Ceva ce mă îngrijorează (Blog Challenge 25)

Mai să-mi șterg din nou lentilele ochelarilor, când m-am uitat la data celei mai recente postări din leapșa-foileton: ultima temă rezolvată a fost în februarie. Ziceam că văd aburit, vorba ceea.... însă nu, chiar a trecut mai bine de jumătate de an de când am lăsat-o în paragină. Cred însă că asta a fost și ca urmare a faptului că următorul subiect nu mă încântă prea mult și probabil din cauza asta l-am tot amânat. 

Așadar.... tema nr. 25 îmi cere să scriu despre ceea ce mă îngrijorează în prezent. Păiiii, cum să vă zic eu vouă... sunt genul ”probleme n-am, dar griji îmi fac”, iar în dicționar, la cuvântul paranoia, se află poza mea (n-o căutați, că nu-s fotogenică). Altfel spus, mie mi-e cam tot timpul teamă de câte ceva, chiar dacă de cele mai multe ori realizez eu însămi că sunt pe câmpii. 

După cum știți, uneori bombănesc pe aici de una sau de alta de la serviciu - de clienți certați fatal cu logica, de Aristița Orbulgăinescovici, de colega ei Eufrosina Habarnamescu, de bibilici aiurite și pițigoi abulici... dar pe de altă parte, îmi place serviciul actual și-mi place și răspunderea pe care o am (asta când nu-mi ies peri albi din antemenționatul motiv, ceea ce e aaaltă discuție). Și, când n-am de lucru - ba și când am, dacă e să fiu sinceră - mă tot gândesc și mă frământ dacă o să mai găsesc un post asemănător când o veni vremea să plec de aici. 

Mă apucă pandaliile numai la gândul că va trebui să ”confirm” din nou, să demonstrez cutare și cutare. Poate că mă răsfăț, dar gândul ăsta mă cam bagă-n sperieți. Lucrez de aproape opt ani în firma asta, lumea știe bine cum sunt și ce pot, am primit multe dovezi de încredere și recunoaștere deopotrivă. Am convins mulți oameni aici și-n anumite privințe a devenit un fel de ”acasă”. Oare mai pot face asta din nou? Rațiunea îmi spune că da, însă e aglomerație mare de pitici la mine-n scăfârlie 🙄

Adevăru-i că mie nu-mi plac schimbările - și chiar dacă se dovedesc a fi de bun augur, tot mi-e teamă de ele, cel puțin la început.

Hello Darlin' - povestea adevărată a lui J.R. Ewing :)

Se știe că titlul unei cărți are o importanță covârșitoare, uneori poate decisivă, pentru succesul pe piață al respectivei publicații, prin impactul pe care-l poate avea (motiv pentru care nu înțeleg de ce s-a propagat, pe piața de carte românească, tendința titlurilor-cârnat; dar asta-i altă discuție...). În cazul unei autobiografii, mi se pare cu atât mai important; aș spune chiar definitoriu. Titlul unei autobiografii cristalizează în câteva cuvinte însăși esența a ceea ce este omul care a scris-o. 

”Partitura vieții mele” e un titlu ideal pentru autobiografia unui dirijor, ”A trăi pentru a-ți povesti viața” dă clar de înțeles că autorul este el însuși un om al literelor, ”Open” este un minunat joc de cuvinte perfect ales pentru povestea unui jucător de tenis... iar Larry Hagman, pe care practic întreaga planetă îl cunoaște drept J.R. Ewing din ”Dallas”, nu putea găsi pentru autobiografia sa un titlu mai nimerit decât ”Hello Darlin' ". 

Fie și numai pentru efectul dat de asocierea cu poza atât de expresivă, și tot mi se pare cel mai bun titlu posibil. De câte ori luam cartea pentru o nouă repriză de lectură, mi se părea că mi se adresează direct mie personal. Parcă-l auzeam, de fapt. I-am și răspuns, în treacăt fie zis, dar să nu mai ziceți la nimeni 🤫

Inițial mă gândisem că este un salut tipic texan (analog personajului său, Larry Hagman s-a născut în Texas). Aveam dreptate, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât: este salutul pe care l-a adresat Lindei Gray, interpreta lui Sue Ellen, când s-au întâlnit prima oară, chiar înainte de începerea filmărilor. ”Nice to meet ya, husband”, i-a răspuns ea - și acela a fost momentul în care Hagman a știut că are partenera perfectă pentru rol. 😃

A fost un copil iubit de către părinți, dar a avut o viață destul de complicată. Mama lui a fost de asemenea o actriță cunoscută în epoca respectivă, așa că el a crescut practic în lumea showbiz-ului și a realizat destul de devreme că vrea să fie actor (după ce a recunoscut că e prea leneș pentru a deveni avocat, cum și-ar fi dorit tatăl lui). Drumul nu i-a fost ușor și s-a folosit când a avut ocazia de relațiile mamei sale - recunoscând, fără pic de ipocrizie: “A lot of people criticize nepotism, but hell, it worked for me”. A avut foarte multe roluri micuțe, a jucat și teatru (deși nu i-a plăcut niciodată în mod deosebit) și a încercat să scape de înrolarea în războiul din Coreea argumentând că e... miop. ”I'm in deep shit”, a concluzionat el după ce a dat peste un soldat care avea vederea mult mai slabă decât a lui și, cu toate acestea, fusese recrutat. 

Succesul l-a cunoscut cu sitcom-ul ”I dream of Jeannie” în care a jucat alături de Barbara Eden, însă mărturisesc faptul că am trecut destul de repede peste asta - deși a fost un episod marcant al vieții lui. Eram nerăbdătoare să ajung la epoca ”Dallas” - serial care l-a găsit într-o perioadă în care o ducea foarte prost cu banii și telefonul se încăpățâna să nu sune. Având de ales între un rol bine plătit și cel al lui J.R., remunerat mai modest, s-a decis fără ezitare pentru acesta din urmă (soția lui, Maj, citise prima scenariul: ”Larry, this is it! We found it!”). 

Filmările pentru ”Dallas” au fost, spune el, cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Și-a dorit ca întreaga echipă să se simtă bine, să lucreze armonios și împreună să aibă ”a real good time”.

Dacă i s-a împlinit dorința? ”And boy howdy, did we!” 😃

Serialul se bucura de succes la public, contractul fusese reînnoit, dar adevărata explozie de popularitate a avut loc odată cu memorabila enigmă ”Who shot J.R.?”. A fost cel mai bine păstrat secret din branșă, s-au trimis milioane de scrisori, actorii, regizorul și scenariștii au fost bombardați cu întrebări și practic devenise o problemă de importanță internațională. 350 de milioane de spectatori de pe tot globul au urmărit episodul care elucida misterul. Dacă nu vă mai aduceți aminte, nu vă bazați pe mine să vă dezvălui 😃 În definitiv, nici măcar Regina-Mamă a Marii Britanii nu a beneficiat de acest favor.
Da... inclusiv Majestatea Sa era fan ”Dallas”.

(Larry Hagman a avut ocazia de-a o cunoaște, pe ea și pe Prințul Charles, în timp ce asista la celebra cursă de cai de la Ascot, iar serialul se afla în pauza dintre sezoane.

”Now I want to tell me, young man, who shot J.R.?”, l-a chestionat ea, regal și autoritar. 

N-a fost ziua ei norocoasă.

”Not even for you, ma'am", a răspuns obrăznicătura 😃).

”Aș fi putut scăpa ușor de ziarele și televiziunile care mă asaltau cu întrebarea asta, dându-le un răspuns greșit și argumentând ulterior că am fost păcălit de scenariști. Dar nu puteam să fiu atât de J.R., totuși”.

Într-o notă mai serioasă, Larry Hagman povestește în detaliu și despre marea sa problemă de sănătate - ciroză pe fond alcoolic - pentru care a avut nevoie, în cele din urmă, de un transplant de ficat. Mi-a plăcut cum a scris despre asta - la obiect, în cuvinte simple, fără să se victimizeze și recunoscându-și slăbiciunea care îl adusese într-o situație atât de gravă. Ulterior, s-a implicat activ în demersurile pentru sprijinirea asociațiilor de transplant. 

Cartea se încheie cu relatarea vizitei făcute împreună cu soția sa la București 🙂 pentru a ajuta fundația Prințului Paul în colectarea de fonduri pentru copiii bolnavi de SIDA. Am mustăcit citind că a vizitat ranch-ul de la Slobozia numai după ce a fost plătit separat pentru asta, ideea fiind că el nu face endorsement pe gratis. Așa a ajuns să facă reclamă la Lukoil, pentru care a fost plătit cu 100.000 de dolari (după care s-a dus, desigur, și la Slobozia).

În final, două lecții de viață de la adorabil de ticălosul J.R.

”The secret of a long and successful marriage?  Two bathrooms. I'm not joking.  And a lot of fun”. 

”The only answer is love. Don't worry. Be happy. Feel good”. 

Mi-a plăcut mult cartea, foarte mult. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Țin neapărat să menționez și stilul de scriere, ușor de citit (în ciuda senzației că uneori sunt prea multe nume), absolut spumos, conversațional și atât de... tipic J.R. Serios, când dădeam peste expresii gen ”howdy”, ”hell, I'm tellin' ya” sau ”boy, I thought Linda would kill me...”, aș fi jurat că e-n cameră cu mine și-mi povestește, la un pahar de... ceai cu gheață 🙂

Aș mai fi avut atât de multe de scris, dar... boy howdy, știu că m-am lungit! 😃

Meh-uri

Zilele astea sunt pe mood ”meh”, dintr-o sumă de pricini care se pot încadra în categoria ”multe și mărunte”.

• Mi s-a făcut subit poftă de pepene murat. Prost moment, ce să zic. Unu, că la ora asta (20:20, fără nicio legătură cu neasemuita Dăncilă) nu am de unde să procur. Doi, și de-ar fi ceva mai devreme, singura sursă ar fi magazinul rusesc, de unde m-am mai aprovizionat și am rămas mofluză: pepenele (care ar fi trebuit să fie) murat era, de fapt, dulceag și mult prea moale. Așa că tot n-ar fi o alternativă.

• Sunt frântă de oboseală, o oboseală de-aia tâmpită, care parcă nici să dormi nu te lasă. Și perioada cea mai grea de la serviciu nici n-a început. Dar va trebui să rezist pe baricade. O să-ncerc să nu vă fac nervii chisăliță cu povești de pe acolo 🙄 (Apropo de baricade, cel mai iubit articol de către clientele noastre este încălțămintea UGG. Fiecare a zecea comandă plasată, ni s-a comunicat, constă în cizme UGG. Beats me dacă înțeleg de ce. Ok, știu: sunt călduroase. Dar în afară de asta, ce ”magnet” mai au de atrag atâtea comenzi? Sunt inestetice, nepractice - potrivite doar pentru ger uscat, la umezeală făcându-se imediat fleașcă - și per total, pot fi descrise drept moartea pasiunii, din punctul meu de vedere). Deloc surprinzător însă, părerea mea e total irelevantă. Ca urmare, clientul pentru care lucrăm ne va livra în următoarele săptămâni 11.000 de perechi de UGG, pe care le va pune în vânzare de Black Friday. Unsprezece. Mii. Pe barba lui Belzebut, cred că o să domnească munți de cutii maro în toată secția și o să avem coșmaruri cu felurite ciubote UGG zâmbindu-ne cu sadism din oglindă.

• Afară e o toamnă absolut splendidă, iar eu abia dacă am timp s-o observ, darămite s-o admir așa cum ar merita. V-aș fi arătat niște imagini, dar evident, n-am avut când să fac poze.

• ”A sunat X în legătură cu problema Y. Ce a zis? Ah, nu mai știu. A zis că a verificat cutare și...  bla-bla-bla, nu am înțeles exact. Dar nu crede că poate să rezolve azi. De ce? Ah, a zis ceva, dar.... sunt derutată. Nu, nu-l mai găsești acum, e în ședință până... habar n-am”. În caz că v-ați luat cu mâinile de cap, vă anunț că eu stau și mai prost. Tocmai v-am arătat o mostră din comunicarea cu o colegă de-a mea. Lucrăm împreună și de cele mai multe ori e ok fata. Asta când nu-mi vine s-o scutur până ies din ea niște propoziții cu cap și coadă.
  (Precizare: chiar ”bla-bla-bla” a zis. Folosește des expresia asta, spre exasperarea mea. Și de obicei în situații când chiar am nevoie de informația respectivă și s-a nimerit să nu fiu pe secție când a sunat persoana cu pricina).

On the bright side, îmi petrec serile cu Larry Hagman, mai cunoscut drept J.R. din "Dallas" 🙂 Absolut fascinantă povestea vieții lui și excelent scrisă. Povestim despre ea în curând. 

Postarea cu numărul 1.000 e despre voi :)

Mărturisesc faptul că sunt destul de emoționată scriind acest text, așa că vă rog anticipat să-mi scuzați eventualele exprimări stângace, în acest fel explicabile - și pe care de data asta nu știu dacă le pot evita 🙂

Au trecut mai bine de 8 ani de când am început să scriu aici și până azi am publicat 999 de texte. E mult, e puțin? Nu știu, dar în definitiv e numai o cifră. După unele standarde e destul de puțin, dar am pus o bucățică din mine în fiecare dintre postări, așa că, privind din unghiul ăsta, probabil că este foarte mult. Este... eu. 

Dar nu despre mine e vorba acum (ăsta da aspect inedit), ci despre fiecare dintre voi, care-ați venit, ați citit și ați rămas. Sau mai corect spus, mi-ați rămas 🙂 și vă simt aproape, ca pe niște prieteni care de altfel ați devenit. 

M-ați ajutat mult, poate nici nu vă dați seama cât de mult. Uneori am scris cu năduf, alteori cu furie și frustrare, alteori cu amărăciune, alteori cu nehotărâre, dansându-mi semne de întrebare în fața ochilor. Și când vedeam că textele sunt citite, parcă mi se încălzea sufletul, era sentimentul că am împărtășit, pe undeva comparabil cu terapia de grup. Fiecare răspuns primit m-a ajutat, v-am simțit și vă simt aproape, realmente pentru mine ați devenit o familie în acest colț de lume virtuală unde mi-am găsit loc. 

Vă mulțumesc pentru sfaturi, opinii, încurajări, umerii oferiți, recomandări, idei și experiențe împărtășite, vă mulțumesc pentru că nu o dată mi-ați domolit focul care-mi ardea sufletul, vă mulțumesc pentru că mă citiți, vă mulțumesc pentru că alegeți să reveniți, vă mulțumesc pentru că sunteți 🙂 

Miracolul normalității

Să tot fie vreo doi ani de când, exact vis-à-vis de locuința noastră, s-a construit - în timp record, nu știu dacă a trecut jumătate de an de când începuseră să sape fundația, până când au îndepărtat ultimele schele - un bloc destinat refugiaților recunoscuți oficial ca atare. Clădirea are 17 apartamente și, cu toate că judecând după aspectul exterior nu pot fi din cale-afară de spațioase, cred că pentru acești oameni reprezintă un colț de Rai - având în vedere ceea ce trebuie să fi lăsat fiecare dintre ei în urmă. 

Realitatea e foarte departe de prejudecățile înrădăcinate în mintea multora - din păcate, a prea multora. Nu, familiile care s-au mutat aici nu sunt formate din ”sălbatici”. Nu, oamenii nu sunt violenți, nici zgomotoși. Nu, nu au câte 8-9 copii per familie (din ce mi-am dat seama, judecând după ce se vede pe spațiul de joacă amenajat în fața clădirii, mai mult de 3 nu are nimeni). Dacă lucrează cu toții sau nu, habar nu am, după cum nu știu ce regim au în prezent, sau dacă merg la cursuri de limbă sau cu ce se ocupă în general. Și by all means, nici nu e treaba mea. 

(Da, ”spațiu de joacă” am zis, mi s-a părut foarte frumos din partea constructorului că s-a gândit și la asta. Nu se vede în poză din cauza vegetației, dar au o groapă cu nisip, două leagăne și un balansoar. Deosebit de apreciate de copii, din ce-am observat în trecere). 

Ne salutăm uneori, când parchez mașina de partea cealaltă a străzii și ei sunt pe afară. Copiii se joacă, mereu supravegheați de un adult care și-a scos un fotoliu pliant în fața casei. ”Bună, ce faci?”, m-a abordat într-o după-amiază o ghindoacă adorabilă, să tot fi avut vreo 4 ani, care împingea foarte responsabilă un landou cu o păpușă Barbie în el. ”Eu sunt Aisha”, mi-a adus la cunoștință, înainte să mă întrebe ”pe tine cum te cheamă?”. 

M-am lăsat pe vine la nivelul ei și i-am spus. Nu prea știa cum să procedeze cu informația asta, așa că a zis ”eu mă joc, la revedere!” și a plecat, împingând la fel de preocupată landoul. 

Vorbise în germană. De la câțiva pași, un om care o supraveghea, probabil o rudă, mi-a surâs.

”Ce frumoasă e normalitatea”, mi-am zis atunci. Nu știu din ce țară provine Aisha, dar am dubii că acolo putea să-și plimbe păpușa pe trotuar, în deplină siguranță.

M-am gândit din nou la asta zilele trecute. Am avut schimbul doi, așa că am plecat în jur de ora 8 de acasă (altfel plec la 5, nu întrebați). Mergând la mașină am văzut în fiecare dimineață, de cealaltă parte a străzii, un bărbat cu o fetiță în vârstă de vreo șase ani, cu ghiozdan în spate. 

Așteptau microbuzul școlii, care vine zilnic să ia, respectiv să-i aducă pe copii. ”Uite-l”, zice tatăl, când microbuzul apare în capătul străzii. Se apleacă, o sărută pe frunte. ”Viel Spaß!" (”Distracție plăcută”), îi mai spune înainte de-a o ajuta să urce, o așteaptă să se așeze pe scaun, îi face ”pa” și se întoarce în clădirea cu obloane roșii, galbene și portocalii. În casa lui.

Ieri m-au văzut și ei, m-au salutat. Am plecat zâmbind și cu un sentiment de bine care persistă și acum. Copila aceea a primit o șansă majoră, probabil șansa vieții sale. Trăiește în Germania, merge la școală, tatăl vorbește cu ea în germană. Remarcabil mi s-a părut și că înainte de plecare nu i-a spus ”fii atentă” sau ”fii cuminte”, ci ”distracție plăcută” 🙂 Vă mai amintiți ce ne spuneau nouă părinții sau bunicii când ne duceau la școală? 

Pentru mulți oameni, normalitatea este un miracol. Dar pentru copila asta, pentru Aisha și pentru atâția alți copii asemeni lor, va deveni ceva banal. Este unul dintre motivele pentru care Germania e o țară minunată. Oricât de criticată ar fi Angela Merkel pentru politica imigraționistă permisivă, ceea ce a făcut ea este extraordinar: a salvat vieți, destine, copii.