Gând pentru ei

Am deschis editorul de text ca să scriu altceva, dar mi-am dat seama că n-am starea necesară.

Mă tot gândesc la ei toți. N-am cunoscut pe niciunul, cu excepția Teodorei, dar.... nu-mi pot lua gândul de la ei.  Sper că s-au regăsit în primăvara eternă. 

Nu cunoșteam formația ”Goodbye to Gravity”, nu ascult rock (cel mult balade Metallica, spun asta ca să vă dați seama cam la ce nivel mă aflu), dar... aspectul e irelevant. E vorba doar de ei. Tot stau și-i privesc... Le râdeau ochii. Erau tineri, erau plini de vise, erau buni.  Aveau atât de mult de dăruit ăstei lumi. 

N-a fost să fie. 

N-am energie să scriu despre corupție, despre nemernicia unora, despre ce trebuia să se facă și nu s-a făcut, despre câți tineri din colajul de mai sus ar fi putut fi salvați, despre câte chipuri poate nu s-ar fi regăsit în acest tragic portret de grup, dacă...  De altfel, mi se pare un demers futil. Nu e ca și cum nu s-ar ști de ce au murit. 

Lumea știe. Și degeaba știe. Totul a rămas la fel ca-n noaptea aia cumplită.

Am doar un gând pentru ei, cei care au pierit în flăcări, deși ar fi putut să trăiască. Dacă, dacă, dacă...

Fie-le somnul liniștit, că de năprasnic sfârșit au avut parte.

Poveste din Elveția (+ o mică ghicitoare)

Excursia în Elveția nu fusese în planul concediului de anul acesta, dar pentru că avem niște prieteni care locuiesc la 100 de kilometri de Zürich și care ne-au invitat pe la ei, iată o nouă destinație din 2018.

”Nouă” e de fapt oarecum impropriu spus.... amândoi mai fuseserăm în Elveția (deși pentru mine a fost prima dată când am văzut-o în alt anotimp decât iarna). Cât despre Davos, exclusivista stațiune asociată pentru totdeauna cu Thomas Mann ca urmare a monumentalului său roman ”Muntele Vrăjit”, era a patra vizită pentru mine și a cincea pentru jupânul. Acolo ne-am petrecut de altfel primul Revelion împreună și de aceea va avea mereu o semnificație aparte pentru noi.

Faptul că mai fuseserăm acolo nu a știrbit însă câtuși de puțin din farmec și din senzațiile pe care le-am experimentat. Elveția este, cu adevărat, un ținut binecuvântat de Dumnezeu și aș recomanda oricui o vacanță acolo - de preferat la munte, pentru că doar acolo percepi cu adevărat frumusețea ei și respiri aerul acela care, vă rog să mă credeți, are efectul unui adevărat balsam pentru plămâni. 

Peisajele din Alpii Elvețieni sunt o încântare pentru ochi și suflet. Privești în jur și nu-ți vine a crede că există asemenea frumusețe. Uitate sunt toate sursele zilnice de nervi, toate motivele dătătoare de dureri de cap, tot stresul cotidian. Este, de fapt, ca un fel de spa al sufletului și minții. 

 

Ne-am rezervat o zi întreagă pentru Davos și a fost foarte bine așa. Ne-am plimbat prin toată stațiunea în timp ce mâncam ciocolată (Ragusa te bagă în păcat, vă spun), ne-am adus aminte de primul nostru Revelion, am revăzut locurile unde mai fuseserăm împreună - inclusiv biserica Marienkirche, care acum mi s-a părut, în mod curios, mult mai mică - și am respirat adânc. Mai că mi se părea că plămânii mei dau banchet și mai multe nu :)))

Ca o curiozitate - iată cum înțeleg elvețienii să marcheze un minuscul, cum se vede, șantier stradal: 

Am urcat cu funicularul până la platforma unde, până la jumătatea secolului trecut, se afla un sanatoriu TBC, destinat bolnavilor cu dare de mână și celebru în Europa, care l-a inspirat pe Thomas Mann pentru romanul despre care scriam mai sus. 

Am citit acum câțiva ani cartea (pe care o mai începusem de două ori, dar abia la a treia încercare am dus-o până la capăt) și a fost mai mult decât impresionant să văd locația de la care a început totul. 

Din ce-am înțeles, s-a încercat pe cât posibil să nu se intervină asupra arhitecturii exterioare, pentru a se păstra cât mai mult din aspectul autentic al sanatoriului. La vremea respectivă nu se descoperise niciun tratament medicamentos, așa încât bolnavii - cei suficient de bogați încât să-și permită o ședere cu pensiune completă timp de luni, în multe cazuri de ani de zile - erau tratați exclusiv prin ”cure de aer”. Și asta, indiferent de anotimp. Iarna, bunăoară, petreceau ore în șir pe balcon, în șezlong, înfășurați în pături lucrate din păr de cămilă (pe care le procurau ”din sat”, adică din Davos). În fapt, ceea ce făceau aceste cure de aer era să grăbească evoluția bolii - și ori te vindecai, ori... nu. 

În 1953, descoperirea streptomicinei a permis tratarea mult mai rapidă - și mai eficientă - a tuberculozei, așa că-n anul respectiv sanatoriul a fost transformat în hotel, ceea ce este și astăzi. 

Am petrecut ceva timp acolo, am băut și un excelent ceai cu rom la o terasă ”with a view”, cum se spune mai nou. 

Cândva, ne-am spus noi în timp ce contemplam priveliștea, vom petrece un sejur de câteva zile la acest hotel. Vom sta în șezlong, pe balcon.  Și vom reciti ”Muntele Vrăjit” 🙂

La coborâre am renunțat la funicular și am luat-o pe jos. Drumul nu e lung și l-am parcurs evocând momente și personaje din roman. A fost cu atât mai drăguț să vedem un marcaj pe cărare.... 

”Drumul Thomas Mann”

Adevărul este că, în Elveția, aproape fiecare loc constituie un spectacol în sine. Oriunde te uiți, e ceva de admirat. Sau de savurat, spun asta gândindu-mă cu nețărmurit respect la ciocolată. 

(Credeați că vă arăt poze cu ciocolata? Doar nu v-ați imaginat că a supraviețuit vreuna din august până azi.... serios acuma). 

La întoarcerea acasă am trecut și prin Zürich, preț de o plimbare și o cafea însoțită de o prăjitură de ciocolată. Drăguț oraș, dar Berna mi-a plăcut parcă mai mult în urmă cu 13 ani, când l-am vizitat. Apropo de nimic, am descoperit cea mai interesantă toaletă publică pe care am văzut-o până acum:

Poate credeți că am luat-o razna, de-am ajuns să v-arăt toalete... dar stați să vă explic cum funcționa asta. Colacul negru îl lăsai manual, îți făceai treaba și apoi apăsai unul din butoanele de pe perete, pentru a se trage apa. Simultan, colacul era dezinfectat (printr-un dispozitiv care-n imagine nu se vede, find chiar în spatele lui), după care se ridica la loc, iar din micul robinet tubular de pe perete curgea apă. Săpunul venea prin acționarea unui alt buton, după cum se vede erau destule... Despre hârtie igienică nici nu e cazul să mai menționez, evident că era nelipsită.

Și toaleta era curată. Neverosimil de curată. Mirosea a curat, ca să mă-nțelegeți. Pentru mine, asta a fost încă o dovadă a respectului oamenilor față de locuri, în general. 

Nu puteam încheia postarea fără să v-o arăt pe yours truly, cocoțată pe unde-a nimerit și ea prin Zürich. 

În încheiere, vă las cu un răspuns: 14. Care credeți că e întrebarea? 😃

Ceva ce mă îngrijorează (Blog Challenge 25)

Mai să-mi șterg din nou lentilele ochelarilor, când m-am uitat la data celei mai recente postări din leapșa-foileton: ultima temă rezolvată a fost în februarie. Ziceam că văd aburit, vorba ceea.... însă nu, chiar a trecut mai bine de jumătate de an de când am lăsat-o în paragină. Cred însă că asta a fost și ca urmare a faptului că următorul subiect nu mă încântă prea mult și probabil din cauza asta l-am tot amânat. 

Așadar.... tema nr. 25 îmi cere să scriu despre ceea ce mă îngrijorează în prezent. Păiiii, cum să vă zic eu vouă... sunt genul ”probleme n-am, dar griji îmi fac”, iar în dicționar, la cuvântul paranoia, se află poza mea (n-o căutați, că nu-s fotogenică). Altfel spus, mie mi-e cam tot timpul teamă de câte ceva, chiar dacă de cele mai multe ori realizez eu însămi că sunt pe câmpii. 

După cum știți, uneori bombănesc pe aici de una sau de alta de la serviciu - de clienți certați fatal cu logica, de Aristița Orbulgăinescovici, de colega ei Eufrosina Habarnamescu, de bibilici aiurite și pițigoi abulici... dar pe de altă parte, îmi place serviciul actual și-mi place și răspunderea pe care o am (asta când nu-mi ies peri albi din antemenționatul motiv, ceea ce e aaaltă discuție). Și, când n-am de lucru - ba și când am, dacă e să fiu sinceră - mă tot gândesc și mă frământ dacă o să mai găsesc un post asemănător când o veni vremea să plec de aici. 

Mă apucă pandaliile numai la gândul că va trebui să ”confirm” din nou, să demonstrez cutare și cutare. Poate că mă răsfăț, dar gândul ăsta mă cam bagă-n sperieți. Lucrez de aproape opt ani în firma asta, lumea știe bine cum sunt și ce pot, am primit multe dovezi de încredere și recunoaștere deopotrivă. Am convins mulți oameni aici și-n anumite privințe a devenit un fel de ”acasă”. Oare mai pot face asta din nou? Rațiunea îmi spune că da, însă e aglomerație mare de pitici la mine-n scăfârlie 🙄

Adevăru-i că mie nu-mi plac schimbările - și chiar dacă se dovedesc a fi de bun augur, tot mi-e teamă de ele, cel puțin la început.

Hello Darlin' - povestea adevărată a lui J.R. Ewing :)

Se știe că titlul unei cărți are o importanță covârșitoare, uneori poate decisivă, pentru succesul pe piață al respectivei publicații, prin impactul pe care-l poate avea (motiv pentru care nu înțeleg de ce s-a propagat, pe piața de carte românească, tendința titlurilor-cârnat; dar asta-i altă discuție...). În cazul unei autobiografii, mi se pare cu atât mai important; aș spune chiar definitoriu. Titlul unei autobiografii cristalizează în câteva cuvinte însăși esența a ceea ce este omul care a scris-o. 

”Partitura vieții mele” e un titlu ideal pentru autobiografia unui dirijor, ”A trăi pentru a-ți povesti viața” dă clar de înțeles că autorul este el însuși un om al literelor, ”Open” este un minunat joc de cuvinte perfect ales pentru povestea unui jucător de tenis... iar Larry Hagman, pe care practic întreaga planetă îl cunoaște drept J.R. Ewing din ”Dallas”, nu putea găsi pentru autobiografia sa un titlu mai nimerit decât ”Hello Darlin' ". 

Fie și numai pentru efectul dat de asocierea cu poza atât de expresivă, și tot mi se pare cel mai bun titlu posibil. De câte ori luam cartea pentru o nouă repriză de lectură, mi se părea că mi se adresează direct mie personal. Parcă-l auzeam, de fapt. I-am și răspuns, în treacăt fie zis, dar să nu mai ziceți la nimeni 🤫

Inițial mă gândisem că este un salut tipic texan (analog personajului său, Larry Hagman s-a născut în Texas). Aveam dreptate, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât: este salutul pe care l-a adresat Lindei Gray, interpreta lui Sue Ellen, când s-au întâlnit prima oară, chiar înainte de începerea filmărilor. ”Nice to meet ya, husband”, i-a răspuns ea - și acela a fost momentul în care Hagman a știut că are partenera perfectă pentru rol. 😃

A fost un copil iubit de către părinți, dar a avut o viață destul de complicată. Mama lui a fost de asemenea o actriță cunoscută în epoca respectivă, așa că el a crescut practic în lumea showbiz-ului și a realizat destul de devreme că vrea să fie actor (după ce a recunoscut că e prea leneș pentru a deveni avocat, cum și-ar fi dorit tatăl lui). Drumul nu i-a fost ușor și s-a folosit când a avut ocazia de relațiile mamei sale - recunoscând, fără pic de ipocrizie: “A lot of people criticize nepotism, but hell, it worked for me”. A avut foarte multe roluri micuțe, a jucat și teatru (deși nu i-a plăcut niciodată în mod deosebit) și a încercat să scape de înrolarea în războiul din Coreea argumentând că e... miop. ”I'm in deep shit”, a concluzionat el după ce a dat peste un soldat care avea vederea mult mai slabă decât a lui și, cu toate acestea, fusese recrutat. 

Succesul l-a cunoscut cu sitcom-ul ”I dream of Jeannie” în care a jucat alături de Barbara Eden, însă mărturisesc faptul că am trecut destul de repede peste asta - deși a fost un episod marcant al vieții lui. Eram nerăbdătoare să ajung la epoca ”Dallas” - serial care l-a găsit într-o perioadă în care o ducea foarte prost cu banii și telefonul se încăpățâna să nu sune. Având de ales între un rol bine plătit și cel al lui J.R., remunerat mai modest, s-a decis fără ezitare pentru acesta din urmă (soția lui, Maj, citise prima scenariul: ”Larry, this is it! We found it!”). 

Filmările pentru ”Dallas” au fost, spune el, cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Și-a dorit ca întreaga echipă să se simtă bine, să lucreze armonios și împreună să aibă ”a real good time”.

Dacă i s-a împlinit dorința? ”And boy howdy, did we!” 😃

Serialul se bucura de succes la public, contractul fusese reînnoit, dar adevărata explozie de popularitate a avut loc odată cu memorabila enigmă ”Who shot J.R.?”. A fost cel mai bine păstrat secret din branșă, s-au trimis milioane de scrisori, actorii, regizorul și scenariștii au fost bombardați cu întrebări și practic devenise o problemă de importanță internațională. 350 de milioane de spectatori de pe tot globul au urmărit episodul care elucida misterul. Dacă nu vă mai aduceți aminte, nu vă bazați pe mine să vă dezvălui 😃 În definitiv, nici măcar Regina-Mamă a Marii Britanii nu a beneficiat de acest favor.
Da... inclusiv Majestatea Sa era fan ”Dallas”.

(Larry Hagman a avut ocazia de-a o cunoaște, pe ea și pe Prințul Charles, în timp ce asista la celebra cursă de cai de la Ascot, iar serialul se afla în pauza dintre sezoane.

”Now I want to tell me, young man, who shot J.R.?”, l-a chestionat ea, regal și autoritar. 

N-a fost ziua ei norocoasă.

”Not even for you, ma'am", a răspuns obrăznicătura 😃).

”Aș fi putut scăpa ușor de ziarele și televiziunile care mă asaltau cu întrebarea asta, dându-le un răspuns greșit și argumentând ulterior că am fost păcălit de scenariști. Dar nu puteam să fiu atât de J.R., totuși”.

Într-o notă mai serioasă, Larry Hagman povestește în detaliu și despre marea sa problemă de sănătate - ciroză pe fond alcoolic - pentru care a avut nevoie, în cele din urmă, de un transplant de ficat. Mi-a plăcut cum a scris despre asta - la obiect, în cuvinte simple, fără să se victimizeze și recunoscându-și slăbiciunea care îl adusese într-o situație atât de gravă. Ulterior, s-a implicat activ în demersurile pentru sprijinirea asociațiilor de transplant. 

Cartea se încheie cu relatarea vizitei făcute împreună cu soția sa la București 🙂 pentru a ajuta fundația Prințului Paul în colectarea de fonduri pentru copiii bolnavi de SIDA. Am mustăcit citind că a vizitat ranch-ul de la Slobozia numai după ce a fost plătit separat pentru asta, ideea fiind că el nu face endorsement pe gratis. Așa a ajuns să facă reclamă la Lukoil, pentru care a fost plătit cu 100.000 de dolari (după care s-a dus, desigur, și la Slobozia).

În final, două lecții de viață de la adorabil de ticălosul J.R.

”The secret of a long and successful marriage?  Two bathrooms. I'm not joking.  And a lot of fun”. 

”The only answer is love. Don't worry. Be happy. Feel good”. 

Mi-a plăcut mult cartea, foarte mult. Mi-aș fi dorit să-l fi cunoscut. Țin neapărat să menționez și stilul de scriere, ușor de citit (în ciuda senzației că uneori sunt prea multe nume), absolut spumos, conversațional și atât de... tipic J.R. Serios, când dădeam peste expresii gen ”howdy”, ”hell, I'm tellin' ya” sau ”boy, I thought Linda would kill me...”, aș fi jurat că e-n cameră cu mine și-mi povestește, la un pahar de... ceai cu gheață 🙂

Aș mai fi avut atât de multe de scris, dar... boy howdy, știu că m-am lungit! 😃

Meh-uri

Zilele astea sunt pe mood ”meh”, dintr-o sumă de pricini care se pot încadra în categoria ”multe și mărunte”.

• Mi s-a făcut subit poftă de pepene murat. Prost moment, ce să zic. Unu, că la ora asta (20:20, fără nicio legătură cu neasemuita Dăncilă) nu am de unde să procur. Doi, și de-ar fi ceva mai devreme, singura sursă ar fi magazinul rusesc, de unde m-am mai aprovizionat și am rămas mofluză: pepenele (care ar fi trebuit să fie) murat era, de fapt, dulceag și mult prea moale. Așa că tot n-ar fi o alternativă.

• Sunt frântă de oboseală, o oboseală de-aia tâmpită, care parcă nici să dormi nu te lasă. Și perioada cea mai grea de la serviciu nici n-a început. Dar va trebui să rezist pe baricade. O să-ncerc să nu vă fac nervii chisăliță cu povești de pe acolo 🙄 (Apropo de baricade, cel mai iubit articol de către clientele noastre este încălțămintea UGG. Fiecare a zecea comandă plasată, ni s-a comunicat, constă în cizme UGG. Beats me dacă înțeleg de ce. Ok, știu: sunt călduroase. Dar în afară de asta, ce ”magnet” mai au de atrag atâtea comenzi? Sunt inestetice, nepractice - potrivite doar pentru ger uscat, la umezeală făcându-se imediat fleașcă - și per total, pot fi descrise drept moartea pasiunii, din punctul meu de vedere). Deloc surprinzător însă, părerea mea e total irelevantă. Ca urmare, clientul pentru care lucrăm ne va livra în următoarele săptămâni 11.000 de perechi de UGG, pe care le va pune în vânzare de Black Friday. Unsprezece. Mii. Pe barba lui Belzebut, cred că o să domnească munți de cutii maro în toată secția și o să avem coșmaruri cu felurite ciubote UGG zâmbindu-ne cu sadism din oglindă.

• Afară e o toamnă absolut splendidă, iar eu abia dacă am timp s-o observ, darămite s-o admir așa cum ar merita. V-aș fi arătat niște imagini, dar evident, n-am avut când să fac poze.

• ”A sunat X în legătură cu problema Y. Ce a zis? Ah, nu mai știu. A zis că a verificat cutare și...  bla-bla-bla, nu am înțeles exact. Dar nu crede că poate să rezolve azi. De ce? Ah, a zis ceva, dar.... sunt derutată. Nu, nu-l mai găsești acum, e în ședință până... habar n-am”. În caz că v-ați luat cu mâinile de cap, vă anunț că eu stau și mai prost. Tocmai v-am arătat o mostră din comunicarea cu o colegă de-a mea. Lucrăm împreună și de cele mai multe ori e ok fata. Asta când nu-mi vine s-o scutur până ies din ea niște propoziții cu cap și coadă.
  (Precizare: chiar ”bla-bla-bla” a zis. Folosește des expresia asta, spre exasperarea mea. Și de obicei în situații când chiar am nevoie de informația respectivă și s-a nimerit să nu fiu pe secție când a sunat persoana cu pricina).

On the bright side, îmi petrec serile cu Larry Hagman, mai cunoscut drept J.R. din "Dallas" 🙂 Absolut fascinantă povestea vieții lui și excelent scrisă. Povestim despre ea în curând.