Salată de weekend (47)

Salata de azi e mică, dar uitați-vă și voi cât e ceasul, nu mai mănâncă nimeni la ora asta.

1) Săptămâna viitoare zbor spre România și revin pe 13 februarie. E și nu e vacanță; adică e în sensul că lipsesc legal și aprobat de la serviciu și nu e pentru că nu mă duc la distracție și nici pentru că mi-aș dori neapărat. Sâmbătă are loc parastasul de 7 ani pentru mama și, dacă la cel de 40 de zile sau de un an nu am fost, am zis că măcar acum. Nu pot spune că mă încearcă vreo tristețe, am depășit demult momentul, cel mult o nostalgie și o senzație de ”când au trecut totuși atâția ani?”.

2) Timp de vreo 4 zile m-a chinuit un lapsus care ajunsese să mă obsedeze. Pasămite îmi ”cânta” în cap un fragment dintr-o lucrare și nu reușeam neam să-mi dau seama ce e. Google n-ar fi putut fi de folos, din simplul motiv că era o piesă clasică, deci nu puteam căuta versurile. Am încercat să i-o reproduc omului, dar la ce talent nemaipomenit zace în mine (NOT), deloc de mirare că n-am izbutit să redau ce-mi cânta mie-n creieri nici măcar într-o versiune cât de cât apropiată de realitate.
Dar ieri am răzbit! Nu știu cum, dar m-a pocnit revelația în cap cu atâta claritate, de mă și miram cum de nu mi-a picat fisa mai devreme. Uvertura operei ”Oberon” de Carl Maria von Weber. Vă zic, m-am simțit foarte mândră de mine. 😀

3) Am văzut cele două filme ”Fantastic Beasts”, care practic sunt un fel de preludiu al lui ”Harry Potter”. Mi-au plăcut, al doilea (”Crimele lui Grindelwald”) mai mult decât primul. Nu într-atât încât să scriu separat despre ele, dar sunt bine realizate, antrenante și pe alocuri chiar amuzante. M-a surprins chestia cu șarpele Nagini care de fapt nu era tocmai șarpe și mi s-a părut că se pun niște probleme interesante - cum ar fi, cât de ușor poți fi manipulat atunci când vrei cu tot sufletul să crezi balivernele care ți se spun, chiar dacă nu ai deloc încredere în persoana respectivă.

4) Am să scriu, în schimb, despre documentarul filmat după 20 de ani de la lansarea primului film. ”Harry Potter: Return to Hogwarts” este un extraordinar elogiu adus realizatorilor filmului și actorilor, dar mai ales, este o mărturie plină de duioșie despre adevărata prietenie. Și cred că subiectul merită dezvoltat separat.

Cam asta. Mâine e luni și deja am nervi gândindu-mă la niște chestii pe care e musai să le rezolv înainte să plec. Soluția cea mai simplă ar fi să omor niște anumiți indivizi, dar am impresia că m-aș lovi de câteva impedimente în acest demers. 🙄

Când or avea unii timp să se plictisească?

Nu pentru c-aș fi eu, vorba lui Bridget Jones, grozav de ocupată și importantă, da' serios n-am când să mă plictisesc și, cu toată rezerva mea (deloc mică) de empatie, nu reușesc să pricep când îi aud pe unii văitându-se de plictiseală sau, mai frecvent în ultimii doi ani, că ”nu suportă să stea în casă”. 

Să luăm, de exemplu, weekend-ul care tocmai a trecut.

Sâmbătă

Dorm până spre ora 10 (e weekend, da? Rezon).
Lenevesc vreo oră în pat, cu tableta într-o mână și cafeaua în alta.
Mă urnesc din pat, dau cu aspiratorul, pfff, ce mă întrebuințez.
Mergem la supermarket. Luăm de-ale gurii, ne dedulcim la niscaiva delicatese italienești. Contemplăm niște fursecuri de-alea în formă de nuci. Opt euro vreo 10 bucăți. Dă-le naibii de nuci.
Ajungem acasă, pun la frigider ce e de pus, e aproape ora două.
Continuu curățenia: spălat cele două băi, dereticat în bucătărie, spălat pe jos, pus rufe la mașină, de-astea gospodărești.
Mă sună o colegă de serviciu, bârfim diverse, punem țara la cale, dezbatem.
Mai socializez online cu niște prietene.
Skype cu mama soacră. Între timp e aproape șapte.
Încă vreo oră mă întrețin cu Stephen King și ale sale ”Anotimpuri diferite”, isprăvesc a treia povestire. ”Cadavrul”. Nu-i rea, dar nici nu e ce credeam că va fi. Hmmm.
Mă apuc de primul ”Fantastic Beasts” pe Netflix. Interesant, chiar foarte interesant, da-mi cad ochii-n gură.
Mai e și mâine o zi.

Duminică

(Tot) până spre ora 10 dorm, că e (tot) weekend.
Mă urnesc mult mai târziu din pat, cu un mic intermezzo necesar pentru a pregăti cafeaua. Termin ”Anotimpuri diferite”, ultima povestire mi se pare mai interesantă decât precedenta, dar tot ”The Shawshank Redemption” este adevărata capodoperă a volumului ăstuia.
Scriu un E-Mail, pe care-l pritoceam de vreo două săptămâni. Reușesc să apăs pe Send, feeling mândră de mine 😏.
Skype cu taică-meu.
Duminică e ziua mea de ”Spa”, adică epilat, cremuit pe corp (niciodată n-am răbdare pentru chestia asta în timpul săptămânii), pensat, pus o mască, aranjat unghiile. Mă pigulesc vreo oră.
Aș vrea să scriu pe blog.
Aș vrea să termin ”Fantastic Beasts”.
Numai că-n loc de astea mă apuc de ”Orașul Bântuit”, al aceluiași antemenționat Stephen King. Și-acolo rămân. Asta nu-i o carte pe care s-o lași din mână, decât dacă n-ai de ales.

S-a făcut târziu, eu tot cu domnul King mă întrețin. Cumva mă simt ca pe vremea când citeam ”Millennium” și căutam motive rezonabile de chiul. Nici atunci n-am găsit, nici acum nu mă dovedesc mai brează în privința asta 🙄.

Spuf, gata weekend-ul. Când să mă fi plictisit? Și n-am scris pe blog, nu m-am uitat la film și nici la vreun concert al lui Zubin, cum mai fac alteori. Nici la plimbare n-am ieșit, că ploua mărunt și îndesat.

Așa că, vedeți. De-aia nu înțeleg când au unii timp să se plictisească.

Scurte de la birou

1) Categoria ”suntem fierți pe motivaționale”.

Ajung luni dimineață pe baricade, cu o motivație direct proporțională.
O colegă, veselă ca un cintezoi:
- Weekend-ul e după colț!
- E luni, zic eu (😒😒😒). Unde. Este. COLȚUL?
Ea, imperturbabilă:
- Colțul e miercuri!

2) Categoria ”nu mai beți terebentină înainte de culcare”.

O colegă (alta decât cea de mai sus) ne aduce la cunoștință astăzi:
- Azi-noapte am visat un șarpe care avea culoarea Versace!
Pauză șocată, lumea se uită precaută, gen ”să n-o contrazicem...”. Inginerul meu preferat:
- Ai visat un CE?!
- Ah, nu te pricepi tu.
- Norocul meu.
(Culoarea Versace? Pentru numele lui Belzebut).

3) Categoria ”trebuie pentru ca să ai și nițică diplomație”, vorba lui Trahanache.

- Dacă-i zic unuia să asculte pe repeat “Highway to Hell”, se poate considera că l-am trimis la dracu’?

Eu întrebasem, într-un elan de creativitate și diplomație. Colegii au fost atât de surprinși să constate că am auzit de AC/DC, că au uitat să-mi răspundă. În replică la uluiala generală, le-am dat lovitura de grație spunându-le că-mi place la nebunie ”Thunderstruck”, a acelorași. Chiar îmi place, nu i-am mințit. Da' cred că i-am șocat puțin, p-asta n-o văzuseră venind. 😀

(Tot nelămurită sunt legat de culoarea Versace, însă n-am avut chef să-mi recunosc ignoranța 😛).

Djokovic a plecat neînvins de la AO 2022

 ... după ce autoritățile australiene au tras 50 de gloanțe în pieptul lui, conform afirmațiilor lu' domnu' tac-su, care nu va înțelege niciodată ce deserviciu i-a făcut feciorului prin toate minunile pe care le-a declarat răcnit în presă și în Social Media de la începutul scandalului.

Prea multe nu mai sunt de spus. Părerea mea este că decizia de expulzare a fost corectă. Rămâne de văzut dacă va trage învățăminte din această experiență, sau se va duce și la US Open fluturând sfidător vreo scutire mâzgălită pe genunchi în spatele clasei.

Antivacciniștii sunt, bineînțeles, un spectacol în sine. Unul grotesc, dar totuși, un spectacol. Australia, unde dreptatea triumfase lunea trecută, a devenit din nou ”Australopitecia”. Nu  dezamăgesc nici la capitolul consecvență. De unde acum câteva zile se dădeau cu fundul de pământ că ”Nole are o condiție cardiacă, ăsta e secretul medical despre care nu vrea să vorbească și de aia nu se vaccinează, abuz, uaaaaa!”, astăzi au schimbat narativul: ”i-au interzis unui om perfect sănătos să joace!”.
Serios, ăștia mai știu când mint? 🙄

Și-acum, după un circ de zile întregi, care cu un minim de decență ar fi putut fi evitat, poate începe cu adevărat turneul Australian Open. Nu am favoriți; aș fi avut, dacă ar fi participat Roger Federer. 🙂 Indiferent câte titluri de Grand Slam va mai aduna, poate, Spartacus de Serbia, pentru mine Federer va rămâne cel mai mare și cel mai elegant jucător de tenis.

Pentru că tot l-am amintit pe Monsieur Roger, vă las cu un meme conceput de jupânul, care-mi împărtășește părerea în ceea ce-l privește pe elvețian. Mi l-a ”cedat” să-l pun la mine pe Facebook și, mărturisesc, a avut oarece succes. 😀

(Nu, acest meme nu înseamnă că suntem răutăcioși. Adică mă rog, poate doar un pic. A fi cu adevărat răutăcios înseamnă să le ceri antivacciniștilor să explice, cu propriile lor cuvinte, ce înseamnă delictul de opinie - acesta fiind, din perspectiva lor, motivul pentru care Djokovic a fost expulzat 🙄).

Later Edit:
S-a tot vehiculat zilele astea, evident de către antivacciniști, ideea ”fiecare are dreptul de a dispune de corpul lui”. Cum nu se poate mai adevărat. Djokovic a dispus de corpul lui. Autoritățile australiene au dispus de dreptul lor de a-l trimite acasă. Ce nu-i în regulă aici? 

 

Djokovic, după ce a încasat 50 de gloanțe

Cum, ce nu-i în regulă. Da' grea de cap mai ești, Greto. 🧐 Adică nici pân-acuma nu te-ai prins că totul e minunat până le spui orice altceva decât că au numai DREPTURI?

Adevărata muzică bună e pentru totdeauna: despre ”Voyage”, cel mai nou album al formației ABBA

Am mai spus pe aici, dar numai tangențial, că sunt fan ABBA de foarte mulți ani. Îi ascult din adolescență, știu mare parte dintre piese pe de rost (chiar și pe cele mai puțin cunoscute) și cântecele lor reprezintă cea mai frecventă alegere atunci când mă apucă talentul sub duș (asta când nu mă întrebuințez cu arii de operă. Dar să nu intrăm în tulburătorul - din punct de vedere acustic - subiect ”Greta și fumurile ei de O mio babbino caro” 🙉).

Una dintre marile mele dorințe a fost de-a ajunge să-i văd într-un concert live, însă știu că asta nu se va întâmpla niciodată. Niciunul dintre ei nu mai e tânăr și un turneu mondial le-ar pune provocări de tot felul, cărora nu știu dacă ar fi dispuși să le facă față, chiar dacă probabil n-ar fi imposibil. Din câte am citit, începând din luna mai se preconizează o rezidență de câteva luni la Londra, interval în care vor susține mai multe concerte în acest oraș; dar nu se cunosc detalii și nu se exclude o amânare pe termen nedeterminat.

Prin urmare, m-am bucurat foarte mult când am primit, cadou de Crăciun de la o prietenă din România, CD-ul cu cel mai nou album al lor, ”Voyage”, lansat anul trecut în noiembrie. Ascultasem deja câteva dintre melodii pe Spotify, dar cumva nu avusesem starea de spirit necesară pentru a lăsa muzica să ajungă la mine și să-mi atingă sufletul. Primind CD-ul am ascultat tot albumul, de mai multe ori. Și cuvintele nu-mi ajung pentru a descrie ce emoții frumoase și dătătoare de bine am experimentat.

Formal, trupa se despărțise în 1982 și de-a lungul anilor au continuat să spună că nu se vor mai reuni pentru că, după cum declarase Björn (primul din stânga imaginii de mai sus), ”there is simply no motivation to re-group”. Din fericire s-au răzgândit și, în 2018, au anunțat lansarea a două noi piese: ”I Still Have Faith In You” și ”Don't Shut Me Down”. Succesul pe care l-au avut i-a încurajat să revină în studio și să înceapă lucrul la un nou album.
”Când am intrat în studio după 39 de ani, a părut ca şi cum timpul a stat în loc”, spunea Benny Anderson. Și asta s-a văzut și în reacția fanilor din întreaga lume, care au stat noaptea la rând pentru a cumpăra noul album. Și pentru ei, pentru fani, timpul se oprise.

În prima săptămână după lansare se vânduseră deja un milion de exemplare, ceea ce spune foarte mult, ținând cont că vorbim despre o trupă care s-a destrămat în urmă cu aproape 40 de ani. Este cea mai grăitoare dovadă a faptului că muzica bună este pentru totdeauna, cu adevărat este de neuitat și oamenii se vor întoarce mereu la ea cu același drag și cu aceeași bucurie. Un amănunt foarte semnificativ: toate cântecele de pe album sunt scrise de cei doi băieți, cum li se spunea pe vremuri: Björn și Benny. La fel ca toate albumele ABBA de odinioară. 🙂

Cum spuneam mai sus, e greu de pus în cuvinte cât de mult m-a emoționat, în special piesa ”Don't Shut Me Down”. Iubesc vocea Agnethei Fältskog, mi se pare una dintre cele mai profunde și autentice voci pop feminine și de câte ori o ascult amintirile vin buluc peste mine. Îmi aduc aminte de trecut, de adolescență, de vise în care credeam și pe care le-am văzut năruindu-se, de iluzii, de oameni care au venit și au plecat, de iubirea pentru un anumit om care m-a ținut la suprafața apei când puțin a lipsit să mă înec...
Și îmi aduc aminte că am supraviețuit.

  

 

Noul album poate nu este la fel de spumos și exuberant precum celelalte, vocile fetelor au pierdut puțin din căldura de altădată, dar sunt de neconfundat, iar pentru aceia care iubim ABBA, acest album este neprețuit.
E același sound și sunt tot ei, cei dintotdeauna: Agnetha, Björn, Benny și Anni-Frid, care ne-au încântat tinerețea și ne-au sădit în suflet ceva ce va rămâne cu noi până când vom părăsi lumea asta: emoția și fiorii pe care numai muzica bună ți-i poate da.
Dacă ar fi să încadrez albumul ”Voyage” într-un gen, aș spune că ”pop-nostalgic” i se potrivește cel mai bine.

Și pentru că vă spusesem de vocea Agnethei, vă las cu o piesă mai puțin cunoscută (ceea ce mi se pare o nedreptate), interpretată de ea și de-o frumusețe sfâșietoare. Cântecul vorbește despre regretul mamei de a-și vedea fetița crescând mult prea repede, conștientizând că au petrecut prea puțin timp împreună.
Videoclipul prezintă imagini cu Agnetha, Björn (soțul ei în perioada 1971-1980) și fiica lor, Linda. 🙂 Vă recomand această piesă din toată inima, dar vă previn, e foarte posibil să plângeți un pic.

Desigur, mă gândesc la mama ori de câte ori o ascult. La ce n-am avut și nu vom putea avea niciodată. La ce-am pierdut. La tot ce nu am apucat să-i spun. La tot ce sper că a știut dintotdeauna, fără să-i fi spus eu.
Dar mă gândesc și la faptul că ea va fi mereu cu mine.

Sunt recunoscătoare pentru că am cunoscut și îndrăgit muzica formației ABBA. Cântecele lor mi-au făcut viața mai frumoasă. Iar acest ultim album este un cadou cu atât mai valoros cu cât, până nu demult, nimeni nu s-ar fi așteptat la așa ceva. 🙂