Învățăturile prea-înțeleptei Greta

Cred că inaugurăm un nou serial (a se vedea titlul), care - la cât de frecvente sunt sclipirile mele de nețărmurită și incontestabilă inteligență - are toate șansele să depășească "Tânăr și Neliniștit”. 

În episodul-pilot, aflăm cum rezolvi problema sinusurilor congestionate. 

Păi, foarte simplu. 

Premisa e să fii răcită și să ai senzația că-n loc de urechi ai 2 trompete înfundate. Elementar, Watson.

1) Te duci să iei masa în oraș. 

2) Comanzi sushi, că doar ești o rafinată. 

3) Când ți se aduce comanda, o privești îndelung și te întrebi ce-o fi crema aia verzuie din dreapta. 

4) Habar n-ai ce e, da-ți aduci aminte de punctul 2.

5) Iei un sushi, îl tăvălești bine, cu nădejde și pricepere în crema aia verzuie și necunoscută și-l dai pe gât.

.

.

.

. 

.

.

.

(pauză de gulpăit cu disperare din paharul de Cola, icnete, lacrimi în ochi, fum roșu pe urechi, sinusurile sunt instantanteu descongestionate până la a șaptea generație). 

6) Îți recapeți cu greu răsuflarea și-ți pică fisa (o fi fost prinsă în sinusurile congestionate): Wasabi. Desigur. Rafinamentul a fost restabilit.

Așadar, vedeți. Medicament naturist și extrem de eficient. Pupa-m-aș pe sinusuri de inteligentă să mă pup 🙄

2019, îți mulțumesc și mă înclin...

Mă tot gândesc de câteva zile bune la această postare și aproape că nu-mi găsesc cuvintele pentru a descrie cum a fost anul ăsta. A fost atât de intens, de plin de întâmplări frumoase și de realizări, încât parcă nu ne vine nici acum să credem. 

Ne-am reunit, după fix 3 ani în care am locuit la sute de kilometri distanță unul de altul. A fost greu, dar a meritat și-am depășit cu bine această perioadă - pe care nu vrem s-o mai trăim niciodată. O coajă de pâine dacă vom avea, o împărțim și nu ne mai despărțim. Aceasta e promisiunea pe care ne-am făcut-o. 

Ne-am mutat la Hamburg, un oraș splendid, care ne umple inima de bucurie. Asta e ceea ce mi-am dorit de-o viață: să trăiesc într-o metropolă europeană. Sunt recunoscătoare. It came true 🙂

Avem servicii mulțumitoare. Adică la mine mai e loc de îmbunătățiri, și lucrez la asta. Am speranțe. 

Am dat o raită la Paris, în interes de serviciu și după cum arată lucrurile în momentul ăsta, la anu' mă mai duc de cel puțin două ori. Nu mă plâng defel 🙄

La polul opus, am pierdut mașina, pe draga noastră Blackie, într-un accident provocat 100% de alt șofer și care s-ar fi putut termina mult mai urât. Probabil că a fost și aici o lecție de învățat.

În viața noastră a apărut Pixy - roșie, ochioasă, frumoasă. Blackie va rămâne pentru totdeauna în inima mea. 

Suntem sănătoși, suntem împreună. Am făcut amândoi pomul, ne-am despachetat cadourile, iar în Ajun eu am cântat ”Silent Night” împreună cu peste 100 de persoane, în timp ce omul meu o interpreta la orgă 🙂 Tot sublimă e, chiar și în versiunea germană.

Am redescoperit bucuria cititului, mă relaxez psihic mult mai eficient ca-n anii anteriori, l-am revăzut pe dragul meu Zubin în două concerte și am mai fost și la alte evenimente culturale, care-mi sunt mult mai accesibile, acum că locuiesc într-un mare oraș.

Pe blog am scris ceva mai puțin comparativ cu anii anteriori, dar asta pentru că am avut nevoie de răgaz de acomodare, pentru a absorbi și a mă obișnui cu noua noastră viață. Sper ca de-acum să-mi reintru în ritm și să ne citim mai des cu povești frumoase.

Despre una dintre cele mai remarcabile realizări aleg să nu vorbesc deocamdată, întrucât nu e finalizată încă. E așa, la un... 85%, să zicem. Când va fi totul gata, vin și trâmbițez cum de puține ori m-ați mai citit trâmbițând 🙂

Se încheie un deceniu, unul în care am evoluat mult și s-au schimbat atât de multe.... Am încheiat etape, am început unele noi, am avut parte de sute de experiențe extraordinare, am cunoscut oameni minunați, am primit oportunități, ni s-au acordat șanse, am muncit amândoi pe brânci și viețile noastre s-au schimbat atât de mult în bine... Inimile ne sunt pline de recunoștință. 

Dragul meu 2019, postarea asta e mai puțin despre decada care își ia rămas bun în curând și mai mult despre tine. Îți mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce ne-ai dăruit. Te vom ține minte drept un an fabulos, așa cum ai fost 🧡

2020... marchezi începutul unui nou deceniu 🙂 Te rog, fii bun cu noi și ajută-ne să continuăm cu bine ceea ce-a început atât de frumos în anul care se încheie peste câteva zile...

Mini raport

• (Aproape) a trecut Crăciunul, de venit Moșul a venit, de balotat șasemiidouăsutetreizecișipatru de calorii s-au balotat, de lenevit în pat s-a lenevit, de petrecut timp cu jupânul s-a petrecut, de reluat Harry Potter s-a reluat (cum de-am rezistat fără el câteva săptămâni, n-aș putea să vă spun), într-o zi jumătate am terminat de citit cel de-al cincilea volum și nu cred că trece weekend-ul ăsta fără să termin toată seria. Vreau să spun că, totuși, sunt și eu om. Orișicât.

• Mâine lucrez, ultima zi pe anul ăsta. Vom lua micul dejun împreună, noi cei de la birou adică. A fost ideea lu' Vitex, cică să socializăm 🙄 Nu-mi explic de unde zelul ăsta, devin antisocială numai la ideea de-a interacționa cu ea. Păcat că tot n-au apărut creveții, îi puneam într-o salată și încheiam bâlciul.

• Am descoperit o vrajă pe care mi-o doresc neapărat-musai-absolut. Numele ei vorbește de la sine: CURĂȚENIUS. De asemenea, nu cred că m-aș supăra dacă aș putea s-o fac pe Vitex să regurgiteze limacși 🤭 Nu prea mult, câte 4 ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Pfff, păcătoasa de mine.

La revedere, Moș Crăciun 🙂 Ne reîntâlnim anul viitor.

Salată Boeuf cu pisică de ou

Printre multe altele, Crăciunul reprezintă un duios prilej de aduceri aminte a unor vremuri demult trecute și al unor întâmplări de odinioară, care cu trecerea timpului devin cu atât mai prețioase cu cât realizăm că ele constituie o ancoră și un reper. 

Îmi aduc aminte în mod pregnant de salata Boeuf, a cărei pregătire (a se citi, tocatul legumelor și-a cărnii) revenea cel mai adesea în sarcina mea. Cumva îmi convenea chestia asta,  deși era o muncă absolut distrugătoare de nervi, dar știam că-n rest sunt absolvită de orice alte corvezi gospodărești. Cei mai nesuferiți erau cartofii, iar cel mai mult îmi plăcea să toc morcovi - cât despre castraveți murați, nu exista să nu-mi sară niște stropi usturători în ochi. Dar nu mă lăsam, tocam conștiincioasă și cu simț de răspundere, până când uriașul castron se umplea de cubulețe minuscule de diferite culori. Maioneza o făcea mama și apoi urma partea care-mi plăcea mie cel mai mult: ornatul. 

Nu că mi-aș fi pus imaginația la încercare - în fiecare an salata noastră arăta la fel, dar tocmai ăsta era farmecul ei. ”Salată Boeuf cu pisică de ou” era sloganul nostru, de la care nu ne abăteam niciodată. Habar n-am de unde-a apărut chestia asta, dar de când țin eu minte salata Boeuf în casa noastră, pisica a fost nelipsită. 

În caz că vă-ntrebați cum o făceam. Jumătate de albuș dintr-un ou fiert tare (al cărui gălbenuș intrase la maioneză) era corpul pisicii. Din cealaltă jumătate ”ciopleam”, cu un cuțit subțire și precis, capul, coada și urechile, după care ”înjghebam” pisica. Ieșea ceva cam de felul ăsta: 

(Bine-bine, știu că-n mine nu s-a reîncarnat niciun Michelangelo, dar imaginea este edificatoare. Să nu vă prind chicotind, că vă deznod cu bătaia 🙄).

Restul era simplu. 

Ochii - două boabe de piper;

Nasul - un triunghi tăiat din gogoșar roșu murat sau morcov;

Mustățile - ace de brad. Lesne de înțeles, pisica noastră avea mustăți numai de Crăciun, nu și de Paști 😃

Când am mai crescut, scriam și ”Miau” sub ea, cu boabe de piper. 

Pisica noastră avea un succes nebun, era admirată de toată lumea și mâncam salata ”în jurul ei” cât de mult se putea, ca să n-o stricăm. Iar când devenea inevitabil să fie mâncată, mi-o revendicam pe bună dreptate - în definitiv, cine tocase salata? Rezon!

N-am mai făcut pisica de ou de când am plecat de-acasă. Jupânul nu suportă oul fiert, deci pisica ar fi oricum un no-go. Dar chiar dacă n-ar fi fost vorba de asta, nu știu dacă aș mai fi făcut-o. Pisica de ou era ”trademark Mama” 🙂 și-a rămas undeva în urmă, în suflet și-n amintiri. 

Mi-e dor să ornăm salata Boeuf împreună.

Mi-e dor să vin acasă și să ne amuzăm de ”cum a ieșit pisica”. 

Mi-e dor de tine, mami. 

Poveștile ar trebui să rămână povești

Una și cu una fac două, spune o vorbă veche la care achiesez. Eu sunt și am fost dintotdeauna o tradiționalistă - și probabil așa am să și mor. Nu-mi plac remix-urile, nu-mi plac ”adaptările moderne”, iar părerea mea despre compozițiile moderne o cunoașteți, că am bombănit de mai multe ori pe temă. 

Și de altfel, cum bine-a zis Mihăilescu-Brăila într-o nemuritoare scenetă, ”clasicii tot clasici rămân, dă-i naibii!” 😃

Așa stând lucrurile, mare mi-a fost dezamăgirea vineri seara. Aveam bilet luat din iunie - de jumătate de an, deci! - la baletul ”Spărgătorul de Nuci”, de Tchaikovsky, la Opera de Stat din Hamburg. Este cu siguranță cea mai frumoasă poveste de Crăciun și, indiferent de vârstă, regăsești aceeași puritate și bucurie. Nu pot să vă descriu cu câtă emoție îl așteptasem.

Numai că... după cum aveam să descopăr abia la fața locului, nu era baletul original, ci ”o adaptare modernă”. Siderată, am citit în program că-n versiunea pe care urma să o vedem ”Clara conștientizează dureros despărțirea de copilărie”. 😲 Alo!!! ”Spărgătorul de nuci” taman despre asta este - despre candoarea copilăriei. Despre împărăția dulciurilor și dansul fulgilor de nea, despre speranță, despre decoruri elaborate și pline de strălucire și culoare, despre pomul împodobit și despre magia nopții de Crăciun, care îl transformă pe spărgătorul de nuci într-un prinț. Un basm clasic, asta e - sau asta ar fi trebuit să fie și asta așteptam să văd. Și am sentimentul că nu am fost singura care și-a luat țeapă; din public făceau parte mulți copii a căror vârstă o estimam între 8 și 10 ani. 

Cu siguranță copiii ăia nu fuseseră aduși să vadă un balet anost, cu decor minimalist - nici măcar brad împodobit nu exista, deși toată acțiunea se petrece în noaptea de Crăciun - și din care lipseau cam toate elementele care dau farmec poveștii. Da, muzica lui Tchaikovsky era acolo, dar nu numai pentru muzică venisem, ci pentru una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun din toate timpurile. De care n-am avut parte, întrucât coregraful a hotărât să-și impună propriul concept și taman cu minunăția asta de balet și-a găsit s-o facă. 

Am plecat la pauza dintre acte, boscorodind lugubru. Chiar n-aveam de gând să asist la despărțirea eroinei de copilărie, mi-e prea destul cât știu despre asta din experiență personală. Părăsind sala, am remarcat niște copii care păreau cam derutați. Cred și eu... nu era nici pe departe povestea la care, cel mai probabil, se așteptau. 

Mno, asta e. Am baletul cel veritabil, în versiune HD. O să mă uit zilele astea, deși l-am mai văzut - dar magia este, cu siguranță, tot acolo și așteaptă doar să fie invocată 🙂