Să ne spălăm pe creier politically correct

Contemplu ce se întâmplă în jurul nostru și nu pot ajunge decât la concluzia că trăim, de sute de ani, într-o lume a extremelor. 

Cu numai 60 de ani în urmă (14 noiembrie 1960), o fetiță pe nume Ruby Bridges se ducea la școală în New Orleans escortată de politiști. Era negresă, iar școala fusese până atunci exclusiv ”pentru albi”. Protestele și amenințările grupărilor rasiste au fost luate în serios și considerate suficient de periculoase, astfel încât fetița a primit escortă. 

În aceeași perioadă, în statul Alabama încă exista regula ca-n autobuze populația de culoare să ocupe numai locurile din spate, lăsându-le pe cele din față albilor. Cine nu se supunea era amendat cu 14 dolari.

Celebrul discurs ”I have a Dream”, susținut de Martin Luther King în 1963 în fața a peste 250.000 de oameni, a rămas în istorie drept unul dintre cele mai puternice mesaje la adresa discriminării rasiale. 

”I have a dream that my four little children will one day live in a nation where they will not be judged by the color of their skin, but the content of their character”, spunea el. 

Ca să zicem așa, Martin Luther King was an influencer before that was cool 🙂 Dar dacă ar vedea ce se întâmplă acum în întreaga lume, probabil s-ar răsuci în mormânt. Nu cred că asta e ceea ce și-a dorit. Ceea ce i s-a întâmplat lui George Floyd este o tragedie de-un absurd care sfidează orice rațiune, însă nu cred că extrema opusă, către care ne îndreptăm în viteză, va avea vreun rezultat pozitiv. 

Pe fondul protestelor globale împotriva rasismului, gigantul cosmetic L'Oreal a anunțat ieri că va elimina cuvintele precum „alb, albire, luminos, curat” din prezentarea tuturor produselor sale. Mi se pare o abordare împinsă la extrem, care nu face decât să deschidă drumul unor viitoare boicoturi de acest gen. În niciun caz nu va face vreun serviciu cauzei pe care pretind că vor să o susțină, ci o va împinge tot mai mult în derizoriu. 

Unde se trage linia? 

Interzicem pasta de dinți, care se face vinovată de curățarea dinților?

Interzicem reclamele la detergenți și-n general la produse de curățat?

Interzicem produsele de albire dentară? 

Interzicem ciocolata albă? (pentru chestia asta chiar aș ieși în stradă 😒).

Interzicem produsele dermatologice recomandate pentru depigmentare? 

Interzicem basmul ”Albă ca Zăpada și cei 7 pitici”? (Asta n-ar fi o premieră, ci are un nedorit precedent de dată foarte recentă. În statul american Virginia au interzis acum vreo patru ani romanele ”Aventurile lui Huckleberry Finn” și ”Să ucizi o pasăre cântătoare”, după ce un părinte ultragiat a reclamat ”limbajul rasist”). E de noaptea minții așa ceva. Sau pardon, noaptea e neagră, sper că n-am ofensat-o, ptiu ptiu 🙄 S-o facem bleumarin, zic.

Aș mai putea da exemple, dar cred că ideea este clară. Puritanismul ăsta mai mult decât exagerat nu este un răspuns potrivit. E doar ridicol și perpetuează conflictele.

Dar care ar fi răspunsul? Ei bine, personal văd numai unul singur: educația. Permanentă, nu doar cea impusă de vârstă și programa școlară. Numai prin educație și expunerea la cele mai diverse forme de cultură se va înțelege cu adevărat că de fapt, culoarea pielii este un detaliu biologic și care nu are absolut nicio relevanță.

Desigur, asta e numai o fațetă a problemei. Copiii îi poți educa, dar cu adulții e considerabil mai dificil. Interzicerea unor cuvinte și scosul unor produse de pe piață sunt demersuri inutile, pentru că sunt de fapt probleme create artificial. 

V-am mai povestit de tipa de la serviciu, care i-a spus unui coleg de culoare: ”Când am ieșit din atelierul unde se ungeau mecanismele cu ulei, arătam cam la fel ca tine, numai că eu m-am spălat după aia, haha!”. 
Nu a fost o întâmplare sau o exprimare nefericită. În ianuarie, când am fost la un team building la Paris, eram cu toții la restaurant și am întrebat-o care dintre colegi e X, că nu-l știam (deși altminteri comunicam frecvent pe mail și chat).
”Ăla de-acolo, care e de culoarea lambriului, hihi”. 
Colegul e de culoare, iar lambriul era maro-închis. De ce n-a zis ”ăla de-acolo, care poartă cămașă mov?”. 

Aici e, fapt, esența problemei. Își imaginează careva că pe tipa asta o va impresiona demersul L'Oreal, sau că-i va da de gândit?

Pentru copii și tineri, răspunsul este educația. Dar pentru adulți, n-am idee care-ar putea fi. Tot ce știu e că direcția spre care ne îndreptăm este una profund greșită.

Hotărât lucru, vreau să ies la pensie

Nu e prima dată când mă gândesc la asta, dar acum, după o săptămână de concediu petrecută acasă, pot fi rezonabil de sigură că nu mă înșel.

Sunt încredințată că nu m-aș plictisi să stau acasă. N-aș lua-o razna, nu m-aș aliena, nu m-aș certa cu omul din plictiseală, n-aș da năvală compulsiv la frigider. 

Atât de multe lucruri de făcut, atât de puțin timp. Sincer, eu chiar nu-i înțeleg pe cei care spun că se plictisesc acasă. Primesc recunoscătoare donații de timp liber 🙄

Aș citi cărți. Doamne, nu mă voi sătura niciodată de citit, bându-mi cafeaua pe balcon sau ciugulind zmeură ca mai devreme. Mâncând înghețată vara. Bând vin fiert și ronțăind migdale caramelizate iarna, pe sofaua mea în formă de ”L”.

Aș citi articole recomandate prin Facebook. Petrec destul de mult timp pe platforma lui Zuckerberg și-am încetat demult să-mi mai fac gânduri paranoice despre cum-mă-urmărește. Să mă urmărească, iaca, dacă altceva mai bun n-are de făcut. Recomandările făcute sunt cel mai adesea interesante și citesc cu încântare articolele sugerate. Dacă asta înseamnă că mă spionează, sănătate și spor în ramură 🙄

Mi-aș lua mai multe plante în ghiveci și m-aș bucura să le dădăcesc (ok, asta poate e ceva mai apropiat de o pensionară clasică, dar cred că mi-ar plăcea). 

Aș merge la brutărie și la măcelărie cu bicicleta. Asta e ceva ce fac băbuțele în romanele Agathei Christie și mi se pare foarte cool. Momentan nu o fac, și nu doar pentru că nu am bicicletă. 

Aș scrie câte o recenzie pentru fiecare carte citită (momentan nu fac așa ceva decât pentru cărțile mai semnificative, pe care doresc să mi le cristalizez mai bine în minte, și nicio metodă nu e mai bună decât să scrii o recenzie despre ele).

M-aș duce la muzee în timpul săptămânii, când de regulă e mai puțină lume și aș scrie despre fiecare dintre ele. 

M-aș implica în activități de voluntariat (dar nu ceva care să presupună gătitul. Am și eu limitele mele... orișicât) și per total cred că aș fi mai activă în comunitatea în care locuim - chestiune pentru care deocamdată nu am nicio disponibilitate, fiind extrem de egoistă cu timpul meu liber. 

M-aș uita mai mult la filme, m-aș duce mai des la spectacole de balet, m-aș uita la spectacole de operă în 4K, aș merge mai des la mare, m-aș da cu trotineta (nu cred că voi mai putea face asta la pensie, dar dacă da, vă dați seama ce m-aș distra și ce senzație ar fi în târg? 😀).

În loc de toate cele de mai sus, trebuie să mai muncesc pentru următorii cel puțin 27 de ani. Așa scrie în informarea periodică pe care o primesc de la casa de pensii. Dacă nu se schimbă nimic - nici în legislație, nici în starea mea de sănătate și respectiv capacitatea de muncă - prima mea zi de pensie va fi 1 iulie 2047. Sublim sau ce? 🙄

(Paranteză: fără să-mi dau seama, scrisesem inițial 2067. 'Ai de capu' meu...).

”Agatha Christie - Jurnalul Secret”

Pentru un cititor avid al celei cunoscute drept ”regina incontestabilă a romanului polițist”, puține titluri ar putea fi mai tentante decât ”Agatha Christie - Jurnalul Secret”, unde John Curran a analizat cele 73 de caiete ale autoarei, în care aceasta și-a făcut notițe și schițe pentru majoritatea scrierilor sale. 

Am început să o citesc cu nerăbdare și voluptate, iar acum că am terminat-o sunt cam... nehotărâtă. Nu știu dacă-mi place sau nu. Cert este că nu aș recomanda-o decât unui cititor pasionat al autoarei (lesne de înțeles -  cartea e plină de spoilere), dar chiar și cunoscându-i bine opera, poți obosi citind. Sunt mult prea multe amănunte, iar de unele dintre ele chiar ne-am fi putut lipsi.
(Disclaimer: articolul ăsta nu conține spoilere, așadar puteți citi fără grijă 🙃).

Paradoxal însă, asta este exact în spiritul Agathei Christie. Dacă ar fi să rezumăm într-un singur cuvânt ce stătea la baza procesului ei de creație, acest cuvânt ar fi cu siguranță ”haos”. Pe cât de obsedat e Hercule Poirot de ”ordine și metodă”, pe atât de străine îi sunt aceste concepte creatoarei lui. Haosul îi stimula imaginația incomparabil mai mult decât ar fi făcut-o o muncă sistematizată, dar rigidă. Acest lucru este cât se poate de bine cristalizat în caietele ei de notițe, pe care autorul le-a parcurs de zeci de ori, încercând să le pună cap la cap. 

Bunăoară, schița unui roman era începută în caietul nr. 8, întreruptă și continuată în caietul 17 cu lista personajelor și tipul de otravă ales, iar deznodământul schițat în caietul 12. Ceva absolut firesc pentru Agatha Christie, ca și faptul că folosea caietele de notițe nu doar pentru a-și schița poveștile, ci și pentru planificarea activităților de zi cu zi. 

Prin urmare, astfel de scrieri apar foarte frecvent: 

”Doamna U. vede pe cineva pe fereastră - ar putea fi 

- noua servitoare

- o străină provenită din Orientul Mijlociu

- elevă

- părinte

Cine e victima 

- o elevă (cine)

- o amantă

Piept de gâscă și pește / livrare (data?)

Rosalind balet / 15:00

Crima - ar putea fi victima greșită

Poirot pune întrebări  - când s-a tras de fapt și unde e glonțul

Ceai la doamna Thompson pe 14”. 

Agatha Christie ar fi zis că astfel de notițe sunt cât se poate de logice - câteva idei preliminare despre ceea ce avea să devină romanul ”Pisica printre porumbei”, planificarea unor cumpărături și a orei de balet a fiicei sale Rosalind, o idee despre ”Moarte pe Nil” și o notiță despre un five o'clock. Ce e neclar, mă rog? 😀

Sunt cu atât mai de apreciat răbdarea, munca titanică și profunzimea cunoștințelor lui John Curran, care i-au permis să ”decodifice” conținutul caietelor (se impune menționat și faptul că Agatha Christie avea un scris de mână aproape indescifrabil, dar care s-a îmbunătățit oarecum, în mod ciudat, cu trecerea anilor). Cu toate acestea, el nu a reușit să scrie captivant și cred că autoarea ar fi fost destul de dezamăgită dacă ar fi citit cartea. 

Pagină dintr-un caiet

Pentru cunoscători este cu atât mai interesant însă, cu cât descoperă că Agatha Christie plănuise mai multe deznodăminte pentru anumite cărți și e inedit să vezi că de fapt criminalul ar fi putut fi la fel de bine altcineva, iar intriga n-ar fi pierdut cu nimic din substanță. ”Noapte nesfârșită” este poate cel mai bun exemplu în acest sens. 

Ca o notă de orgoliu personal, pe măsură ce citeam mă gândeam tot mai mult la un anumit personaj prezent în mai multe cărți: scriitoarea Ariadne Oliver, care-l ajută (sau după caz, uneori îl încurcă) pe Poirot în unele dintre investigațiile sale. Femeia aia, deși fabuloasă, e însăși definiția zăpăcelii și-a împrăștierii, încât mă gândeam că n-ar fi de mirare ca, prin intermediul ei, Agatha Christie să se fi reprezentat de fapt pe sine. 

Ulterior, aveam să aflu că așa și era. Însăși frustrarea autoarei de a-l fi făcut pe Poirot belgian (”habar n-am de ce-am făcut asta, ce știam eu despre belgieni, mă rog?”) și menționată în ”Autobiografie” se reflectă în frustrarea doamnei Oliver, al cărei erou este un detectiv finlandez (”nu știu nimic despre finlandezi și l-am împopoțonat cu o groază de manii, cu care nu mai știu cum să mă descurc!”).

Desigur... ne putem gândi imediat la un alt detectiv plin de manii. Monsieur Poirot, evident!

Un alt aspect inedit este că autoarea - a cărei imaginație era neverosimil de fertilă - a avut sute de idei pe care le-a lăsat baltă pe moment, numai pentru a le relua și a le fructifica un număr de ani mai târziu. Așa, ca un germene care a rămas undeva în urmă, în aparență abandonat, dar de fapt niciodată uitat. 

Ceea ce-a făcut demersul autorului mult mai dificil este că Agatha Christie nu avea mereu caietele de notițe cu ea și, dacă-i veneau idei, nota pe ce apuca - pe bilete de autobuz, pe marginea vreunui ziar, pe spatele unor rețete etc. Ulterior scria continuarea în primul caiet de notițe pe care-l avea la îndemână, deci poftim de fă legătura dacă poți... Dar tocmai în acest haos a rezidat, de fapt, genialitatea ei. 

Pentru mine, cartea aceasta a fost un excelent prilej de recapitulare a unora dintre cărțile pe care le citisem cu mulți ani în urmă și pe care le uitasem. Nu cred că mă voi mai întoarce vreodată la ea, dar mă bucur că am citit-o, fiindcă astfel am putut întrezări o parte din geniul Agathei Christie. Fiindcă, fără teamă de cuvinte mari, pot spune că a fost cu adevărat o scriitoare genială. 

În încheiere, vă las cu o listă de cinci șase cărți care pentru mine sunt în top și care cu siguranță merită citite. Le-am selectat astfel încât să includ toți detectivii ei consacrați (mai puțin Parker Pyne, care mie mi se pare cam nesărat). 

- ”Zece Negri Mititei”

Este unanim considerată cea mai bună carte a Agathei Christie și însăși autoarea era încântată de ea, deși spunea că i-a fost foarte greu să o scrie. Intriga e teribil de complexă și numai un scriitor într-adevăr iscusit ar fi putut duce așa ceva la capăt. 

- ”Moarte pe Nil”

Mie mi se pare una dintre cele mai bune cărți cu Poirot - și concurența e serioasă...

- ”Misterul din Caraibe”

Nu prea mă dau eu în vânt după Miss Marple (mi se pare o bătrânică nițel cam prea băgăcioasă), dar efectiv am devorat cartea asta. 

- ”Adversarul Secret”

Tommy și Tuppence sunt adorabili, iar povestea asta, pe lângă o intrigă magistrală, are și un umor realmente savuros. 

- ”Omul în costum maro” 

Nu include pe niciunul dintre detectivii menționați, dar intriga și umorul o fac absolut irezistibilă. 

- ”Muncile lui Hercule”

Inițial aveam de gând să pun doar cinci cărți, dar mi-am dat seama că nu pot să nu includ și această colecție de nuvele cu Hercule Poirot, care - după cum spune și titlul - fac trimitere directă la mitologia greacă. Mitologie de care am fost, sunt și voi fi pentru totdeauna îndrăgostită. Iar felul în care Agatha Christie a brodat intrigile în jurul celor 12 munci mitologice este fantastic.

Ca de obicei, am scris mai mult decât aveam de gând, dar având în vedere subiectul cărții, cred că pot fi iertată pentru kilometrica postare... 🙂

Greta și cei tocmai 40

... de ani. Și vreo 10 ore, că din ce-am înțeles pe la 3 noaptea m-am urnit în lume 🍄

Ziua a început cu un telefon matinal de peste ocean, care m-a trezit dintr-un vis foarte ciudat și chiar ușor creepy (l-am uitat în mare parte și aproape imediat, ceea ce dovedește că, iată, deja a-nceput să mă-nghiontească înțelepciunea vârstei 🙄). A continuat cu evident-cafea, alte telefoane, un cadou care merge drept la suflet, iar acum ascult piesa de mai jos și reflectez la cele 4 decenii care s-au împlinit de când sunt inclusă în recensământ.

        

Fiind și o ”cifră rotundă” (hai că nu puteam să evit clișeul ăsta, fiți îngăduitori), am luat-o nițel down the memory lane. Unde eram și ce făceam...

La 10 ani

Fapt nu tocmai surprinzător, am puține amintiri de pe 21 iunie 1990. Rețin că mi-au făcut o mică petrecere în curte la bunici, la care am invitat niște colegi de la școală. Am mâncat tort și ne-am jucat (inclusiv jocul cu metroul, când toată lumea cântă ”Le métro, le métro, le métro qui passe (...) voilà métro passer” și dansează. Voi îl știți, l-ați jucat?). Pe vremea mea 😀, în Piatra Neamț era absolut mainstream jocul ăsta, când era vreme frumoasă și ieșeau copiii la joacă răsuna metroul pe toate aleile. 

Și-mi mai aduc aminte de privirea bunicului. Stătea la masă în curte și se uita la noi cum ne jucam și în privirea lui se strânsese toată iubirea lumii 🙂

La 20 de ani 

Nici de-atunci nu păstrez multe amintiri. Nu eram fericită, asta știu sigur. Eram singură și însingurată (în mintea mea, astea sunt două concepte complet diferite). Și-mi aduc aminte și cum eram îmbrăcată, aspect oarecum curios. Dar cam aici se opresc amintirile din ziua aia. Nici pomeneală de exuberanța tinereții, iar cât despre optimism - am dubii că știam cum se scrie. 

La 30 de ani  

Spre deosebire de celelalte două ”jubilee”, de ăsta-mi aduc aminte foarte bine. Mult mai bine decât aș vrea, de fapt. Mi-aș dori să-l uit cu totul. Cel de-al treilea deceniu m-a găsit apăsată pe suflet, nefericită și descurajată. 

Iar acum... 🙂

La 40 de ani, mi-e bine. Foarte bine. Sunt incredibil de recunoscătoare pentru tot ceea ce am și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit. Sper să merităm și sper să ne bucurăm încă mulți, mulți ani împreună de ceea ce am primit 🙂

Planuri deosebite pentru azi nu avem, dar vom ieși în oraș, iar diseară bem ”Lacrima lui Ovidiu”, un vin pe care-mi doream demult să-l încerc și pe care l-am comandat la magazinul românesc despre care v-am povestit de curând. 

Și am și ciocolată luată la suta de grame de la confiserie. Mmm. Calorii-calorii, dar măcar bune să fie (ați remarcat încă o dată eclatanta mea înțelepciune, sper, da? 🙃)

Păzea, mă-nțelepțesc 🙄

... sau oricum, ceva de genul ăsta.

Au mai rămas doar câteva zile până schimb prefixul (încă nu m-am acomodat cu ideea, of of, măi măi). Și tot cugetând eu la fabulous 40s (🙄), mi-am adus aminte de niște planuri - vorbă să fie - pe care le pritoceam cândva și la auzul cărora astrele probabil se țineau de burtă de râs.

În adolescență mă gândeam că, atunci când voi împlini 40 de ani, îl voi căuta pe cel care-a fost prima mea iubire. Habar n-am de ce-mi alesesem taman vârsta asta, dar în tot cazul, așa era planul. ”Nu va mai fi cel din amintirile mele, dar va fi tot el”. 

Prin facultate, visam asiduu la cremele Shiseido. ”La 40 de ani, îmi voi face cadou o gamă completă de îngrijire a tenului de la Shiseido”. 

Cu vreo câțiva ani în urmă, ziceam cu multă convingere că ”nu vreau s-ajung la 40 de ani fără să am o poșetă Prada”. 

Fast forward, în prag de 40...

- Ha? Cum adică să-l caut pe tipul de care am fost îndrăgostită în liceu? De ce adică aș face una ca asta? Pe barba lui Merlin, a trecut un sfert de secol de-atunci (aumaiGad). Cum ar fi să-l contactez, salut, sunt Greta, cum care Greta insensibilule ce ești, ce mai faci, ăăăă. 

Păcatele mele cele mari și grele, să fac așa ceva ar însemna că nu mai sunt în toate mințile.  

După cum superb a spus doamna Rodica Ojog-Brașoveanu într-o nuvelă, ”cine-și închipuie că se mai poate întoarce pe ulițele tinereții, e nebun”.

- O singură cremă de-aia cu nume de zici că-i sushi costă peste 100 de euro. O gamă completă e pe undeva la 8-900 de marafeți, sau poate chiar și mai mult. Pentru numele lui Belzebut. 

- Poșetă Prada? Antemenționatul Belzebut se dă cu coarnele de pereți. 2.000 de euro o paporniță? Serios. I can't even. Ce-o fi fost în capul meu?

Pfff, nu v-am zis că mă înțelepțesc? Stați numai să vedeți după ce trec pragul de 40. Mă duc în mijlocul câmpului și-aștept acolo să mă lovească revelațiile drept în scărfârlie 🤔