Ce v-ați spune, dacă v-ați privi într-o fotografie de demult?

Săptămâna asta mi-a ajuns la os, n-a fost zi pe care să n-o închei cu dureri de cap (la propriu). Așa stând lucrurile, energia mea nu e tocmai la cote entuziasmante. Sunt obosită, stresată, nu prea mai e zi să n-o închei fără nervi înodați în stomac. Arrghhhh 😫

Așa că mai întâi mi-am căutat binele. Simfonia nr. 38 (”Praga”) de Mozart e un remediu excelent și mi-am aflat leacul într-o înregistrare cu my forever dearest, Zubin. Ce dor mi s-a făcut de el... dar e un dor blând, cald, bun 🙂 E acolo, activ - chiar și-n condițiile actuale - și sper să-l revăd anul viitor. 

Și după ce mi-am găsit binele, am mai dat peste ceva frumos și-am zis să împart cu voi. Pasămite Sir Anthony Hopkins a povestit pe Twitter că are pe calculator o poză de-a lui din copilărie și...

Mi s-a părut ceva deosebit, ca un fel de... metaforă pentru viață 🙂 Cred că toți ar trebui să facem asta din când în când. Pentru a ne aminti că ne-am descurcat pe cât ne-a stat în putință, că am jucat cât am putut de bine cărțile pe care le-am primit și că nu ne-am rătăcit pe drum. 

Asta e una din fotografiile mele preferate. Aveam 3 ani și, din ce mi s-a povestit, înainte de momentul ”să ne tragem în poză” urlasem strașnic, din motive rămase neelucidate. 

Nu știu ce mi-aș spune, la drept vorbind. 

Cred că mi-aș spune că, având în vedere toate cele petrecute, m-am descurcat destul de bine. 

Din unele puncte de vedere n-a ieșit așa cum îmi dorisem, dar în alte privințe a ieșit mai bine decât aș fi îndrăznit să sper. 

”Ce se ascundea în ochii tăi?” m-a întrebat o prietenă când a văzut poza, în urmă cu mulți ani. 

N-am știut să răspund. Dar se vede treaba că le cugetam adânc de pe-atunci deja 🙄

De fapt, acum că mă gândesc...  știu ce mi-aș spune. 

I did ok, and I did it my way. 

Voi ce i-ați spune fotografiei voastre de când erați pitici? 

Din nou despre plângăcioșii profesioniști

Am stat eu binișor și am constatat că devin tot mai multitasking în ceea ce privește umplerea timpului liber. 

Urmăresc în paralel două seriale: ”Dark” și ”The Crown”, ambele pe Netflix. Extrem de diferite unul de altul, practic două lumi separate, încât am nevoie de câteva clipe de repaus când le alternez. În caz contrar m-aș putea aștepta s-o văd pe Regina Angliei călătorind în timp sau vreun adolescent catapultat din 2019 în 1952, la curtea regală. Îmi plac amândouă, voi scrie despre fiecare în parte, mi se par bine realizate și cu o poveste bine susținută. 

Când am chef de vreun film, am la dispoziție o paletă extrem de variată, din care pot alege. 

De asemenea, citesc ”Becoming”, autobiografia lui Michelle Obama și sunt impresionată de cât de bine este scrisă. 

Așa stând lucrurile, pot să plonjez la orice oră în cel puțin 3 lumi paralele, în funcție de dispoziție. Cred că sunt extraordinar de norocoasă.

Și-n timp ce reflectez la asta, mai arunc un ochi pe Facebook și dau din ce în ce mai des peste smiorcăieli și plângăceli. 

Vai, nu mai suportăm să stăm în casă.

Vai, nu mai suportăm să nu socializăm. 

Vai, nu mai suportăm să nu ne-adunăm în turmă.

Vai, nu mai suportăm să purtăm mască. 

Vai, vrem vaccin. De ce nu apare vaccinul mai repede?

Vai, dar apare vaccinul prea repede, nu e testat suficient. 

Vai, cum adică va trebui să purtăm mască o vreme inclusiv după ce apare vaccinul. Conspirație!

Vai, vai și iar vai. Suntem o nație de plângăreți. ”Muieți-s posmagii” este ceea ce ne caracterizează cel mai bine. Să ni se DEA. Să ni se aducă. Să SE. Mereu acest reflexiv care nu presupune nicio implicare personală. Să SE facă, să SE rezolve, să SE aia, să SE ailaltă. 

Ca să ne-nțelegem. Nu mă refer la oamenii care, din cauza restricțiilor impuse de pandemie, și-au pierdut locurile de muncă sau micile afaceri care le asigurau traiul. Acestea sunt niște drame, dar - curios fapt - din ce-am putut constata eu însămi, oamenii ăștia sunt cei mai decenți. Își înghit amarul și-ncearcă să facă față cumva situației. Nu ei sunt plângăcioșii. Nu, plângăcioșii sunt ăia ale căror venituri nu au fost afectate, dar care, ați ghicit, nu mai suportă 🙄

Asta în ciuda faptului că au atâtea mijloace la dispoziție pentru a-și umple timpul în care, altminteri, ar socializa în turmă. Doamne, spiritul ăsta gregar mă scoate din sărite, niciodată nu am fost genul și nu am putut înțelege chestia asta. 

Mă rog, să zicem că sunt eu o ciudată și-o antisocială (recunosc și nicio mustrare de cuget n-am). Dar acei oameni care vor ”în turmă”, chiar nu cunosc semnificația zicalei ”Fă Rai din ce ai”? Chiar nu pot fi câtuși de puțin recunoscători pentru posibilitățile pe care le oferă timpurile actuale? 

După cum se vede, nu pot. 

Oare cum ar fi arătat o pandemie la sfârșitul anilor '80? Să stăm în casă ca și-acum, numai că... 

Fără Internet.
Fără filme (exceptând casetele de care se făcea rost ”pe sub mână” și pe care oricum nu le puteai vedea dacă nu aveai video, nu erau prea multe opțiuni în afara filmelor bulgărești sau rusești).
Fără calculator.
Fără telefoane (sau cine știe, poate se putea scrie pe WhatsApp de pe telefonul cu disc și nu-mi dau eu seama cum 🤔).
Fără cărți pe alese.
Fără tablete. 
Fără lumină și fără căldură (mă rog, aud că asta se-ntâmplă și-n România zilelor noastre, și nu-s puține cazuri.... Cu 30 de ani în urmă însă, era mai degrabă regulă).
Fără mâncare bună și variată (și am vaga bănuială că nici livrarea la domiciliu nu funcționa tocmai glorios. Sarcasm alert).

Nu mai spun că nici nu aveai unde să defulezi, că te sălta Securitatea mintenaș. 

Exemplele ar putea continua, dar cred că e limpede ce voiam să spun. Mulți dintre plângăcioși au prins vremurile acelea, așadar s-ar putea crede că sunt în măsură să facă diferența. Teoretic, pentru că practic nu pare să fie cazul. 

Și oricum, aș paria oricât că, și dacă s-ar elimina toate restricțiile, plângăcioșii vor continua să găsească motive de-a se plânge. În privința asta, izvorul creativității pare să fie nesecat. 

Misterioasele căi de acces într-un magazin Apple

Nu știu dacă am povestit pe aici, dar atât eu cât și dumnealui suntem, de ani de zile, fani ai produselor Apple. Știu că astea sunt din categoria ”ori le iubești, ori le urăști”, cale de mijloc nu prea există când e vorba de ele: noi facem parte dintre cei care le preferă, dintr-o sumedenie de motive pe care unii le pot considera cât se poate de subiective, dar vorba aia, sunt ale noastre 😀

Ei bine. De când cu pandemia, dar-ar dracii-n el de pangolin, unul dintre cele mai aventuroase demersuri a devenit să pătrunzi în magazinul Apple din buricul Hamburgului. Și dacă pot înțelege foarte bine faptul că trebuie să gestioneze cumva afluxul de vizitatori, măsurile pe care-au hotărât să le implementeze sunt pe alocuri absurde și, ceea ce este cel mai rău, aplicate fie imprecis, fie discreționar.

Bunăoară.
Exemplul nr. 1
Acum câteva săptămâni, iPhone-ul jupânului părea să aibă o problemă - nu se mai auzea foarte clar când vorbea și nici el nu-l auzea prea bine pe interlocutor. Aparatul e altminteri în stare bună, deci hai să mergem la reprezentanță să se uite ei. Știam deja că pentru asta trebuia făcută programare, deci a sunat la hotline, a relatat situația, ăia l-au programat la ora 17:00 în ziua respectivă, pa-la revedere.
Numai că. Ajunși la fața locului (unde au instalat cordoane ca la aeroport, păzite cu strășnicie de gardieni publici și niște pișpirei angajați Apple, care gestionează mulțimea adânc pătrunși de propria importanță), ni s-a spus că ”nu suntem pe listă”.
- Dar am făcut programare.
Pișpirelul ne scrutează bănuitor, mai cere o dată numele, i-l dictăm pe litere. Se uită pe o tabletă.
- Îmi pare rău, nu sunteți pe listă. Nu puteți intra în magazin. Următoarea programare e disponibilă săptămâna viitoare.
Din fericire, hotline-ul îi trimisese omului un mail de confirmare, pe care i l-a arătat pișpirelului. Acesta se uită din nou încruntat pe tabletă.
- Îmi pare rău, nu vă găsesc. Noi nu comunicăm direct cu hotline-ul, ei doar fac programări și updatează listele, probabil nu s-a înregistrat în sistem. Următorul!
Nu ne lăsăm și cerem să vorbim cu un superior. În stilul ăsta, dacă nici o eventuală programare ulterioară nu se ”înregistrează în sistem”, mai ajungem noi la Apple când o trece pandemia...
Vine superiorul (înarmat și el cu o tabletă), reluăm tărășenia da capo. ”Domnii susțin că au făcut programare, dar nu apar pe listă”, ne pârăște ofuscat pișpirelul.
- Păi pe lista asta nici nu au cum să apară, din moment ce e lista pentru ”Achiziție”, zice superiorul (dovedind că nu degeaba are totuși o funcție ceva mai cu moț). Dacă programarea e pentru o problemă de ordin tehnic, hotline-ul trebuie să-i fi înregistrat la ”Verificare & Reparație”. Ai controlat lista aia?
Evident, n-o controlase, deși îi povestisem și lui scopul programării. Îi doresc mult succes în carieră, e lucru mare cât e de deștept 🙄
Problema a fost rezolvată apoi în exact 7 minute. Se acumulaseră niște impurități (particule de praf) la microfon și de aici neajunsurile de ordin acustic.

Exemplul nr. 2
Voiam să ne uităm la noile modele de iPhone. Pur și simplu să le vedem, să avem acel ”sense of touch” despre care pe bună dreptate se tot vorbește referitor la produsele Apple 🙃 Suntem fani, cum vă spuneam. Întâmplându-ne prin oraș, ne-am așezat la rând (da, de când cu pandemia, la Apple e mereu coadă. O văd ori de câte ori trec prin centru. Sistemul ăla al lor de programări cam sughite, ce pot să zic).
Ajungem în față, ne abordează o demoazelă cu tabletă. Scopul vizitei și la ce oră aveți programarea, ne interoghează ea.
Explicăm: nu am făcut programare pentru că nu avem vreo problemă și nici nu vrem să cumpărăm nimic, ci doar să ne uităm la niște produse.
- Nu puteți intra în magazin fără programare.
Pe barba lui Merlin, când faci programare prin hotline trebuie să menționezi ce treabă ai, ca să te treacă pe lista corespunzătoare. Noi nu avem o treabă anume.
- Chiar dacă vreți numai să vă uitați, asta se încadrează la ”Achiziție”, deoarece poate veți dori să cumpărați ceva. Pentru ”Achiziție” trebuie programare. Nu puteți intra.
Am încercat să-i mai elucidăm, ea o ținea una și bună cu ”dacă vă uitați, înseamnă Achiziție, nu puteți intra”. Următoarea programare era disponibilă peste 2 zile. În timp ce parlamentam (fără succes), un tip încearcă să se strecoare pur și simplu pe lângă noi.
- Domnule, domnule, îl strigă demoazela, ce treabă aveți și la ce oră aveți programare?
Domnul se întoarce, vizibil agasat.
- N-am programare. Vreau să cumpăr un cablu.
- Ah, sigur, nicio problemă, poftiți.
El a poftit, noi am rămas uitându-ne ca rața-n beci. Wtf.  Am auzit bine?
- Cum de-a putut să intre fără programare? A spus clar că vrea să cumpere un cablu.
- Exact, grăiește demoazela, dându-și ochii peste cap în fața prostiei noastre. Vrea să cumpere un cablu. Nu are nevoie de programare pentru asta.
- Cum adică? Asta nu e ”Achiziție”? Doar cumpără!
- Nu. Dacă vrea să cumpere un cablu, nu este achiziție. Îmi pare rău că nu vreți să mă înțelegeți, pufnește demoazela cu dispreț.
- Păi noi vrem să ne uităm, asta se încadrează la ”Achiziție”? Și faptul că domnul cumpără un cablu, nu este ”Achiziție”?
- Da, mă bucur că în sfârșit ați înțeles. Nu puteți intra.

Băi nene. BĂI. NENE.
Am încercat să-i explicăm unuia care părea să fie ”in charge”, dar n-am mai avut succesul de data trecută. ”Mergeți la colega”, ne-a ușuit el. Păi colega e bătută-n cap (mă rog, n-am zis așa). ”Îmi pare rău, nu e treaba mea, dacă ea spune că nu puteți intra, nu intrați”.

Pentru numele lui Belzebut, data viitoare cumpărăm un cablu.

România. Nimic.

N-aveam un text anume plănuit pentru astăzi, dar m-aș fi gândit eu la ceva. Acum însă, nu mă mai pot gândi la nimic. 

Zece oameni au ars de vii aseară, într-un incendiu izbucnit la secția de Anestezie și Terapie Intensivă a spitalului județean din Piatra Neamț. Primele cercetări arată că focul a pornit de la o instalație de oxigen care nu a funcționat cum trebuie și s-a întins rapid și în salonul alăturat.

Medicul de gardă a intrat în salonul unde focul ardea și, ajutat de o asistentă, a scos pacienții împingând paturile. Are arsuri pe circa 40% din suprafața corpului, mai ales în partea inferioară. Nu 80% cum se spusese inițial, dar 40% este, de asemenea, foarte grav. 

La ora asta, avionul militar în care se află medicul trebuie să fi aterizat în Belgia, fiindcă din fericire a fost acceptat - în mod excepțional, date fiind condițiile actuale impuse de pandemie - la spitalul ”Regina Maria Astrid” din Bruxelles, unde va fi tratat. 

Nu doar faptul că s-a întâmplat așa ceva este șocant și cumplit. 

Dar.

În 2020, la exact 5 ani după tragedia de la Colectiv, România nu are capacitatea de a trata nici măcar UN SINGUR mare ars.

Nu mai este nimic de spus.

Dumnezeu să-i ajute doctorului, să se recupereze pe deplin. Iar pe cei duși de moarte năprasnică, arși de vii în paturile unde oricum se luptau să respire, să-i odihnească în pace.

V-ați gândit ce-o să faceți când....?

Inspirându-mă dintr-o postare pe Facebook, astă-seară vă invit să visăm. Asta o putem face fără să avem nevoie de mască, iar cât despre distanțare... de când e nevoie să ne distanțăm în vise? Corect, așa știam și eu: nu e nevoie. 

Așadar. V-ați pus întrebarea ce-o să faceți prima și prima dată după ce scăpăm de pandemie? Pentru că ziua aceea va veni, fără îndoială. Nu se știe cât se va mai lăsa așteptată, dar de venit va veni. 

Pentru că eu am întrebat, încep eu: îmi iau bilete pentru România.
Mă duc să-l văd pe tata, pe bunica.
Mă duc la mama și la cealaltă bunică să le povestesc ce-am mai făcut (cu toate că ele știu permanent ce fac eu, sunt sigură 🙂), să le duc flori și lumină. Să ascult cu mama ”Stay Another Day” a celor de la East 17, una dintre melodiile ei preferate. Doar eu, ea și eternitatea din care mă veghează de aproape 6 ani.
Mă duc să-mi văd prietenele.
Mă duc să gust tartele de la Plăcintissima (cică bucătăresc oamenii ăia niște chestii senzaționale; am căpiat la ce poze am văzut cu bunătățile lor, musai să le-ncerc).
Mă duc la Cărturești Carusel să-mi aleg niște cărți, fie și numai din pura plăcere pe care mi-o dă locația aceea atât de frumoasă și mirosul de carte nouă.
Și mai in extenso, îmi doresc să mergem la Paris și Edinburgh, pentru început.

Rândul vostru acum 🙂 Ce? Unde? Cum?
Să nu vă fie teamă de vise. Cineva spunea că, dacă visele noastre nu ne sperie, înseamnă că nu sunt suficient de îndrăznețe.
Așa că, să ne dăm pe... tobogan, virtual vorbind. Poate ne și inspirăm unii de la alții, cine știe?