Salată de weekend (XXI)

A trebuit să mă uit în arhivă ca să-mi aduc aminte când am făcut ultima salată: în martie. Pfuai de mine, ce-ajunge omu'. Deloc de mirare că o foarte dragă prietenă m-a întrebat recent ”cum stau cu caloriile”. Prost stau, soro, prost de tot...

Așa că hai la salată, că mâine vine vara și iar mă vedeți boscorodind cântarul. Nu c-aș avea cine știe ce ingrediente, dar decât deloc.... 

1) În ultima vreme am citit două cărți interesante, despre care nu m-am hotărât dacă să scriu o postare dedicată sau nu. ”Biblia pierdută”, de Igor Bergler și ”Virusul Mona Lisa”, de Tibor Rode. Prima e un thriller istoric, a doua tot un thriller, dar după cum se și înțelege din titlu, cu un subiect din lumea artei. Mi-au plăcut și le recomand ca lectură de vacanță. 

2) Tot la capitolul cărți, am reluat de câteva zile ”Beethoven - revoluționarul singuratic”, una dintre cele mai aclamate biografii ale compozitorului. Prima dată am citit-o în urmă cu patru ani și țin minte că pe alocuri m-am chinuit cu ea, deși per total mi-a plăcut. Am simțit nevoia să mă întorc la ea, nu știu de ce.  Sau nu la ea, ci la el. La Beethoven 🙂 Lectura curge mult mai lin acum, cu toate că nu mi-e clar motivul exact; poate pentru că n-o citesc pentru întâia oară, poate pentru că știu mai multă germană ca atunci, poate pentru că sunt mai pregătită pentru această poveste de viață decât eram în 2014...

3) Astăzi cică a fost ziua internațională a blondelor, dacă nu știați. În calitate de fostă blondă, aplaud inițiativa (da-n același timp mă întreb de ce era nevoie de-o zi ca asta). Eu am renunțat la cosițele bălaie în 2014 și nu cred că mă mai întorc la ele prea curând. Poate doar când voi încărunți, cred că albul e mai ușor de mascat cu blond decât cu șaten deschis, cum sunt acum.

Așa arătam blondă, apropo. Deși asta fusese mai degrabă o eroare a coafezei. Probabil că aș fi putut funcționa ușor pe post de far sau ceva. 

4) În seara asta am urmărit tradiționalul Summer Night Concert al Filarmonicii din Viena, dirijat anul acesta de Valery Gergiev. Mulți tineri în public, din ce-am observat. Mi-a plăcut foarte mult, repertoriul fiind în mare parte italian, cu lucrări de Mascagni, Puccini, Verdi, Rossini și alți câțiva - iar solista, Anna Netrebko, a fost fenomenală. Cât pe ce să sar de pe canapea la bis - una dintre ariile mele preferate, ”O Mio Babbino Caro”, de Puccini. Tocmai o fredonez cu patos, de altminteri. Bărbate, dacă ne vine vreo amendă pentru tulburarea liniștii, va fi numai din cauză că pe nevastă-ta o chinuie talentul. Arta cere sacrificii. 

Cam mică salata de azi, dar asta avem, cu asta defilăm. Mă duc la culcare înainte să cedez tentației de-a cotrobăi prin frigider.

PS: așa, că mi-am adus aminte. Dacă mâine e ziua copilului din mine and all that jazz, eu de ce mă duc la serviciu? 😏 Asta se numește exploatarea copiilor, săriți!

Nu trece. Face parte din mine

Ultimele săptămâni au fost pe cât de grele, pe atât de ciudate. Realist vorbind, nu s-a întâmplat nimic - sau în orice caz, nimic nou și nimic grav. Doar o serie de meandre din categoria ”pisălogeli zilnice” mi-au cam turtit feng shui-ul, dar cum spuneam, din fericire fără să fie ceva serios. 

Așa stând lucrurile, cred că nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru valul de durere care-a venit peste mine pe neașteptate (când am scris mini-postarea asta eram în mijlocul valului și mă temeam că nu mai știu să înot). M-au năpădit un puhoi de amintiri din primii ani de viață, din păcate niciuna plăcută și durerea m-a luat în așa hal prin surprindere, încât unica reacție pe care-am putut s-o am a fost de-a mă cuprinde cu brațele într-un fel de îmbrățișare incompletă, în timp ce nu puteam scoate alt sunet decât un fel de geamăt înăbușit. Nu plâns, nu lacrimi care-ar fi ”dat drumul” la presiune și m-ar fi ușurat, doar un geamăt care părea că nu se mai sfârșește și mă apăsa în coșul pieptului. 

Două ore am dormit în noaptea aia, nici mai mult, nici mai puțin. Sute de gânduri îmi treceau prin cap și eram perplexă. Pe parcursul zilelor următoare, oarecum mai liniștită dar absolut epuizată emoțional, am tot reflectat. De unde-a apărut durerea asta? O știam rămasă în trecut, asimilată, prelucrată, exorcizată. Ce anume a adus-o înapoi? Și mai ales, de ce?

- Nu dispare niciodată de tot, mi-a zis psiholoaga. E parte din tine și din devenirea ta. În cea mai mare parte a timpului e bine ascunsă și ținută sub control, de-aia e cu atât mai mare și mai neplăcută surpriza atunci când revine prima dată.

- O să se mai întoarcă?

- Foarte probabil, la un moment dat. Nu se poate ști cum și când, în tot cazul într-o situație când ai face apel la anumite resurse care ție-ți lipsesc. Dar nu va mai fi așa rău, pentru că nu te va mai lua prin surprindere. 

Mi-am revenit cu greu și încă nu pe deplin. Somnul mi-e încă agitat. Mbine, cel puțin acum știu cum stau, deși mă mir că i-a trebuit atâta timp. Dacă se mai întoarce vreodată, o s-o privesc în ochi fără teamă. Poate-i fac și-o cafea, în fond ne cunoaștem de vreo trei decenii. După care am s-o trimit înapoi de unde-a venit. 

La pas prin Cetatea Eternă (III)

După ce-am ieșit de la Colosseum și ne-am hidratat la repezeală, am traversat spre Forumul Roman. Trebuie să mărturisesc faptul că despre el nu știam mare lucru. Adăugând la asta amănuntul că eram deja frântă de oboseală (dormit puțin în ajun, stat vreo două ore în soare în fața Colosseum-ului, urmat de vizitarea acestuia), pot spune că nu am fost prea entuziasmată de locație, deși arăta interesant. 

Am căutat statuia lupoaicei, despre care auzisem că ar fi acolo, dar n-am găsit-o. Ei, întotdeauna e bine să rămână ceva nefăcut, ca să ai motiv să te întorci 🙂

Mult mai atrăgătoare mi s-a părut Piazza Navona, cu emblematica fântână realizată de sculptorul Gian Lorenzo Bernini în secolul al XVII-lea  (este numită ”Fântâna celor patru fluvii” - Dunărea, Nilul, Gange și Rio de la Plata, pentru că acestea erau cele mai cunoscute fluvii în perioada aceea). Prima dată citisem despre ea în romanul ”Îngeri și Demoni” al lui Dan Brown, deci eram foarte curioasă. 

”Cam greu să îneci pe cineva aici”, am comentat eu total non-turistic și amintindu-mi de intriga din carte, atunci când am văzut-o. Dar mi-a plăcut mult. 

După ce-am băut o cafea ne-am dus la Campo di Fiori, una dintre cele mai cunoscute piețe din Roma. Tarabă lângă tarabă, mulți oameni și încă și mai multe arome amestecate într-un mix irezistibil: brânzeturi, prosciutto, fructe, pâine proaspătă. În Evul Mediu, aici se desfășurau execuțiile și este locul unde Giordano Bruno a fost ars pe rug. Statuia lui se află în centrul pieței. E cumva ciudat să te uiți la ea și să te gândești că exact în acel loc a avut un sfârșit atât de oribil. 

Am ajuns și la Panteon - probabil cel mai cunoscut templu din Roma și atribuit de unii cercetători arhitectului Apolodor din Damasc - însă nu am avut energia să stăm la coadă pentru a-l vizita. 

La prima vedere s-ar putea spune că am ”ratat” niște obiective importante - Forumul Roman sau Panteonul, bunăoară - dar n-am deloc senzația asta. Nu am niciun regret și nu mi se pare că am pierdut ceva. Poate pentru că marile mele dorințe referitoare la Roma - bazilica Sf. Petru, statuile Moise și Pietà, muzeul Vatican și Fontana di Trevi - s-au împlinit. 

Despre ele - și despre altele, interesante, colorate, parfumate și / sau bune la gust - va urma 🙂

Leapșă despre bani

Salată n-am mai făcut demult, leapșă tot demult... și cum ingrediente grozave pentru salată nu am, mâncăm ce avem, vorba aia. Am găsit ceva drăguț pe un blog și sper că autoarea nu se va supăra că am preluat ideea.

Săptămâna trecută am cheltuit cel mai mult pe...

N-am făcut cumpărături dinainte de-a pleca la Roma. Am luat doar de-ale gurii. Deci nu se pune, trecem peste. 

Dacă aș câștiga mâine 10.000 de euro, aș...

Hm, nu cred că ”aș” mare lucru. Suma e frumușică, dar nu din categoria ”life changing”. Presupun, așadar, că i-aș pune la bancă până-mi vine vreo idee. 

Rețeta mea preferată dintre cele mai ieftine este...

Clătite. Și-n culcare și-n sculare. Cu ciocolată albă, mulțumesc anticipat 😃

Distracția mea preferată care nu implică cheltuieli este...

Cititul. Un DVD cu Zubin. 

Voi considera săptămâna aceasta un succes pentru blogul meu dacă...

Grea întrebare. Adevărul e că nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăștia. În ”blogosferă”, cum se zice, blogul meu e practic inexistent. Recunosc, mi-aș dori să fie mai cunoscut, să am mai multă interacțiune.... dar nu știu nimic despre promovare, SEO și alte asemenea :) Iar o pagină de Facebook n-are rost să-i fac.

Între timp, fiecare săptămână de când am blogul poate fi considerată a fi de succes. Pentru că vă simt aproape de mine pe fiecare dintre voi, care intrați aici 🙂

Dacă ar fi să fac o cheltuială mare și nu neapărat necesară, aș...

... lua bilete la un concert la Musikverein, sau pentru o croazieră în Caraibe, sau pentru un concediu în Singapore, Maldive, Japonia... Sau pentru o călătorie cu Orient Express!

Când eram copil, visam să fiu....

Scriitoare. 

Acum...

Mă bucur de niște revederi preconizate în luna iunie.

Dintre mere și pere, îmi plac...

Perele. Nu mă dau nici după ele în vânt mod deosebit, dar clar merele pierd. Nu-mi plac și pace bună. Oricum, nu în stare naturală, ci în plăcinte și ștrudele. 

Dintre ghiocei și zambile, îmi plac...

Zambilele, la orice oră 🙂 Le ador, alături de frezii, liliac și lăcrămioare. 

Banii reprezintă pentru mine...

O necesitate, un obiectiv, un scop. Nu mă regăsesc în categoria celor care susțin că nu sunt importanți, pentru că sunt. În același timp, nu cred că banii sunt totul. E adevărat că nu aduc fericirea, dar o pot întreține. 

Destul de multe întrebări despre bani, acum că mă uit. Dar dacă tot am vorbit despre asta, voi pe ce-ați cheltui niște bani dacă v-ar pica o sumă semnificativă pe neașteptate? 

La pas prin Cetatea Eternă (II)

Am reușit să scandalizez câțiva apropiați și probabil voi continua și cu unii dintre voi când voi spune că... pe mine nu m-a impresionat din cale-afară Colosseum-ul. Pfiu, gata, am zis-o. Acum dacă tot v-am decepționat, sper că veți citi până la sfârșit - măcar să aflați de ce. 

Piazza Venezia a fost cea dintâi destinație turistică unde am ajuns, la doar câteva ore după ce aterizaserăm în Roma. Am văzut emblematicul monument al lui Vittorio Emanuele (cel dintâi rege al Italiei unificate), construit între anii 1911-1935; aveam să-l mai revedem de multe ori pe parcursul următoarelor zile. Impozantă construcție și cu siguranță domină piața, dar - în imediata vecinătate a Columnei lui Traian, a Colosseum-ului și a Forumului Roman, era cam... distonantă. 

Columna lui Traian mi-a pus un nod în gât. Și asta nu pentru că m-ar fi impresionat (cred că mai provoc o dezamăgire cu asta, dar c'est la vie), ci pentru că mama a fost profesoară de istorie. A predat de mii de ori despre ea, cred. Și probabil i-ar fi plăcut să o vadă...

Am studiat-o în repetate rânduri și din toate unghiurile posibile, încercând să identificăm scena sinuciderii lui Decebal. Nici pomeneală, însă, figurile sunt prea multe, prea mici și nu poți discerne ca lumea. 

Am citit pe o tăbliță că în soclul columnei se află urna cu cenușa lui Traian, ceea ce ne-a bulversat un pic, pentru că habar n-avuseserăm de asta până atunci. Am mai privit, ne-am mai minunat și ne-am îndreptat spre Colosseum, încercând să ignorăm zecile de vânzători ambulanți și ”centurionii” care ne îmbiau să facem poze cu ei. 

Nu ajunseserăm încă la el când am văzut mulțimea adunată. Erau sute de oameni, unii păreau că stau la cozi (imense), alții negociau cu niște ghizi, alții umblau bezmetici și dezorientați  de colo colo. Și aici a apărut prima bilă neagră: la Colosseum e un haos total și desăvârșit, pardon de pleonasm. Aveam bilete luate în avans, dar nu am reușit să descoperim pe unde se putea intra dacă aveai bilete deja, nici să găsim vreo casă de bilete unde să ne putem informa. Niște indivizi care aveau ceva ecusoane ne-au agățat destul de repede: ”do you have tickets?”. Da, am zis bucuroși, dar ne-am dezumflat pe dată: cu ”tickets” cu tot, ne aștepta o coadă considerabilă, de măcar două ceasuri, pentru că nu intră decât un anumit număr de persoane la fiecare oră. Biletele noastre nu stipulau niciun interval orar, deci ne-am uitat unul la altul, am băut apă (care se încălzea alarmant de repede) și ne-am scărpinat în cap. 

”Wanna skip the line?”, ne-a îmbiat un ecusonat. Mai întrebi? Soarele ardea puternic și nu eram deloc dispuși să stăm la rând cu orele. Evident, treaba asta cu skip-the-line nu era pe gratis, mai exact trebuia să achiziționezi de la bișnițarii ăia un tur cu ghid. A costat 35 de euro pentru amândoi, dar ducă-se. Ne-a repartizat într-un grup de turiști germani și într-adevăr, după asta am intrat aproape ”ca-n brânză”. 

Eu deja mestecam mătrăgună. Și nu de bani mi-era, cât de haosul de acolo. Statul încasează câteva zeci de milioane de euro anual din biletele vândute la Colosseum; cum de nu gestionează mai bine debandada aia și lasă atât de mult la mâna bișnițarilor? Că de organizat lucrurile mai bine clar ar putea, după cum am avut ocazia să vedem la Muzeul Vatican sau la Villa Borghese, de exemplu. 

Așa stând lucrurile, nu pot spune că am resimțit plenar momentul. Poate și pentru că istoria - în mare parte sângeroasă - a Colosseum-ului exercita o oarecare influență. Nu mă gândeam decât la câte sute de mii de oameni au murit în arena aia, peste care se presăra nisip ca să acopere sângele.

Ce se vede în imagine era ceea ce se afla sub arenă - o serie de încăperi, scări, un fel de structură de bolți încrucișate. Din punct de vedere arhitectonic, este absolut impresionant ce s-a făcut cu aproape 2000 de ani în urmă (construcția a fost finalizată în anul 80 d.Hr.). Colosseum-ul putea găzdui între 50.000 și 80.000 de persoane, a căror intrare la spectacole era asigurată pe baza unor bonuri de ordine, prin nu mai puțin de 76 (!!!) de intrări, la care se adăugau încă patru rezervate pentru nobilii de rang înalt și împărat. 

- Clar erau mai deștepți decât sunt ăștia din ziua de azi, am bombănit eu și tot grupul mi-a dat dreptate.

Liniile trasate cu galben identifică loja împăratului - era chiar pe centru.

Și pentru că nu putea lipsi taman poza-clișeu:

Se împlinise un vis, dar eu eram cam mofluză. Nu fusese chiar ca-n imaginația și așteptările mele. Și poate că am mai fi stat, dar depindeam de ghid să mergem la Forum (care face parte din același ”pachet” ca și Colosseum-ul). Fiorul s-a mai estompat o dată când, dând un ocol, am băgat de seamă cum se efectuaseră lucrările (relativ recente) de renovare.

Cârpeală în toată legea, după cum vedeți. Nu s-au ostenit câtuși de puțin să-i dea o ”patină”, să mascheze cât de cât discrepanța dintre vechi și nou... partea renovată e ca un fel de spanac tuflit în mijloc.

Ieșind, am cumpărat două sticle de apă de la vânzătorii din față (”Trei euro!”. ”Păi parcă erau doi”. ”Doi sunt mai încolo, aici suntem la Colosseum, deci trei”) și am traversat spre Forumul Roman. Dar despre el în articolul viitor, că iar iese ceva la metru.