Zile de toamnă, cu... Darth Vader

 ... zile tihnite, aș fi adăugat în altă situație, dar așa cum se prezintă lucrurile în Europa, n-aș putea spune că sunt tocmai tihnite. Poate doar prin prisma faptului că ne-adunăm din nou la gura sobei... însă, din păcate, nu așa cum ne-am dori.

Neatinsă de frământările astea și de realitatea virusului, natura face doar ce știe ea mai bine. Trece, se petrece... și se joacă uneori cu razele soarelui. Sâmbătă am ieșit la o plimbare în apropierea blocului și iată cum e toamna pe aici.

Ne plimbam, inspirând adânc parfumul frunzelor uscate și contemplând paleta de culori din care toamna alesese cele mai frumoase nuanțe. Imagini parcă desprinse dintr-o pictură impresionistă.

 

 

”Îți dai seama”, cuvântez eu pe un ton meditativ, ”că dacă ai îngropa un cadavru în zona asta, probabil n-ar mai fi găsit niciodată?” 🙄
Câteodată le cuget adânc, nu mă-ncurc. 

Tot plimbându-ne așa am auzit o foarte agreabilă gălăgie, venind dintr-o curte. Cin' să fie, cin' să fie? Păi, dumnealor 🥰

Le-am numărat: erau 19. Ziceți voi dacă nu-s adorabile 🙂🙂🙂

Poate vă-ntrebați de unde titlul. Ei bine, tot sâmbătă am cumpărat, pentru prima dată, un dovleac. De la o bostănărie din apropiere. Jupânul și-a asumat sarcina de a-l scobi, ceea ce-a și făcut, după care am pus în el o lumânare. 

În opinia mea, ce-a ieșit seamănă foarte bine cu Darth Vader 🤔

Serios, nu vi se pare? Eu am impresia că numa' cât mă uit la el și-l aud ”Luke, I'm your father!” 😃

Să inspirăm adânc. Într-o bună zi, vom constata că toate astea vor fi trecut. Și pandemia, și spaima de-a nu-i îmbolnăvi pe cei dragi, și anxietatea.

Vă îmbrățișez. Să fim bine. Să NE fim.

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (VII)

Una și cu una fac două (admirați înaltele-mi cunoștințe de aritmetică, mulțumesc), dacă nu termin mai repede cu serialul grecesc, rămâne agățat în pom. Ceea ce n-aș dori, așa că poftiți la masă, ăăăă... la citit voiam să spun, dar sper că nu vă e foame. Oricum, după cum veți vedea, această postare nu e numai despre mâncare, ci și despre oameni.

Cunoșteam, desigur, bucătăria grecească. Dar ceea ce servește un restaurant grecesc din Germania nu se compară cu bucatele pregătite la o tavernă de pe insulă. Și nu mă refer la clasicele souvlaki, pește la grătar sau gyros (deși au fost, și astea, excelente), ci mai degrabă la musacaua de legume sau stifado (mâncare de carne de vită - deși rețeta originală e cu iepure, dar au schimbat-o - și cu multă ceapă). Și la ceea ce prinde top 3 la categoria ”cel mai bun desert pe care l-am gustat până acum în viață”.

Ca să-ncep într-o notă amuzantă, cred că la hotelul nostru nu se cunoștea semnificația cuvântului raisins. Știm cu toții ce înseamnă - stafide. Sau mă rog, nu chiar cu toții :)) Vă povesteam în primul episod că, urmare a reglementărilor impuse de Corona, micul dejun nu a fost servit în sistem bufet, ci bifam pe o listă ceea ce voiam să mâncăm a doua zi și se pregătea pe loc. Ei bine, am vrut raisins ca să le amestec în iaurtul cu cereale și miere. Și am primit asta:

În mod evident nu sunt deloc stafide, ci fulgi. Prima dată am zis că poate-oi fi fost eu căscată și-am bifat greșit pe listă. Dar am mai încercat de două ori și a fost la fel. Aș fi putut să-i spun fetei, desigur, dar era așa de amabilă și dornică să facă pe plac, încât n-am vrut s-o fac să se simtă prost. M-am amuzat, am făcut o poză ca să vă amuzați și voi și basta. 

Pentru masa de prânz am mers de mai multe ori la același local din apropierea hotelului - ”Lissus”. Am ales de fiecare dată altceva și, fără a avea pretenții de mare rafinament, a fost de fiecare dată gustos și îndestulător. Berea era mereu servită în halbe scoase din congelator, ceea ce o ajuta să se păstreze rece. Nemaivorbind despre obiceiul grecilor de-a te servi cu ceva din partea casei (ba ouzo, ba raki, ba o farfurie cu pepene tăiat cubulețe, ba ”cafeaua e de la noi, thank you, ma'am!", ba o delicioasă cremă de brânză cu biscuite la desert), cel mai tare ne-a impresionat cât de mult munceau chelnerii. Restaurantul se deschidea în fiecare zi la ora 12 și nu se mai închidea decât după plecarea ultimului client. ”Au venit acum câteva săptămâni niște olandezi”, ne povestea Alex, unul dintre chelneri ”și au stat până aproape de 2 noaptea. Lucram de la 12 după-amiaza, dar cum să le fi spus să plece? Și-așa anul ăsta e cum e...”. Treceam de mai multe ori pe zi pe lângă terasă (fiind, cum spuneam, aproape de hotel), iar Alex era mereu acolo. Servind, luând comenzi, glumind cu oaspeții. La fel și Pavlos, colegul lui, care știa câteva expresii românești și era foarte mândru să ne spună ”mulțumesc” în limba română. Nu știu de unde-a apărut preconcepția că grecii sunt leneși, dar cei care au spus așa ceva nu i-au văzut pe oamenii ăștia... 

Pe cât posibil, am încercat să ”degustăm” toate specialitățile din partea locului și se poate spune că asta ne-a ieșit în mare măsură. Și dacă la ”Lissus” am mâncat bine, la ”Red Paprika” am avut parte de o  experiență extraordinară, nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și al contactului cu oamenii de acolo.
Am ajuns la ei absolut întâmplător. Un local la care voiam să cinăm ne trimisese la plimbare că ei nu deschid bucătăria decât după ora 18 (mai era cam jumătate de oră) și între timp dacă vrem putem sta la masă... dar nu ni se va servi nimic până atunci, nici măcar băuturi. Mbine, dacă-i pe-așa, hai că nu sunteți singurii, ba chiar dimpotrivă. Plimbându-ne pe fermecătoarele străduțe din Rethymno, ne-am oprit - la prima inspirație - la ”Red Paprika”. 

Nu știu ce ne-a atras exact - se prea poate să fi fost zâmbetul cald și sincer al lui Marco, unul dintre chelneri. Sau exuberanța Eleftheriei, colega sa. Cu mâna pe inimă o spun, nicăieri nu am mai întâlnit asemenea amabilitate și asemenea grijă față de client.
În prima seară am mâncat gyros (eu) și pizza (onorabilul). Doamne, cât de bune au fost. Ne uitam la oamenii care treceau pe lângă restaurant și-am fi vrut să-i invităm pe toți. N-aveți idee ce pierdeți, ne gândeam. Pe lângă bucatele excelente, la final ne-au adus raki și înghețată din partea casei și ne-au mulțumit de parcă le făcuserăm consumație de sute de euro.
I-am vizitat și-n seara următoare (care era ultima seară pentru noi, a doua zi urmând să plecăm) și de data asta mi-am făcut damblaua:

Nu știu cât de relevantă e poza, dar clătita aia era enormă. Nu am putut-o dovedi, spre marele meu regret. Era senzațională.
Am și stat puțin de vorbă cu Eleftheria. Restaurantul nu era nou, dar cu un an în urmă fuseseră nevoiți să-și schimbe denumirea dacă voiau să servească și bucătărie internațională și din cauza asta nu mai aveau ”istoric” pe Tripadvisor. Am contribuit și noi, cu o binemeritată recenzie de 5 stele.

Restaurantul unde am avut cea mai mare surpriză a fost găsit tot întâmplător, când ne întorceam de la plaja South Beach. Nu ne era chiar foame, dar voiam să mâncăm totuși ceva ușor de prânz. Ne-am oprit la restaurantul ”Sofia” din Plakias mai degrabă datorită panoramei și-a umbrei care ne invita...

Cât timp am așteptat comanda (supă de pește și câte un desert) ne-am familiarizat cu istoricul locației. 

Supa de pește a fost foarte bună, servită cu pâine de casă, cu miez moale și coaja negricioasă și crocantă. La desert am luat o specialitate cretană - plăcintă cu brânză sărată, miere și migdale - și o Lava Cake. Eu și omul avem uneori obiceiul să comandăm feluri diferite, doar pentru a mânca fiecare jumătate și-a face schimb de farfurii. Așa am făcut și-acum, dar ne-a părut rău că nu mai puteam, fizic, mânca mai mult. Plăcinta cu brânză a fost senzațională, o combinație uluitoare între dulce și sărat, ceva cu adevărat incredibil. Paradoxal, nu am mai regăsit-o apoi în meniul niciunui restaurant, deși era o specialitate locală.
Lava Cake a fost de asemenea gustoasă - a mers cafeaua la fix cu ea - dar pentru plăcintă pur și simplu nu există nici termen de comparație, nici cuvinte care s-o descrie.
Când ne-a adus nota de plată, chelnerul ne-a întrebat de unde suntem. ”Locuim în Germania, dar suntem născuți în România”, i-am spus noi. Chitanța a venit prinsă cu acest cârlig de lemn, inscripționat pe ambele părți:

În altă seară am luat o salată cretană. Bună, doar că bucătarul scăpase-n ea cam mult oțet pentru gustul meu.

Mi-am dorit să mănânc la un restaurant de pe malul mării și-am făcut-o și pe-asta. Nu mai rețin ce-am mâncat, dar a fost bun și cu un preț mai mult decât rezonabil (zic asta având în vedere amplasarea). 

Ha! Dacă n-ar fi fost poza asta, n-aș mai fi ținut minte că am băut Sangria. Vedeți, de-aia e bine să faci poze, păstrezi amintirile vii 😂

Nu pot încheia fără să menționez băutura asta, descoperită tot întâmplător (și abia în Chania):

Părea ceva banal, deși era mai scumpă decât media băuturilor răcoritoare, dar a fost, și asta, o mare surpriză. De cum am gustat-o am băut toată sticla și am dat buzna să mai cumpărăm. Până la terminarea concediului am cumpărat în fiecare zi, orice arome am găsit. Și toate-au fost la fel de bune și de răcoritoare, cu efect semnificativ de hidratare (asta trebuie să fi fost ca urmare a aportului crescut de aloe).
Tot în Chania am băut o cafea ca odinioară - cafea grecească scria în meniu, și am întrebat ce înseamnă asta, exact. ”Cafea nefiltrată”, mi s-a spus, ”cu zaț”. Bună a fost. Avea cumva o nostalgie, îmi aducea aminte de cafeaua băută acasă cu mama, avea... gustul de altădată.

Acestea fiind zise... am ajuns la finalul serialului din și despre Creta. Sper că v-a plăcut să-l citiți la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu. A fost cu adevărat o experiență deosebită și poate vom revedea Creta într-o bună zi. Între timp însă, dacă ați ajuns cu lectura până aici... Efharisto! 🙂

Azi m-a lovit în plin un moment ”de-ăla”

... când:

- am un nod în gât pentru că numărul cazurilor de Covid crește și mi se face și mai frică pentru unicul părinte pe care-l mai am;

- conștientizez din nou că pentru prima dată de când sunt pe lumea asta, va trece un an întreg fără să-l îmbrățișez;

- mă gândesc că, tot pentru prima dată, trece un an fără să ajung să aprind o lumânare la mormântul mamei și al bunicii. Cel puțin sunt liniștită fiindcă tata mi-a zis că a plătit el taxa la cimitir, să nu-mi fac griji în privința asta;

- iar între timp, preocuparea unei tipe de pe Facebook este că vaaai, se închid cârciumile și ea vrea să socializeze. Scrie statusuri și se revoltă nevoie-mare. Iar ea nu este, evident, un caz singular.

Am avut o zi grea și cu toate cele de mai sus, îmi vine să urlu la lună. Cât de nepăsători și ignoranți pot fi unii?

Sunt realistă. Nu e ca și cum, dacă muierea aia își ținea porcăriile de pretenții pentru sine, am fi avut dintr-odată mai puține cazuri și aș fi putut zbura spre România.
Să mănânc friptură și să se ducă tata în beci s-aducă ”pepene murat, am pus special că știu că-ți place”.
Să mă duc la cimitir. ”Mami, Bica, am venit....”.
Să pun pe telefon ”Stay Another Day”, melodia preferată a mamei, și s-o ascultăm împreună, eu de aici, ea de dincolo. A devenit un obicei să fac asta când ajung singură la mormânt, după ce aprind lumânările.

Astea tot nu le-aș fi putut face acum, dar când văd atâta nepăsare și lipsă de bun-simț, reflectez că omenirea se va duce naibii nu de la Covid și nici de la vreo altă belea de genul ăsta, ci de la răutatea și egoismul atât de multora dintre cei care populează planeta.

Închei ca și ieri: aveți grijă de voi.

Tot mai mulți, tot mai egoiști, tot mai ignoranți

Pe fondul creșterii generale a numărului cazurilor de Covid în toată Europa, lumea a reînceput să aibă deosebit de multe păreri. Ba nu, scuzați: opinii. Dadada, părerile nu mai sunt la modă, acum e-n trend ”îmi spun opinia”. Urmează vreo nerozie (fiindcă oamenii care au de zis lucruri concrete nu simt nevoia să trâmbițeze în prealabil că ”atențiune atențiune, îmi spun opinia”), după care vine repede un cor de aplaudaci: bine punctat, așa este, subscriu! 🙄

Imaginea de mai jos se vrea a fi o caricatură. Și chiar este, dar dincolo de nota amuzantă, cred că spune niște adevăruri triste despre foarte mulți dintre noi.

1. În 2015, nimeni nu a răspuns corect la întrebarea ”unde te vezi peste cinci ani?”.
Cea mai tâmpită întrebare de la interviurile de angajare, că veni vorba. Personal am avut noroc, nu m-a întrebat nimeni așa ceva. 

2. Îți trebuie un talent aparte ca să lucrezi de acasă și totuși să întârzii la serviciu.
Nu chiar. Adică e suficient să te întreci cu somnul (și) mai mult ca de obicei. 

3. Expresia ”a fugi ca de râie” nu are corespondent în realitate.
Punctul ăsta e mai adevărat decât ne-am dori (valabil și pentru punctul 6). Îndelung discutata (sau disputata) distanțare socială e invers proporțională cu numărul de cazuri, care crește exponențial. De ce sporește numărul infectărilor, de ce sunt oamenii tot mai determinați să nu mai respecte nimic și să urle că au drepturi și că vor să iasă în turmă. Habar n-am unde se încadrează dreptul de a-i pune pe cei din jur în pericol, dar cu siguranță au găsit ei un alineat. Cel mai probabil e tot ăla unde scrie despre ”dictatura medicală” și comparația măștilor cu botnițe. Le-aș recomanda să citească ”Desculț” de Zaharia Stancu, pentru a vedea ce presupune cu adevărat purtarea unei botnițe de către oameni. Dar am dubii că indivizii ăștia ar fi în stare să înțeleagă ceva dintr-o carte, oricare ar fi ea. 

4. Izolarea a demonstrat că ne îngrășăm la fel de mult chiar dacă nu ieșim în oraș.
Păi nu știu de ce e asta o surpriză, în măsura în care comenzile la domiciliu s-au înmulțit. Practic mănânci la fel ca-n oraș, diferența fiind că acum nici măcar nu te mai deplasezi până la terasă ori restaurant, deci nici măcar atâta mișcare nu mai faci. Plus că statul în casă predispune la ronțăială, de cele mai multe ori. 

5. Se credea că e greu să antrenezi câinii. Dar nici oamenii nu știu cum să stea.
Aici e un joc de cuvinte simpatic, (”sit and stay”), dar mai adevărat decât ar fi de dorit. Nu știu din ce-s făcuți oamenii ăștia, frate, dar crapă dacă nu umblă creanga toată ziulica, în turmă. ”Să socializăm”, asta citesc pe tot mai multe wall-uri, dare-ar dracii în ea de socializare. Nu se mai citesc cărți, nu se mai face binging de seriale, nu se mai joacă tabinet și remi, nu se mai iese la plimbare doar cu membrii familiei în locuri mai retrase. Nu frate, să facem party, să ieșim ”în gașcă”, să ne punem poalele-n cap în mijlocul târgului, altfel nu ne simțim bine.

6. Singurele noastre hobby-uri sunt să ieșim afară și să cheltuim bani.
Corelat cu punctul cinci. Nu se simt oamenii bine dacă nu ies afară și nu ”sparg” bani pe te-miri-unde. ”Nu toți suntem așa puternici psihic ca tine și ca alții cu vocație de sfinți”, mi-a scris cineva pe Facebook azi, la o postare unde mă revoltam pe exact durerea asta-n cot a tot mai multora. Nu mă adresasem persoanei respective, dar, cum se zice acum, ”s-a simțit”. O cunosc personal, motiv pentru care am ales să nu-i spun cât de tare m-a deranjat ceea ce a scris. M-am gândit să nu mă iau la harță la o postare publică, având în vedere că ne cunoaștem și a fost la mine în casă. Nu cred că ar fi fost dispusă să accepte că a greșit, oricum. Vocație de sfinți? Haida-de, așa se cheamă acum faptul că alegi să-i respecți pe cei din jurul tău? 

Asta e situația. Foarte mulți suntem pur și simplu niște oameni ignoranți și egoiști, care alegem plăcerea și confortul propriu în dauna siguranței celor din jur. Știm să răcnim că avem drepturi, dar obligațiile ne put. 

Multă baftă și sănătate la toată lumea. După ce-am citit în ultimele zile, sunt tot mai descurajată. Aveți grijă de voi.

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (VI)

După cum veți vedea, penultimul episod este diferit de cele de până acum - nu va fi nici despre locuri superbe, nici despre întinderi de opal, nici despre nisipuri fine și roz și nici despre bucate gustoase. Va fi, în schimb, despre câteva dintre foarte simpaticele ființe necuvântătoare, pe care le-am întâlnit în Creta. 

Și-o să încep cu cei doi pe care i-am pomenit la finalul episodului precedent - Alfonso și Angelo. Pe ambii i-am cunoscut la un acvariu din apropiere de Heraklion, care ne fusese recomandat de managera hotelului. Se numește Aquaworld și e o locație mică, discretă, unde nu te-ai fi așteptat să vezi mare lucru - și cu atât mai interesant a fost. Nu aveau multe exponate, dar unele erau cu adevărat deosebite. Asta cu atât mai mult cu cât... umblau slobode pe acolo. Este, de fapt, caracteristica acvariului - ”hands-on interaction”.
Mă rog, pentru cine are tupeu 🙄 sau mai degrabă, sânge rece, asemeni... amfitrionilor.

Bunăoară, el este Alfonso.

Umbla distinsul pe acolo, n-avea treabă. Încet, solemn, teleap-teleap, era ceva aproape filozofic în mersul lui. Din când în când se oprea, stătea nemișcat de ziceai că e statuie, apoi se punea iar în mișcare. Ce-o fi fost în capul lui? 

Angelo era mult mai sociabil. Se preumbla și el și ronțăia tacticos frunze de salată din mâna vizitatorilor (care le aveau de la supraveghetori).

Nu mai știu câți ani avea, dar era foarte în vârstă. În tot cazul însă, mult mai tânăr decât Stephanie.

Spre deosebire de Alfonso, Stephanie nu putea părăsi bazinul în care locuia, fiindcă era complet oarbă. Îi creaseră un habitat drăguț acolo, cu plante care în bună măsură reproduceau mediul ei natural. 

A trebuit să ne uităm cu atenție ca să-l identificăm. 

Adică ori e cameleon, ori nu mai e 😃 După ce-am admirat un grup de țestoase care se mișcau placide într-un mare bazin (iar câteva încercau să le încalece pe altele, dovedind că știu ce vor de la viață), am dat peste șerpi. Erau în cuști de sticlă, evident, iar eu nu mă puteam gândi decât la șarpele eliberat involuntar de Harry Potter în primul volum din serie, în timp ce studiam încuietorile care nu păreau din cale-afară de sigure. Nu tocmai mobilizatoare perspectivă, pot să vă zic.

Unii vizitatori, mai îndrăzneți, s-au încumetat.
Errmm.... faceți cunoștință cu domnișoara (sau doamna?) Kate. Pe numele ei din buletin, Boa constrictor.

”Nu e o specie otrăvitoare”, ne-a asigurat supraveghetorul. Ce să zic, frumos din partea ei. ”Și e blândă”. You don't say??? 😳😳😳
Am luat rapid distanță. Între timp, cei care o țineau îi vorbeau frumos. ”Sweety, baby, good girl”, alea-alea. 

Good girl??? Cred că-l prefer pe Alfonso...
Dumnealui nu știu cine era, că nu ne-a fost prezentat. Să-i zicem John Doe. 

În acvarii mai erau tot soiul de pești, pisici de mare, caracatițe. Nici pe departe la fel de spectaculoase, dar personal mă simțeam mai în siguranță știindu-le în spatele peretelui de sticlă. 

Peștele ăsta ni s-a părut cel mai simpatic, avea o mutră de parcă era mereu pus pe șotii.

Încheind cu vizita la acvariu - și schimbând registrul - să trecem la... feline. În Creta sunt foarte multe pisici. Atât de multe, încât au devenit un specific local și s-au făcut și calendare cu ele. 

Unele dintre ele purtau urmele bataliilor duse, dar în general arătau destul de bine. Am tot văzut vase cu apă din loc în loc, ba și oameni care le dădeau de mâncare (bobițe, așadar aveau și ei pisici sau poate cumpărau special, cine știe). Am luat și noi niște conserve și am hrănit câteva într-o seară. Au mâncat tot, dar cumpătat, pe rând, lăsându-le întâi pe cele mai mici. Se vedea că nu erau hămesite, și asta ne-a bucurat. 

În final, ultimele despre care aș vrea să vă povestesc sunt cicadele. Le-am auzit din prima zi - nu că le-am fi putut ignora, la ce tărăboi făceau - însă nu am știut ce sunt până când am ajuns la Elafonisi. Inițial am zis că-s greieri, dar dă-o naibii, atât de tare? Au stație de amplificare sau ce? Și-n tot cazul, cine-a mai pomenit greieri care să cânte ziua?

Pe plaja de la Elafonisi, ni le-a arătat un turist francez. ”Les cicadelles!” a cuvântat el, indicându-ne pe trunchiul unui copac.
Am marcat-o, ca s-o puteți repera.

Din ce-am citit despre ele sunt de fapt tot un soi de greieri, doar că mult mai mari și mai gălăgioase. Apar pe la sfârșitul lunii iunie și nu trăiesc decât pentru a se... împerechea 🙄 Poftim cultură, și eu care ziceam că țestoasele știu ce vor de la viață.

Sper că v-a făcut plăcere întâlnirea din episodul de astăzi 🙂 Voi încheia, ca de obicei, cu un episod despre mâncăruri. Multe și bune, că doar cum credeți c-am pus 3 kilograme în câteva zile?