa că am zis că o abatere n-o fi foc. Prost am zis, toată ziua am fost indispusă, la întâlnire a trebuit să simulez entuziasmul plenar și luni mă simțeam ca și cum aș fi cărat pietre de moară.  

A fost o lecție care să-mi reamintească să mă gândesc mai mult la mine. Dacă nu e ceva cu adevărat important, nu-mi mai sacrific duminicile MELE.

Ei, dar duminica de azi a fost absolut pe placul meu. După micul dejun am citit vreo două ore în pat (”Biblia pierdută”, de Igor Bergler - senzațională poveste, apropo) și spre ora prânzului am decis că am chef de-o scurtă plimbare. 

Am inspirat adânc de cum am ieșit din bloc; așa de plăcut e aerul ăsta de primăvară! Într-un impuls de moment, am vizitat Opera Markgräfliches (recent redeschisă în urma unei restaurări care-a durat câțiva ani). Eram curioasă să o revăd după ce-a fost închisă o perioadă așa îndelungată. Și nu am fost deloc dezamăgită. Ți se umple sufletul de-atâta frumusețe 🙂

Markgräfliches Opernhaus este una dintre cele mai spectaculoase clădiri în stil baroc din Europa, cu interior construit în proporție de 95% din lemn (pe alocuri aurit), singurele obiecte din metal fiind candelabrele. În anul 2012 a fost inclusă în patrimoniul UNESCO.

Balconul, un pic mai de aproape: 

Scena.

De acolo m-am dus la cea mai bună gelaterie din oraș, am mâncat o înghețată cu susan și caramel sărat (hrana zeilor, vă spun) și m-am întors acasă printr-un parc.

Un cuplu se odihnea pe malul lacului 🙂 I-am pozat de la distanță, ca să nu-i deranjez.

Acasă am văzut două episoade din ”Caracatița” (serial pe care, după ce-am citit cartea lui Roberto Saviano, am simțit nevoia de a-l urmări din nou) și-n cea mai rămas din seara asta intenționez să continuu lectura cărții.

Mi-a plăcut duminica asta. Îmi reamintește de ce țin atât de mult să păstrez această zi fără program prestabilit de alte persoane. 

Pe tărâm american (XIV): muzeul Getty

Unul dintre principalele obiective ale șederii noastre în Los Angeles a fost muzeul de artă Getty (pe numele său întreg J. Paul Getty) și i-am dedicat, practic, o zi întreagă.  Asta cu toate că, personal, nu (mai) eram în dispoziția de-a vizita muzee și de-a mă uita la tablouri. Poate eram într-o dispoziție mai puțin profundă, poate impresia lăsată de Metropolitan fusese deosebit de puternică și mai persista încă, poate și una și alta. 

Mărturisesc faptul că mult mai impresionată am fost de construcția în sine, de grădini și de panorama pe care o oferea, decât de tablouri. Și pe undeva, cred că era cât se poate de normal: la complexul Getty, adevăratul muzeu nu este în interior, ci în exterior.

Una din celebrele autostrăzi din vestul Americii, care pentru noi a reprezentat ceva inedit, numărul maxim de benzi pe care-l cunoșteam noi la o autostradă fiind de trei. Ei, aici erau ceva mai multe 😃

Soarele californian dogorea, însă găseai cu destulă ușurință locuri umbroase unde să-ți tragi sufletul și de unde să faci niște poze reușite.

Cactuși, foarte mulți cactuși, zeci de specii.

Undeva printre ei, s-a rătăcit o floricică. Micuță, dar cu personalitate, deci n-a fost trecută cu vederea🙂

Am vizitat și Vila Getty, proiectată și construită după modelul vilelor din Roma antică. Tușa de autenticitate e dată inclusiv de faptul că absolut toți copacii și plantele cultivate se regăseau și în Roma timpurilor străvechi. 

Ce-i drept, e drept, ești călduros întâmpinat 😃 și sugestiv, ca să zic așa. Welcome cu măciuca!

Am fi putut vizita galeria de artă din interior, dar nu mai aveam, pur și simplu, răbdare. Cred că ajunseserăm într-un punct în care impactul vizual își pierduse puterea, dacă nu era vorba de ceva cu totul ieșit din comun. 

Mi-a plăcut mult complexul Getty, dar cred că locația a fost nedreptățită prin faptul că o vedeam după fabulosul New York și după câteva experiențe deosebite pe care le avuseserăm deja în Los Angeles.