Suntem plini de drepturi, ca pisica de purici

Asta e una dintre extrem de rarele ocazii când pun titlul unui articol fără să fi scris măcar un rând din el. Propoziția din titlu e gândul care-mi tot trece prin cap de ieri, de când am citit pe Facebook niște postări pline de revoltă legate de faptul că începând de mâine se va impune (și) în România obligativitatea de a-ți furniza datele personale când mergi la o terasă. În articolul ăsta e prezentat totul în detaliu. Ideea fiind desigur aceea ca, în eventualitatea în care cineva care-a fost acolo e depistat pozitiv, să se poată investiga și trimite la testare pe toți care-au fost prezenți la terasa respectivă, în acea zi. 

De ce am zis că ”și” în România - în alte țări se procedează așa de câteva săptămâni deja, v-am povestit cum a fost la coafor. Și am avut aceeași experiență și la terasa la care am mâncat când am fost săptămâna trecută în stațiunea de la Marea Nordului. 

Evident, la ai noștri ca brazii... stupefacție și maximă indignare. Care sunt ei cetățeni europeni și AU DREPTURI.

• Ni se iau datele, săriți! Sigur le vor folosi în alte scopuri! Nino-nino!

• Asta nu e decât o scuză ca să ne dea și mai multe amenzi, dom'le.

• Ne trec în registre că bem o bere! Abuz! 

• Nu ne mai ducem la terase! Boicotăm!

Da' n-aveți decât să boicotați până poimarți, îmi vine mie să le zic. Numa' bine, mai puțini nătărăi în spațiul public... 

Pardon, nătărăi CU DREPTURI.
Reversul e că proprietarii teraselor (și, prin ricoșeu, angajații lor) vor avea de suferit, fiindcă ei au nevoie de consumatori ca de aer; eu sper totuși că nu-s foarte mulți de-ăștia care vor să aibă numai DREPTURI... 

Evident, în condiții normale, o asemenea măsură ar fi un abuz și indignarea vajnicilor cetățeni ar fi absolut justificată. Dar situația în care ne regăsim de vreo 3 luni poate fi considerată oricum, numai normală nu. Și am convingerea că, în condiții care vizează sănătatea publică și, extrapolând, siguranța națională, măsura asta își găsește justificare legală.

Am încercat și eu să le elucidez câtorva dintre ei de ce se face asta. Adică nu-s nici eu tocmai încântată de ideea de a-mi da numele și numărul de telefon (atât s-a cerut la terasă), eventual și adresa (cerută la coafor). În același timp însă, dacă m-am aflat în proximitatea unui om testat pozitiv, personal mi-aș dori să știu asta, ca să mă testez. Și fără aceste date, nu aș avea cum să aflu.

”Eu o să dau date false”, a anunțat unul, bubuind plin de demnitate de marea-i inteligență. Ce să zic... dacă atâta te duce mintea, atâta faci. N-am ce să comentez mai mult. 

Tot citindu-i pe-ăștia cotcodăcind că AU DREPTURI, ajung la concluzia că de fapt deviza lor e ceva de genul ”eu lupt pentru dreptul altora de-a se îmbolnăvi (eventual de-a rămâne cu sechele sau chiar de-a muri), din cauza unor inepți ca mine”.

Și nu înțeleg.... se iau tot mai multe măsuri de relaxare, dar cuvântul de ordine este TREPTAT. Azi un pic, mâine mai mult, săptămâna viitoare și mai mult. Bunăoară se redeschid plajele, terasele, s-a eliminat declarația pe proprie răspundere. Se fac pași, puțin câte puțin. De ce nu au deloc răbdare? Ce naiba-i mână așa, ca pe niște oi zănatice? Că vai, de ce nu ne lasă să stăm la terasă câte zece persoane la aceeași masă, ci numai câte patru. De-aia! Acum o lună nu v-ar fi lăsat decât câte doi, dacă nu puteați dovedi că locuiți în aceeași casă.

E chiar atât de greu să pricepi - și să respecți! - niște reguli care de fapt te ajută și pe tine, Ionică cel Viteaz și colcăind de DREPTURI, să fii în siguranță?

Edit:
Nu pot să nu v-arăt asta. E vorba de o doamnă ceva-politician de la PNL, nu știu exact cu ce se îndeletnicește... care, pe tema acestor măsuri de colectare a datelor în vederea unei eventuale anchete epidemiologice, cuvântează astfel:
” E vremea ca acest virus să fie considerat 'de-al nostru' și să trăim sau să murim cu el, dar liberi.”

Liberté , Egalité, Prostié 🙄

”Breșă” de-o zi în Home Office

Ce ți-e și cu izolarea asta.... rămâi fără pic de inspirație. Nu c-aș mai fi fost eu deosebit de vrednică nici înainte, dar orișicât. Acuma nu mai sunt nici cât eram odinioară. 

(Chestiune care, la drept vorbind, mă agasează.... Mai citesc unele bloguri ai căror autori sunt în continuare în izolare și nu pricep de unde au oamenii ăștia inspirație de scriu aproape în fiecare zi, deși ei nu ies decât până la cumpărături? Cred că de fapt asta nu e decât încă o dovadă că nu sunt atât de înzestrată pe cât aș fi putut crede la un moment dat). 

'n fine. Ieri s-a petrecut o abatere de la ceea ce-a devenit cotidianul meu, în sensul că m-am dus la serviciu și-am zis să vă povestesc primele impresii după ”scos capul de la cutie”. 

(Nu, n-am terminat cu Home office-ul. Pentru că merg cu transportul în comun, șefu' consideră că e încă prea riscant. Cică de la începutul lui iulie, dacă n-o ia razna situația până atunci. Ieri m-am dus la birou pentru că urmau să ne viziteze niște clienți și un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să vin și eu, că ar putea fi interesant și constructiv). 

Și deci m-am dus. Nu dădeam pe-afară de încântare, dar fie vorba-ntre noi, nici n-am știut când s-a dus ziua. Asta deși m-am trezit la 6 în loc de 7:30, not cool. Dar. Altfel e totuși la birou, cu toți colegii, mai schimbi o vorbă, te mai miri ce bătut în cap e cutărică, ”aaaa, stai că mi-a scris și mie bazaconii”, hahaha, altfel trece timpul și parcă ai și spor mai mult. 

Da... știu că aparent asta contrazice articolul în care preamăream Home office-ul, dar numai aparent. Reiterez faptul că m-am dus numai o zi. Tot ce-am scris acolo rămâne valabil.

Nu, nu au sosit creveții, în caz că vă-ntrebați. 

Pe drumul de întoarcere a fost ciudat tare. Era oră de vârf (trecut de 17, când foarte mulți oameni ies de la muncă), dar metroul era aproape gol. Nici măcar nu erau toate scaunele ocupate, și merg destul de mult, schimbând și metroul - practic ”tai” orașul în două. S-ar zice că asta-mi oferă o perspectivă destul de realistă. Nu prea dă lumea-n brânci să revină la muncă, lucru cert. 

M-am bucurat mult să revăd centrul, fie și numai de la geamul metroului. Chiar îmi fusese dor.

Altminteri, nu am observat ca lumea să se fi destins - sau relaxat, cum se spune acum - prea mult, deocamdată. Pe peron nu poartă cu toții masca (în metrou da, este obligatoriu și la difuzoarele din stații rulează cu regularitate un avertisment în acest sens), dar păstrează distanța, se uită unii la alții cu suspiciune în priviri, sunt încruntați și pierduți în gânduri. 

Poate e mai bine așa. Nu cred că excesul de optimism ne-ar face vreun serviciu. 

N-am nicio concluzie. A fost ciudat și-aseară eram frântă de oboseală. Dar cred că totuși nu-mi va fi prea greu să mă reacomodez. Deși de lamentat nu sunt deloc sigură că n-o să mă jelesc pe-aici, măcar în prima săptămână 🙄

Astăzi, despre mare, parfumuri și culori

După mai bine de două luni de izolare, timp în care am ieșit doar la cumpărături, chestiuni legate de serviciu (jupânul, că eu mă desfășor în home office, după cum știți) și plimbări în solitudine - în rezumat funcționând pe modul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta” - joi, când a fost liber în Germania, ne-am încumetat la o scurtă excursie într-o stațiune de la Marea Nordului, pe nume Bad St. Peter-Ording.

Ca impresie generală, aș spune că parcă-parcă începem să ne întoarcem la... nu aș zice ”la normalitate” neapărat, având în vedere că normalul e o chestiune relativă; dar la banalul cotidian.

Stațiunea era destul de aglomerată, iar oamenii - atenți și grijulii. Păstrau distanța, dacă erau în mers nu purtau masca (o țineau pregătită), însă o puneau când se așezau la vreo coadă. Și-n timp ce stăteau la rând păstrau de asemenea distanța între ei.

În zare se vedea marea, de-al cărei miros, sărat și inconfundabil, nu ne mai săturam. Nu se văd prea mulți oameni în imagine, dar plaja era, totuși, mai aglomerată.

Îmi fusese atât de dor de ea, de imensitatea ei, de pacea pe care o inspiră, de sentimentul de libertate pe care numai pe țărm îl poți regăsi...

Copiii înălțau zmeie, un băiețel căra, cu simț de răspundere, o găletușă cu apă, iar cățeii alergau extaziați pe nisip. Ai fi putut crede că nu s-a întâmplat nimic și că de fapt paranteza ultimelor două luni și jumătate nici n-a existat. 

De la plajă ne-am dus la o plimbare prin stațiune. E un loc oarecum mai exclusivist, în sensul că e plin de case de vacanță (care se pot închiria, cu prețuri aflate în medie cam la 800-1.000 de euro pe săptămână), așadar arată îngrijit și pitoresc, iar unele case erau splendide.

Poate și de unde zilele astea recitesc povestiri și romane de Agatha Christie, mie casele astea mi-au evocat atmosfera unui sat englezesc autentic. Îmi doresc să vizitez cândva măcar unul.

Și pentru că tot menționasem în titlu culorile....

Eu iubesc floarea de liliac, am mai zis asta. Aș fi cea mai fericită să am așa ceva în vază, dar nu se găsește de cumpărat, iar din copac nu vreau să rup. Așa că mă mulțumesc să admir arborii - și din fericire, unde locuim avem câțiva care sunt o adevărată încântare. 

În apropiere de casă îl avem pe ăsta...

Și chiar sub balcon, unul alb. Răspândește un parfum pe care nu mi-aș dori decât să-l port permanent cu mine 🙂

Ieri l-am fotografiat din balcon și pe vecinul lui, un trandafir galben atât de frumos încât nu-mi pot lua ochii de la el:

Am marea aproape, am liliac și am și bujori albi (în vază. De la florăria din apropiere, care e un mic colț de Rai și pe care o voi vizita săptămânal, acum că am descoperit-o). Dacă aș mai avea și lăcrămioare, aș fi pe deplin satisfăcută. 

Status Dentist: ✅, Status Coafor: ✅

Citind-o mai devreme pe Miruna, am realizat că am ”bifat” cele două programări, exact în ordinea la care face și ea referire: stomatolog (în urmă cu 3 săptămâni) și azi, coafor. Orice conexiune cu faptul că mă simt din nou om nu este deloc întâmplătoare 🙄 În fine, glumesc, da' nu de tot.

(Se impune precizarea că aici în land nu a fost lockdown, iar cabinetele stomatologice au funcționat la parametri normali - cu măsurile de precauție de rigoare, cum ar fi dozatoarele cu dezinfectant la intrare și faptul că toată lumea poartă permanent măști, inclusiv în afara cabinetelor).

La dentist a fost prima vizită de când m-am mutat (precedenta fiind în iunie anul trecut, înainte de-a părăsi Bayreuth). Având în vedere lucrările destul de serioase din intervalul 2017-2019 (implanturi, plombe, controale și curățat profesional regulat), precum și faptul că nu depășisem intervalul recomandat de jumătate de an între controale decât cu patru luni, mă legănam oarecum în iluzia că totul e ok și n-am nimic de făcut în afară de curățat.

Vezi să nu. La controlul de după curățat s-a terminat cu legănatul și cu iluzia.

- Aha, Frau N., aici aveți o carie, uite încă una, aici pare de asemenea să fie ceva dar nu se vede clar, hm, să facem o radiografie.

Facem.

- În mare e totul ok, dar aveți nevoie de trei plombe și două coroane. 

Ce zicea? Că-n mare e ok? Cu multă indulgență, poate. Sau om fi dând sensuri diferite lui ”ok” ăla.

Am rezolvat plombele într-o singură ședință (pentru că n-aveam chef să-ntind pelteaua), coroanele urmează.  Oh boy, what a joy 😏

(Și nici măcar consolarea unui dentist gen Alain Delon, asemeni celui pe care l-am avut ani de zile în Bavaria, n-o mai am. La cabinet lucrează un cuplu și-am fost repartizată la ea, meh. Aș fi putut solicita programare la el, dar mi-a fost nu-știu-cum 😒).

Că veni vorba - ați observat că stomatologii tind să se comporte precum meseriașii ”pfff, ce-a făcut aici colegul dinaintea mea”? Mă rog, n-o zic ei chiar așa, în sensul că formulează mai diplomatic, dar ideea cam tot aia e.

Într-o notă mai veselă, azi am răzbit la coafor. Previzibil, n-a fost ușor să obțin programare, iar cea mai recentă se anulase întrucât salonul fusese închis timp de o lună și jumătate. Ladies, cred că mă înțelegeți când vă spun că nu-mi mai suportam podoaba capilară. Vorba vine, că nu prea mai era podoabă. Rădăcini crescute peste pragul meu de toleranță, vârfuri despicate, prea lung pentru a-l mai suporta pe umeri, dar prea scurt pentru a prinde o coadă din care să nu lunece șuvițe... grrr). 

La coafor au mai multe reguli, care mi s-au comunicat când am sunat pentru a mă programa:

- purtarea obligatorie a măștii;

- completarea obligatorie a unui formular cu datele personale (nume, adresă, număr de telefon și data programării), pentru ca-n eventualitatea că e cineva diagnosticat cu parascovenia, să fie contactați toți care-au fost la salon în ziua respectivă, în vederea testării;

- fără servicii din partea casei (adică fără apă sau cafea și fără reviste).

Măsuri de bun-simț, consider eu. Dar nu toată lumea e de părerea asta; coafeza mi-a povestit că au avut clienți care-au refuzat să poarte masca, nu voiau să-și dea datele și li se părea scandalos că nu primesc ”nici măcar un pahar de apă”. 

”Asta deși am explicat fiecărui client în parte, când a dat telefon să se programeze. În final au acceptat toți, când li s-a spus că numai așa pot beneficia de serviciile salonului”.

Mde. Peste tot sunt și de-ăștia... 

(și da, inclusiv teoria conspirației vaccinului și-a Cincigeului e răspândită aici. Păi ce, nemții or fi mai cu moț?)

Update și o primă concluzie de(spre) izolare

Azi ar fi urmat să vă povestesc despre prima zi ”în lumea de afară” după între timp exact două luni de izolare, dar nu e cazul. Șefu' a decis vineri că ”ai fi un pericol pentru colegii tăi”, având în vedere că aș călători cu metroul. Teoretic aș putea merge cu mașina, dar: a) jupânul are nevoie de ea peste zi, de cele mai multe ori neprevăzut și b) nu văd de ce să tai în fiecare zi marele oraș în două, petrecând cea mai mare parte a timpului pendulând între semafoare, consumând benzină și suprasolicitând frâna și ambreiajul, ca să nimic. Metrourile sunt aproape goale fiindcă lumea continuă să lucreze remote, dar bine, dacă-s periculoasă, stau acasă și basta. Nu dădeam oricum în brânci de entuziasm la ideea de-a reveni la birou.

Pe de altă parte, astăzi cred că a fost prima dată când nu prea m-am simțit bine, fizic vorbind. Nimic special, doar o stare de disconfort. E o apăsare, un ceva care nu e... cum ar trebui să fie. Dar nu mă plâng, departe de mine asta. Am mai spus-o, în comparație cu foarte mulți alții noi suntem norocoși. Am stat un pic să-mi imaginez cum ar fi să mă duc prin Hamburg și mi-am dat seama că foarte probabil ar fi... ciudat. 

Încă nu îndrăznesc să mă aventurez. Mi se pare prea devreme și am sentimentul că mi-aș forța norocul. În același timp însă, am senzația că de ce stau mai mult acasă, de ce mă dezobișnuiesc de ideea de... a ieși. Poate e stupid, însă așa simt deocamdată. Cert e că voi avea nevoie de ceva timp pentru reacomodare.

Chiar așa, că tot vorbim despre asta  - voi v-ați reluat activitatea? Dacă da, cum vă readaptați?

Cu toate că e prematur pentru concluzii m-aș hazarda să conchid că, pentru mine, izolarea a avut și continuă să aibă și o parte bună: stau de două luni aproape în permanență cu omul și nu ne-am plictisit unul de altul, nu ne-am agasat reciproc, nu ne-am certat. După trei ani în care am locuit în orașe diferite și ne-am văzut doar la câteva săptămâni, pentru mine e o bucurie permanentă să fim împreună, să-l aud în camera cealaltă, să ne ”întâlnim în bucătărie” (gluma noastră preferată de când ne-am mutat în casa noastră, cea mai mare dintre toate locuințele noastre de până acum) și să știu că e la câțiva metri distanță, chiar dacă fiecare lucrează în altă încăpere.

In other news, Patraulea e bine; vă trasmite salutări. Tot prin sufragerie se preumblă, tot n-a făcut pânză și tot singur e. Cred că ne-am pricopsit cu un păianjen filozof (probabil de la faptul că e celibatar i se trage. L-am fi putut boteza Socrate, acum că mă gândesc).