Salată de weekend (XXXV)

Abia am ajuns acasă și sunt frântă de oboseală, așa că ori salată, ori nimic toată săptămâna. Ce preferați?

Hai, treacă de la voi, salată să fie.

1) De luni și până-n seara asta preumblatu-m-am undeva la vreo 50 de kilometri de Berlin, unde m-au trimis la un training. A fost neașteptat de interesant și direct proporțional de obositor, poate vă povestesc în alt articol. V-o puteți imagina pe yours truly acționând o mașinărie care testează frânele unui vagon, sau altă sculă care ridică vagonul, pentru a putea fi cercetat pe dedesubt? Eeee, a fost într-un fel, vă zic. 

2) Localitatea unde am avut treabă e mohorâtă și cele din jur, la fel. Nici măcar în centru nu arăta prea vesel. Așa stând lucrurile, nu prea am avut cu ce să-mi ocup serile, drept pentru care am dospit în pat și am terminat cea de-a patra carte din ciclul ”Harry Potter”. Iar acum încerc din răsputeri să mă abțin, ca să le păstrez pe cele 3 rămase pentru mini-vacanța de Crăciun și Anul Nou. Dificil demers, vă zic. O să scriu, probabil, un post mai detaliat când termin seria, deși nu văd ce-aș mai putea adăuga eu la tot ceea ce s-a spus deja. Este absolut fabuloasă, o piatră de temelie în literatura fantasy.

3) În ultimele săptămâni am mai fost la două concerte, despre care însă nu voi scrie separat, ci doar le menționez ca atare: unul cu Simfonia a VIII-a (”Neterminată”) de Schubert și Recviemul lui Mozart, respectiv Simfonia a II-a de Beethoven și lucrarea corală ”Stabat Mater” de Giovanni Battista Pergolesi, cu participarea Corului ”Madrigal”. Ehei, asta înseamnă printre altele viața într-un oraș mare, cu o enormă și atât de variată ofertă culturală... 🙂

4) Cu negrăit interes aflu că o colegă a adus alaltăieri un terariu la birou, momentan nelocuit. Pasămite menționase ea la un moment dat că va aduce un acvariu (ceea ce e cu totul altceva, îndrăznesc să zic), în care avea de gând să pună.... creveți. Nu mă-ntrebați de ce creveți și nu niște peștișori drăguți, mici și colorați, cum are orice om cumsecade și care doarme noaptea acasă. Acuma, creveții sunt o treabă... Dar un terariu prefigurează altceva, mă gândesc. Urmăresc situația cu atenție și îngrijorare, vorba unui clasic în viață.  

5) O altă colegă ne-a comunicat, în micul grup WhatsApp pe care-l avem, că s-a dus la o petrecere BDSM și că și-a înșelat soțul cu un tip virgin. A omis să precizeze dacă e vreo legătură între cele două chestiuni și nimeni n-a dat zor să solicite lămuriri suplimentare.

De. Ce. Era. Necesar. Să. Aflăm. Noi. Așa ceva????!!!!

Cred că pot fi înțeleasă că nu sunt deloc entuziasmată la ideea de-a mă duce la serviciu mâine (dacă a apărut locatarul terariului? 🦖). Harry Potter, n-ai vrea tu să fii gentil și să m-ajuți mâine cu Vraja Uitării? Să uite lumea că trebuie s-apar la birou...

Hai că-i bine, cât se putea spera de bine

Huh. Am avut emoții. 

Da, părea improbabil ca Viorica ”Broșă” Dăncilă să câștige alegerile, dar așa cum bine a spus cineva.....

... tot improbabil părea ca Donald Trump să devină președintele Statelor Unite. 

... tot improbabil părea să ”treacă” Brexitul la referendum. 

Iar lumea era furioasă pe Iohannis. Și eu sunt nemulțumită de ce a făcut și, mai ales, de ce nu a făcut. Dar nici măcar nu-mi puteam imagina alternativa. Așa că am votat cu el și-n turul al doilea, în speranța că Viorica va ieși din istoria acestei țări pe ușa din dos.

Ceea ce s-a și întâmplat. A fost un sentiment foarte plăcut să votez. Încă și mai plăcut, să constat că votul meu n-a fost în van - chiar dacă rezultatele finale se vor da publicității abia mâine. 

Aproape un milion de voturi au venit din diaspora 🙂 Sunt bucuroasă pentru fiecare dintre ele, dar dacă România a câștigat cu adevărat sau nu, doar anii ce vin o vor spune. 

Noapte bună tuturor și good luck, România, wherever WE are 🙂 🍀 🇷🇴

O seară de Beethoven. Melancolie

Nu știu de ce mi-a luat atât de mult, de data asta, să scriu despre cel mai recent concert dirijat de Zubin, la care am avut șansa de a mă regăsi printre spectatori. Poate pentru că, ori de câte ori evoc seara de 2 noiembrie, am un sentiment dulce-amar. 

Din repertoriu au făcut parte poemul simfonic ”Don Quijote” de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Interpretarea a fost, cum altfel decât extraordinară.... Cred că aș recomanda oricui să audieze, dacă se ivește ocazia, un concert al orchestrei Filarmonicii din Berlin. Muzicienii sunt aproape... nepământesc de perfecți și dau o nouă dimensiune conceptului de virtuozitate. 

De când merg la concertele lor și-i urmăresc pe Digital Concert Hall,  am ajuns să-i cunosc pe cei mai mulți dintre ei și să mă bucur de revedere ca de reîntâlnirea cu niște vechi și buni prieteni. (Asta deși pe primul loc în inima mea vor fi pentru totdeauna membrii orchestrei Filarmonicii din Viena). M-am bucurat, prin urmare, să-l revăd pe concertmaistru (Daniel Stabrawa), care mi se pare deosebit de expresiv, precum și pe muzicienii de la alte partide, care de asemenea îmi plac mult. Pe măsură ce-și ocupau locurile, schimbam impresii pe șoptite cu jupânul: ”uite-o pe Sarah (Sarah Willis, corn), uite-l și pe Andreas (Andreas Ottensamer, clarinet), Albrecht nu e în seara asta, dar e Jonathan (Albrecht Mayer și Jonathan Kelly, oboi)...”. Aplaudându-i la intrarea în scenă, mă gândeam cât de privilegiată sunt.

... și, desigur, Zubin. Principalul motiv care ne adusese, de fapt, acolo 🙂 Este un dirijor constant al acestei orchestre (în septembrie s-au împlinit 58 de ani de la primul lor concert împreună - și între timp, sunt aproape 200). Publicul îl cunoaște bine și îl iubește. Nu pot descrie aplauzele pe care le-a primit când a intrat pe scenă, sprijinindu-se în bastonul de care, de la o vreme, nu se mai desparte. ”Talaz” ar fi, poate, un cuvânt care s-ar apropia într-o oarecare măsură de adevăr. Un talaz de aplauze s-a dezlănțuit, iar pentru mine a fost un moment pe care mi-aș fi dorit să-l păstrez pentru totdeauna; era așa o revărsare de energie pozitivă, de admirație, de drag din partea a sute de oameni... 🙂

Dirijează numai stând pe scaun, dar precizia este aceeași ca întotdeauna, este olimpian, la fel de expresiv și o prezență la fel de grandioasă. 
Trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da. 
 

Screenshot dintr-un concert susținut pe 8 noiembrie, arhivat pe Digital Concert Hall

A fost prima dată când am ascultat Simfonia a III-a în spațiu și timp real și în timpul concertului mă tot gândeam la premiera piesei (dirijată de însuși Beethoven), care nu a fost deloc bine primită de public... ”Și cum să fi fost”, i-am zis omului în drum spre hotel, ”e o lucrare complexă chiar și pentru nivelul ascultătorului din ziua de azi, d-apoi pentru publicul începutului de secol XIX?”. Am înțeles, ascultând-o, de ce se spune despre ea că reprezintă zorii romantismului. Cu adevărat, o compoziție revoluționară, care i-a făcut plăcere și lui Zubin; era vizibil mai însuflețit dirijând-o, față de cum fusese la ”Don Quijote”.
(Este momentul să mărturisesc faptul că nu mă dau în vânt după Richard Strauss; poate pentru că a fost unul dintre primii compozitori moderni, iar eu și muzica clasică modernă suntem ca două drepte paralele...).

Am scris puțin, semnificativ mai puțin decât scriu de obicei despre concertele lui Zubin. Poate pentru că am plecat de acolo cu inima grea și am luat cu mine ceva din melancolia pe care am intuit-o în sufletul său.

Zilele acestea, tocmai încheie un turneu în Japonia, unde a fost cu, exact, orchestra Filarmonicii din Berlin 🙂
Japonia, Țara Soarelui-Răsare... sper că soarele va mai străluci o vreme și pe cerul lui 🙂

Șopârcai cu cine șopârcai, dar cu votul nu șopârcai

Îl mai țineți minte pe Ivan Turbincă? Tiii, că de mare trebuință ne-ar fi turbinca lui acum.... Cu toate că s-ar putea dovedi neîncăpătoare, la cât de mulți ar merita înghesuiți într-însa 😒

N-am făcut în viața mea campanie electorală, dar astăzi, cu o zi înainte de deschiderea urnelor în diaspora și cu două zile înainte de-a începe votarea în România, nu pot să nu scriu pentru a vă conjura, pe toți, să mergeți la vot.

Absenteismul o ajută pe Dăncilă.

Anularea votului, de asemenea, o ajută. 

Ne tot amuzăm de aproape doi ani cu gafele ei, facem meme-uri și numele ei a devenit atribut, desemnând limitarea intelectuală (”cutărică e tare dăncilă...”), dar din postura de președinte poate face enorm de mult rău, pentru că va avea pârghii și prerogative la care până acum nu a avut acces. Nemaivorbind de faptul că minte cum respiră; am avut masochismul să mă uit la niște discursuri in ultimele zile (frățiuer, ce diaree verbală pe capul ei 🙄) și mai că m-a luat cu amețeală: într-o singură frază turnase trei minciuni. 

Departe de mine gândul de-a mă apuca să înșir argumentele pentru care Viorica Dăncilă ar trebui să dispară complet din viața publică și să se cufunde într-o binemeritată uitare; cred că aș tooot scrie, până dimineață... Dar sunt încredințată că știți și voi argumentele alea, la fel de bine ca și mine. 

Realizez pe deplin că nici Iohannis nu e vreun luceafăr, deși eram atât de entuziasmată și încrezătoare cu cinci ani în urmă....  Atunci n-am putut vota, însă am urmărit toată ziua exit poll-urile și după declararea câștigătorului alegerilor am cântat "Deşteaptă-te, române" sub duș. 

Acum am votat în primul tur și-o să votez și-n al doilea, dar n-o să mai cânt. Nu mai am nici urmă de entuziasm și nu mai cred în el. ”Dezbaterea” lui cu jurnaliștii a fost absolut jenantă, chiar nu mă așteptam la așa ceva. Dar dacă aș avea de ales între un pitpalac blazat și Viorica Dăncilă, aș vota cu pitpalacul fără nicio clipă de ezitare. 

Nu prea-mi mai vine să râd de celebra, de-acum, arie a cercului. Nici de faptul că s-a comparat cu Angela Merkel și-n capul ei e probabil convinsă că se regăsește la același nivel cu aceasta. Mi-a dispărut umorul în ultimele zile. Încerc să-mi imaginez cum ar fi în postura de comandant al forțelor armate, bunăoară. Sau cum ar decurge o ședință a Consiliului Suprem De Apărare a Țării, prezidată de ea. 

Serios. I can't even. 

Cei care trăiți în România - îmi dau seama cât de scârbiți și dezamăgiți sunteți de felul în care decurg lucrurile. Și aveți motive, Doamne câte motive aveți... Dar boicotarea votului nu e o soluție. Nu, când știm care-ar fi urmările.

Personal, nu mai vreau să mă întorc în România. Nu mai e casa mea acolo (dacă a fost vreodată, fapt de care mă îndoiesc). Am cetățenie germană, am un rost aici. La o adică, ar putea să nu-mi pese. 

Dar îmi pasă. Mă uit pe bloguri și văd lobby-ul deșănțat și-n mod evident plătit, făcut pentru ea... Și o dată în plus îmi dau seama că așa ar conduce România: mințind și mituind pentru a obține ceea ce n-ar trebui să primească niciodată.

Țara aia merită mai mult decât o hoață ignorantă și mincinoasă și camarila ei de hoți. 

Sunt la Hogwarts. Nu sunați, ies eu din când în când 🙃

Cu vreo 7 ani în urmă am scris un articol intitulat ”Despre timp și vârsta cărților”, în care-mi exprimam convingerea că pentru fiecare gen de literatură există o perioadă propice în viață și că, o dată trecută această perioadă, nu prea te mai poți întoarce la cărțile respective. Aveam în vedere, desigur, lecturile copilăriei și exemplificam cu inestimabilele cărți ale lui Jules Verne, pe care în adolescență le devoram și la care la maturitate nu m-am mai putut întoarce. Nici ”Toate pânzele sus!”, care mă inspirase să scriu articolul, nu a fost finalizată. Dar acum am ceva mai multe speranțe că o voi citi într-o bună zi.  Atâta doar că timpul ei nu a sosit încă. 

De ce zic asta - fără ca nimic să fi prefigurat, alaltăieri am descărcat primele volume din ”Harry Potter”. Nu mă-ntrebați ce m-a apucat așa dintr-odată, că n-aș ști să vă spun. Vorbiserăm un pic la serviciu despre care ce mai citește și fetele erau încredințate că singurul motiv pentru care n-am citit până acum celebra serie este că ”n-a venit momentul”. Dar când va veni, o să știi, au mai zis ele, convinse. ”Ja ja”, am bombănit eu ca să închei subiectul, însă-n mod evident ideea rămăsese agățată undeva.

Așa că am început, cu un aer absolut sceptic, să citesc primul volum, ”Harry Potter și Piatra Filozofală”.

După primele 50 de pagini parcurse cu același antemenționat aer bănuitor, m-am așezat mai comod la citit, cu un ceai cald.

După alte 50, am dat buzna și mi-am descărcat seria completă, de teamă să nu dispară, cine știe cum (era destul de puțin probabil, dar na, tocmai citeam despre vrăji și chestii nu tocmai logic explicabile 😃).

În două zile (mai corect spus, o seară și-o după-amiază) terminasem primul volum și-am trecut deja la următorul, ”Harry Potter și Camera Secretelor”. Pe-ăsta încerc să nu-l mai galopez, deși mă abțin cu greu. 

Nu știu ce să spun despre povestea asta, altceva decât că mă face fericită într-un fel pe care nu cred că l-am cunoscut până acum 🙂 Cel mai bun cuvânt care, în opinia mea,  descrie cel mai bine ce simt este ”immerse”. Asta-mi fac mie Harry, Hermione, profesorul Dumbledore, Hagrid, Ron, chiar și antipaticul Severus Plesneală: mă scufundă în lumea lor fantastică, mă... vrăjesc 🙂 Da, cred că și despre asta e vorba: au aruncat un fel de vrajă asupra mea, pe care abia acum eram pregătită să o las să vină, să o primesc. 

(La capitolul ”nume”, favoritul meu de până acum este Socotici 😋).

N-am crezut niciodată că voi citi povestea lui Harry Potter. Auzisem, firește, despre ea și plescăiam blazată că ”sunt prea bătrână pentru așa ceva”. Da, o știu și pe-aia cu ”ești atât de bătrân pe cât te simți”, dar inclusiv la capitolul ăsta nu punctam glorios. 

Nu știu de ce s-a întâmplat acum, dar sunt recunoscătoare. Așa că-n perioada următoare, mă găsiți pe-aici pe undeva: 

Hogwarts

Sau și mai precis, cred că aici. Fac cercetări, știți. Caut rețeta poțiunii de stat acasă și de-a fi plătită pentru a citi ceea ce-mi place 😃

Biblioteca de la Hogwarts

M-am uitat și pe Youtube la câteva secvențe, pentru a da un chip personajelor principale. Sosirea la Hogwarts mi s-a părut un moment absolut fabulos 🙂 Nu știu dacă o să văd toate filmele, nu mă hazardez să mai anticipez nimic - dar sufletul mi-e plin de-o bucurie pe care, cum spuneam, nu rețin s-o fi cunoscut până acum. O fi bucuria descoperirii că inima mi-e încă tânără?

Și mă mai întreb... oare cum o fi să citești bijuteria asta de poveste la 10-11 ani? Ce efect o avea asupra minții și sufletului unui copil? Cel mai probabil, un efect magic... 🙂