Cochetărie à la française

Postarea de astăzi are și nu are legătură cu vacanța. Nu se încadrează în jurnalul de călătorie, dar întâmplarea e din concediu, așa c-am zis s-o bag acolo la grămadă.

Stând noi la coadă să luăm bilete pentru călătoria din Capri spre Amalfi, am surprins un dialog între două franțuzoaice. Stăteau și ele la coadă, însă la alt ghișeu - pare-mi-se că pentru Sorrento, nu mai rețin exact, în fine.

Fetele erau foarte tinere, mai mult de 20-21 de ani nu cred să fi avut și ce mi-a atras atenția a fost faptul că amândouă erau deosebit de frumoase. Te uitai la ele de drag, ca să mă-nțelegeți.
Una dintre ele - care avea părul lung, lăsat liber pe umeri - avea un selfie stick pe care periodic și-l introducea sub păr, la ceafă, ca să ridice părul și astfel să se răcorească. Stătea așa un minut-două până când poziția probabil devenea incomodă și scotea selfie stick-ul, pentru a-l pune iarăși înapoi după câteva momente.

Prietena ei se uita căpiată. ”Ce faci?”, o întreabă.
- Mi-e cald și transpir la ceafă, zise fata, scuturând exasperată din plete.
Cealaltă avea pe mână, în chip de brățări, vreo 3 elastice de păr (ea însăși avea părul prins). Dă să își scoată unul și să i-l ofere.
- A, nu, mais non, făcu astalaltă, cu o mutră profund oripilată.
- De ce nu?! Dacă ți-e așa de cald...
- Da, dar dacă-mi prind părul nu va mai arăta așa de frumos! Și tot o să-mi fie cald, știu eu, dar nici n-o să mai fie frumos!

Îmi pare rău că nu pot reproduce tonul, era un fel de combinație nostimă (pentru mine, cel puțin) între exasperare și stupefacția că trebuie să explice un lucru atât de elementar.
La asta prietena ei n-a mai zis nimic, nu că ar mai fi fost ceva de zis. Doar a dat ochii peste cap (o chestie care mie nu mi-a ieșit niciodată, după cum n-o să fiu în stare în viața asta nici să ridic o singură sprânceană).

Nu știu de ce mi-a rămas întâmplarea asta în minte. Poate pentru că fetele erau atât de frumoase, poate pentru că din punctul meu de vedere n-ar fi făcut absolut nicio diferență dacă avea părul prins sau nu (tot foarte frumoasă ar fi fost) sau poate pentru că eu nici la 20 de ani n-aș fi stat să-mi amorțească mâna pentru a-mi ține părul ridicat la ceafă numai ca să arăt cumva. Ceea ce nu înseamnă că era bine ca mine. Nu m-am plăcut niciodată fizic, dar asta e altă poveste.

Și da, am înțeles dialogul, deși n-am mai vorbit franceză din liceu, iar cu ăștia ai mei de la Paris n-am trecut niciodată de ”ça va” 🙃.

Pe cărările Italiei (III): Amalfi & Positano, labirinturi de poveste

După o noapte pe insula Capri și un mic-dejun excelent, am luat autobuzul pentru o nouă repriză pe serpentine înguste, până în portul Marina Grande. Biletele fuseseră cumpărate din ajun, drept pentru care am mai avut un pic de timp să ne preumblăm pe acolo până la îmbarcarea pe vasul care urma să ne ducă pe insula Amalfi.

Apropiindu-ne, cred că mi-am ținut câteva secunde respirația. Mi se împlinea poate nu neapărat un vis, dar în tot cazul o dorință veche.

Insula Amalfi - ca și Positano, de altfel - este amenajată preponderent pe vertical, ceea ce îi adaugă un plus de farmec, dar în același timp face ca explorarea să fie mai dificilă, pentru bunul motiv că străzile sunt în pantă și, desigur, sunt și multe scări de urcat. Străduțele înguste sunt fermecătoare, cu restaurante și pizzerii la tot pasul - cu ocazia asta ne-am dat seama cât de speculată este imaginea Sophiei Loren, cu sau fără voia ei; îi vedeam fotografiile (splendide ipostaze din tinerețe) la tot pasul.

Tarabele de suveniruri reprezintă un obiectiv în sine, iar la loc de cinste este lămâia, cunoscută sub denumirea de Sfusato Amalfitano și renumită în întreaga lume pentru aroma deosebită. Drept pentru care o regăsești în cele mai variate înfățișări și... forme de agregare: limonadă, magneți, săpunuri, jeleuri și bomboane, bijuterii, celebrul limoncello, brelocuri, ciocolată, porțelanuri, obiecte decorative din ceramică și, bineînțeles.... înghețată.

Nu știu de ce (îmbătrânesc, probabil), nu m-am simțit tentată de niciun suvenir de aici. ”Uită-te în liniște și vezi dacă-ți place vreo chestie, eu fac poze între timp”, a spus jupânul. Ce poate fi mai tentant decât un soț care să te invite să te ”destrăbălezi” la suveniruri? Ei bine, eu n-am simțit nevoia. M-am uitat, mi-a făcut plăcere să le admir pe toate aranjate frumos - dar nu mi-a venit să cumpăr nimic.

Ardeiul roșu iute este, de asemenea, la mare cinste în Amalfi

Să nu-mi uit vorba, ziceam de înghețată. Însă preferabil să las imaginea să vorbească... și-o contemplu cu un oftat.

Este exact ceea ce pare: o lămâie de dimensiuni deloc neglijabile (pe care ți-o alegeai singur), scobită și umplută cu înghețată și șerbet răcoritor. Pun două kilograme pe mine doar amintindu-mi de aroma aceea ușor înțepătoare care se insinua pe cerul gurii, extaz pentru papilele gustative...

Plaja este îngustă și fără nisip, dar nouă ne-a plăcut cum arăta și cu mare plăcere am fi petrecut câteva ore acolo, dacă ar fi fost timp.

Ne-am plimbat pe străduțe și pe faleză, periodic ne-am căutat locuri la umbră unde să ne odihnim (în special eu, care eram în faza de plasturi Compeed, după cum poate vă amintiți din articolul precedent) și ne-am bucurat de peisajele și culorile care ni se etalau prin fața ochilor.

Nu fără o urmă de regret, am renunțat la a vizita Catedrala. Sunt încredințată că ne-ar fi plăcut, dar eram cam epuizați de plimbarea de până atunci și ne lipsea energia necesară urcușului; pe lângă asta, nici nu mai aveam foarte mult timp la dispoziție până când urma să luăm vaporașul spre Positano.

Positano este în multe privințe asemănător cu Amalfi, dar aș spune că mult mai colorat decât acesta. Situat pe un versant muntos, cu numeroase căsuțe cu acoperișuri colorate, străduțe înguste și un relief care-ți dă impresia că muntele se unește cu marea, Positano - deși mic și destul de întortocheat - pare desprins dintr-o poveste. Sau dintr-un film cu Sophia Loren, că tot vorbeam despre ea mai sus.

Nu am făcut multe fotografii în Positano, dar ca și Amalfi, ne-a rămas în suflet, asemeni unei cărți frumoase la care te întorci cu plăcere s-o răsfoiești din când în când 🙂.

În vacanță cu mama domnului Goe (guest post)

Astăzi facem o scurtă abatere de la poveștile de pe meleaguri italiene pentru că o prietenă mi-a trimis un text absolut savuros, scris de ea însăși la întoarcerea din vacanță. Orice asemănare cu realitatea, ei bine... ne-am dori să fie întâmplătoare 🫣.
După cum se poate intui de la titlu, personajul principal este o mamă care trebuie să-și fi pus ochelarii invers atunci când a conspectat cu asiduitate manualele de parenting.

🔏🔏🔏

Vremea concediilor încă nu s-a terminat! Vrei și tu sa trăiești o EXPERIENȚĂ pe care, după ce o vei avea, îți vei dori să rămână UNICĂ?!? Recomand două săptămâni în compania unei familii ce are în componență o mămike și un copil cu vârsta de aproximativ 4 ani.

🫤 Dimineața 🫤
Poate ai crede că ți-o vei începe la o terasă cu o cafea - și eventual o țigară - pe care de obicei le savurezi în liniște și pace. Dar nu. La nici 5 secunde după ce te așezi la masă, începe interogarea.
- Ia zi, mami, vrei să mănânci?
- Nu.
- Atunci vrei un suc?
- Nu.
- Ți-e sete? Vrei niște apă? Tati, dă-mi apa din rucsăcel. Hai, bea niște apă. Nu vrei? Da' ce vrei? Vrei telefonul? Hai, ia telefonul și stai cuminte. Hai dom'le, ce face ăla, mai vine să ia comanda?!? Ce durează atâta?!
Vine chelnerul în fugă, terasa e plină ochi, pe el deja curg apele deși e de-abia ora 10. 
- Bună ziua, cu ce vă putem servi?
- Mmbună ziua...mmmmm, nu știu... Iubi, tu ce ai vrea?
- Nu știu dragă, o cafea? O cafea.
Chelnerul pleacă după cafea.
- Mamiiii, tu nu mănânci? Hai, lasă telefonul nițel, ia zi, nu ți-e foame? Ia uite, ăsta a și plecat și nu ne-a luat comanda! Hai că e deja 10. Daaa? Ți-e foameeee? Hai că îți ia mami un sendviș ca ăștia aici nu cred că au mâncare.
Vine chelnerul cu cafeaua.
- Vreau și eu un sendviș pentru copil. Aduceți și un suc că apă avem.
După 3 minute aproximative...
- Bă, da' ăsta mai vine cu mâncarea că moare copilul de foame?!
Copilul cu ochii în tiktok. Mami se uita pe telefon. După 3+2 minute sendvișul este depus pe masă. Copilul cu ochii în tiktok. În secunda în care deschide gura și pune limba pe mâncare, gura i se schimonosește într-o expresie broschiidiană, ridică scârbit ochii din ecran și se uită la mămikea lui:
- Nu piaceee!

Am întrebat ce înseamnă
”expresie broschiidiană”

- Aaaaouleu, nu e buuuun?? Ia să vadă mami! Bine... El așa e bun... Mmm...  Hai că merge. Lasă că și așa n-am mâncat de dimineață. Hai mami, îți iau ceva de la magazinul de-acolo, vreeei? Da? Hai ca vine mami imediat, uită-te pe telefon!
Se revine în câteva minute cu mușchiuleț feliat și o baghetă și dulciuri. Câteva minute în care profiți de un schimb de replici care să nu fie DESPRE COPIL.
- Hai mami, ia mușchiuleț. Nu vreeei? Hai, da' nu ți-e foame? Ai zis că ți-e foame. Hai ia și mănâncă, ia uite cât e ceasul. Nu vrei? Da'  ce vrei tu, ciocolată?
- Ciolatăăăă!
- Aaauoleu, vrei ciocolată când tu trebuie să mănânci... Bine, hai ia ciocolată, uite dom'le ce îmi face, vedeeeți?
Dai compătimitor din cap a enșpe mia oară și încerci să încropești o conversație, însă numai 3 minute mai târziu... copilul cu ochii în telefon ridică mâna mozolită de ciocolată și dă să o șteargă de mămike-sa.
- Vaaai. Stai să te șterg ca te-ai făcut ca purcelul. Hai, mănânci ceva? Nu? Dar ce vrei? Apă? Nu? Suc? Zi, vrei suc? Da' ce vrei? Apă?
- Bogan!! Eagăne!!
- Vrei la tobogaaan și la leagăne? Acu' mergem! Haideți, că dacă nu îl dau în leagăne face crize...
Plătești, te ridici și pleci. Se ajunge la leagănele situate la 50 de metri de terasă.
- Vaaaai, mami, da' uite ce frig leagănele astea. O să te arzi la funduleț! Te dai? Haai, dă-te, da' să știi că o sa te frigi la funduleț!
Copilul se dă, n-are nimic. Mămikea insistă în spatele lui.
- Mami, sigur nu te frige?
Copilul se oprește din drumul spre următoarea tură, se gândește puțin, se uită la ea și nu prea convins începe să scârțâie a plâns. Mămikea întinde brațele, iar copilul, ars mental și plângând acum de-a binelea, fuge către ea.
- Veeezi, ți-am zis eu! Vezi, dacă nu asculți?! Dă să pupe mami să treacă. Hai, mergem acasă? Că sigur îi e și somn și foame, e treaz de la 6 și aseară a adormit la 1 jumate dimineața că nu a vrut să se bage la somn...

😒 Prânz 😒
- Hai că o să îi dau să mănânce și îl bag la somn să putem sta și noi liniștiți... Mamiii, hai să mănânci ciorbă.
- Teeefonu!
- Da, imediat, uite acum ți-l aduce mami. Hai stai cuminte pe scaun și mănâncă ciorbiță. Uite ce bună e, mmmm.
- Suc, suc!
-Vrei suuuuc, uite suc, pupă mami botul tău. Acum ia și niște ciorbiță. Nu vreeei? Da' ce vrei? Pizza? N-are mami pizza.
5 minute mai târziu...
- Gata mamiiii, doar atât? Ai luat câteva linguri de ciorbă, păi nu se poate așa ceva. Vrei iaurt? Hai, papă iaurt. Dom'le, m-a înnebunit cu figurile astea. Lasă telefonul că nu mai are baterie... (scârțâit a plâns...) Hai la somn, gata! Vrei telefon. Oooof! Tati, dă-i tu telefonul tău că al meu nu mai are baterie, gata, mami, hai ca îți dă tati acum telefonul lui! Hai în pat să dormi....
Copilul nu doarme, se pune pe o dungă în pat și se uită pe tiktok de unde răcnește o melodie cu tente indiene și țipete de filme porno.

🤯 Seara 🤯
- Hai, ieșim undeva? Da' nu stăm mult că n-a vrut nicicum să doarmă la prânz și pică de somn... 
Ieșim, cum să nu...
- Hai, stai la masă. Nu arunca papucii, vrei apă, vrei suc, da' ce vrei? Vrei cartof, vrei telefonul? Frige pizza? Vrei suc ? Vrei apă? Oof, da' ce vrei? Ți-e frig? Ți-e somnic, nu? Ți-e cald? Treci pe scaun, vrei înghețată? Lasă copiii, nu te duce la ei. Vrei telefonul, nu mai are baterie, tati dă-mi telefonul tău... Vai, mi-a mâncat zilele!

Vă dorim vacanță plăcută 🤓.

Pe cărările Italiei (II): culorile și misterul Insulei Capri

Făcând planurile pentru Coasta Amalfi, avuseserăm în vedere și o oprire în Sorrento; dar, cum planurile sunt făcute uneori doar ca să ai ce reface, am renunțat la Sorrento și-n schimb am hotărât, spontan, să dormim o noapte pe insula Capri. Decizia a fost argumentată în principal de faptul că orarul feriboturilor nu ne-ar fi permis decât 4, maxim 5 ore pe insulă, dacă ne-am fi întors la Napoli în aceeași zi. Ni s-a părut prea puțin, așa că am căutat cazare și-am găsit una chiar foarte bună. Cu ghiozdanul în spate ne-am îmbarcat pe feribot și după o oră debarcam în Capri.

Nu știu cum ar fi fost în Sorrento, dar experiența unei nopți pe insula Capri a fost magnifică. Poate ideea în sine de-a înnopta pe o insulă are ceva extravagant în sine... În tot cazul, vizitarea acestui loc este o experiență memorabilă; albastrul neverosimil al Mării Tireniene, grotele care se văd cel mai bine într-o croazieră în jurul insulei, iahturile ancorate în larg, colinele împădurite, per total un aer de rafinament și lux autentic în care pentru moment simți că te regăsești, chiar dacă nu faci parte din clasa celor cărora le aparțineau antemenționatele iahturi.

Debarcând în portul Marina Grande, ne-am interesat mai întâi de autobuz (cazarea noastră fiind în Anacapri). Gazda la care urma să înnoptăm - în sistem Bed & Breakfast - se oferise deja să vină să ne ia cu mașina din port, dar n-am vrut să profităm de amabilitatea ei.

 

Din fericire sistemul de transport public este bine pus la punct, așa că a fost ușor să ne edificăm ce bilete ne trebuie și de unde se ia autobuzul. După un drum de vreo 3 kilometri pe serpentine foarte înguste, pe parcursul căruia nu o dată ne-am ținut respirația întrebându-ne CUM va avea loc autobuzul (dar a avut de fiecare dată), am ajuns la Anacapri. Gazda noastră ne-a așteptat cu ceai rece de piersici pregătit în casă și ne-a făcut și câteva recomandări pentru ceea ce urma să vizităm.

Anacapri a fost o surpriză foarte plăcută pentru amândoi. Nu auziserăm de această localitate decât prin prisma compoziției lui Debussy, ”Les collines d'Anacapri”, coline pe care acum le-am putut vedea la fața locului.

Regiunea este încântătoare, cu un aspect mai rustic decât Capri; cu străduțele sale înguste și casele împrejmuite de ziduri albe și presărate ici-colo cu iasomie și arbuști de, bănuiesc, Bougainvillea (nu prea am strălucit la botanică), reprezintă un decor perfect pentru un roman. Polițist, dacă mă întrebați pe mine. Cele mai fascinante crime se petrec în ambient luxos, din ce-am observat 🤓.

După ce ne-am plimbat puțin am luat funicularul spre Capri, unde luaserăm deja bilete pentru  o croazieră în jurul insulei, în cadrul căreia am trecut pe lângă diferite grote.

Îmi amintesc de Grota Albă, celebră pentru multitudinea de stalactite și stalagmite, dintre care una are forma Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe. Personal, fusesem foarte curioasă în mod special de Grotta Azzurra în care ar fi urmat să intrăm, dar n-a fost să fie; din cauza vânturilor din ajun, nivelul apei crescuse foarte mult și accesul în grotă nu era permis.

Am văzut, desigur, emblematicele stânci Faraglioni, formate prin eroziune de către valurile oceanului și despre care legenda spune că erau populate de sirene, care atrăgeau marinarii prin cântecele cărora nu le putea rezista niciun muritor.

Paleta cromatică a insulei este o dovadă că, deși e folosit până la saturație, clișeul potrivit căruia natura este cel mai iscusit pictor e cât se poate de adevărat.

Principalul obiectiv turistic îl reprezintă Giardini di Augusto, care sunt niște grădini botanice amenajate în terase cu vedere la mare; dincolo de varietatea plantelor care se găsesc aici, este o locație excelentă pentru fotografii, de aici putându-se obține o panoramă de 180 de grade a insulei (ultimele trei imagini de mai sus sunt doar câteva dintre ele). Este și cel mai ieftin obiectiv: biletul costă un euro.

Dacă ești suficient de norocos să găsești loc la o masă, poți bea o limonadă în Piazzetta. Noi n-am fost, dar e drept că n-am ținut musai și nici loc nu prea era; la drept vorbind, cred că nici 100 de oameni nu au loc la terasele de acolo.
(Am stat însă la o altă terasă, unde-am gustat diverse, despre care voi povesti separat).

În ansamblu, insula Capri mi se pare ca un fel de mozaic atotcuprinzător; afli aici deopotrivă și nuanțele de azur și smarald ale mării, culorile florilor și verdele colinelor, tonurile de gri ale stâncilor, dar și creațiile naturii (precum stâncile Faraglioni) și magazinele de lux pe care le găsești când te aventurezi în labirintul străduțelor pietonale.

Persistă un aer de mister și cred că am regăsit în acest loc ceva din Paris, Creta și Saint-Tropez la un loc. A te afla la munte în mijlocul mării, iată o experiență care nu cred să fie posibilă în multe locuri de pe Pământ 🙂.

Pe cărările Italiei (I): Napoli, senzorial și contrastant

Sicilia și Coasta Amalfitană se aflau de multă vreme pe lista noastră de călătorii preconizate și, cu toate că știam că vara nu e tocmai perioada optimă pentru călătorii în sudul Italiei, ne-am aventurat. Și făcând planul de călătorie, a fost cumva de la sine înțeles că prima oprire va fi la Napoli - din moment ce de acolo se poate ajunge cel mai ușor pe coasta Amalfi.

Nu știam prea bine la ce să ne așteptăm, dar în niciun caz nu am fost pregătiți pentru ceea ce am găsit. Dacă ar fi să descriu Napoli în două cuvinte, acestea ar fi ”haos colorat”. Napoli este un oraș plin de viață, culoare și energie, dar în același timp cumva sălbatic și care pare să fie scăpat de sub control în absolut toate privințele. Ceea ce nu înseamnă că nu ne-a plăcut, dar, cu toate că n-am fi putut ști asta când am făcut rezervările, a fost cu siguranță o idee bună să vizităm mai întâi orașul acesta și ulterior celelalte locuri.

Una dintre cele mai indicate metode pentru a cunoaște un oraș este de a-l lua la pas, în măsura în care timpul permite. Este ceea ce am făcut în fiecare dintre locațiile vizitate, uneori cu obiectiv clar, alteori la întâmplare - pe sistemul ”să vedem unde ne duce drumul”, mergând în medie 12 kilometri în fiecare zi (am avut și zile cu 20 de kilometri parcurși, dar și cu doar 7-8. Pe temperaturi de 34-35 de grade, a fost de multe ori provocator). Mergând atât de mult pe jos, am avut ocazia să-i auzim pe napoletani vorbind și accentul napoletan este cumva un spectacol auditiv în sine.
Acesta a fost primul concediu când nu am luat deloc autobuzul turistic; la început am zis că mergem noi înșine unde avem de mers, iar după o zi-două nu prea mai avea rost fiindcă deja văzuserăm atracțiile principale care constituiau stațiile autobuzului, așa că ar fi fost redundant.

Pe străduțele înguste din Napoli, pavate cu piatră cubică și străjuite de mașini de-o parte și de alta, ai fi tentat să crezi că nu se mai poate strecura decât vreun contorsionist. Asta până când auzi vâjâind un scuter, două, nouă... nouăzeci și nouă, care, conduse cu o nebănuită dexteritate, fac slalom ca la cursele cu jaloane printre tarabele amplasate de-a lungul străzilor, printre mașini și trecători. 

De la sine înțeles că e un recital practic neîntrerupt de claxoane și dacă la început te sperii de ele, după cel mult două zile nu mai e nicio surpriză când un claxon țiuie asurzitor chiar în spatele tău.

În Napoli nu există propriu-zis reguli de circulație, sau cel puțin nu cele pe care le cunoaștem cei mai mulți dintre noi. Este singurul oraș unde, ca pietoni, așteptam pe trecerea semaforizată, la culoarea verde, ca vreun șofer să se îndure și să ne lase să trecem. Nu există reguli, nu există semnalizare și nici prioritate, pietonii trec pur și simplu când apucă. Și tuturor li se pare asta cât se poate de firesc.

Rufele puse la uscat devin un fel de atracție turistică. Plimbându-ne pe străduțe, ne gândeam că Napoli este un fel de India la scară ceva mai mică....

Pe măsură ce te apropii de centru străzile devin tot mai largi, vegheate de pini și, pe alocuri, de palmieri (pe aceștia din urmă constat că nu i-am surprins în nicio imagine, dar cumva nu mă mir. Erau destul de lăsați de izbeliște). Am găsit unii mult mai bine îngrijiți la Palermo.

Ne-am plimbat pe promenada Lungomare - după cum îi spune și numele, este o faleză pe care te poți plimba de-a lungul mării, după care am urcat cu funicularul de la stația Mergellina până la Belvedere Sant'Antonio a Posillipo, considerat a fi cel mai frumos punct panoramic din Napoli. Și într-adevăr, n-am fost dezamăgiți.

Ceva mai dezamăgiți am fost însă la coborâre, constatând că mai era vreo jumătate de oră până la sosirea următorului funicular și, cum nu prea aveam unde să ne ascundem de căldură, am preferat să coborâm pe jos. Vorba aia, mai bine transpiri în mers decât stând pe loc să te bată soarele în cap.
Decizia n-a fost greșită și printre altele am văzut și-o nuntă, protagoniștii și invitații lor fiind antrenați în dans (a fost un moment simpatic deși nu s-a interpretat, cum speram eu, ”Luna Mezzo Mare” sau ceva de genul ăsta 🙃). Coborârea pe piatră cubică n-a fost însă tocmai o fericire pentru picioarele mele care-au găsit de cuviință să protesteze umflându-se și întovărășindu-se cu flictene, motiv pentru care în următoarele zile am investit cu abnegație în plasturi Compeed 😒.

Galeria Umberto I este promițătoare, dar n-am găsit decât vreo câteva magazine și-un McDonalds. Am dat o raită și prin Piazza del Plebiscito, unde odinioară se organizau diverse ceremonii militare și parade oficiale.

Viața în Napoli este ieftină. O pizza la una dintre cele mai cunoscute pizzerii din oraș (L'Antica Pizzeria da Michele) costă 5 euro, de-am zis inițial că n-am auzit noi bine. Patru piersici mari și aromate, un euro. Aveam senzația că-l trag pe vânzător pe sfoară.
(Despre antemenționata pizza vom discuta mai detaliat în articolul dedicat, să nu ziceți că nu v-am prevenit).
Tocmai pentru că este atât de ieftin, cam fiecare napoletan își permite să-și înceapă ziua cu un espresso (cum altfel decât minuscul) și un croissant. Terasele sunt destul de aglomerate inclusiv la primele ore ale zilei.

Și cum mergeam noi așa...

(Mi se vede opulența, da? Just checkin' 🧐).

Ar trebui să spun și ce nu am făcut: după ce am reflectat serios, am abandonat ideea vizitei la Pompei, cu toate că inițial fusese în plan. Știu că asta ar putea părea o blasfemie, dar am realizat că nu am face față pe căldura ucigătoare pe care urma să o înfruntăm, cu atât mai mult cu cât la Pompei nu ai unde să te ”ascunzi” de soare și, fiind excursii organizate cu ghid, nici nu poți să pleci după bunul plac pentru că depinzi de autocarul cu care ai venit. Asta e, niciodată nu le poți face pe toate.

Am vizitat în schimb Muzeul de Arheologie, unde sunt expuse și felurite artefacte descoperite la Pompei și Herculaneum. Personal, cel mai mult m-a impresionat aici statuia lui Hercule, pe care o văzusem pentru prima dată în cartea ”Legendele Olimpului”, citită la vârsta de 10 ani. Atunci a început și povestea mea de dragoste cu antichitatea greacă și cu Grecia, în general.

De asemenea, am vizitat și Capela Sansevero, cu obiectivul de-a vedea celebra sculptură de marmură ”Veiled Christ”, realizată de Giuseppe Sanmartino în anul 1753 și reprezentându-l pe Iisus după coborârea de pe cruce, acoperit cu un giulgiu transparent. Asupra statuii planează încă multe mistere - încă nu s-a putut determina tehnica folosită pentru crearea desăvârșită a giulgiului, iar detaliile anatomice sunt atât de precise, încât nu este deloc exclus ca autorul să fi avut drept model un cadavru. (Acest lucru era desigur interzis, dar despre Michelangelo se știe de exemplu că făcea inclusiv disecții pe ascuns, pentru a studia corpul omenesc).
Nu am avut voie să facem fotografii, așa că am stat doar și am contemplat. Cum a putut fi creat așa ceva, e dincolo de puterea de înțelegere. Pe de altă parte, se spune că Sanmartino doar ar fi încheiat ceea ce începuse un alt sculptor, Antonio Corradi; acesta a murit însă după ce a realizat mulajul de lut, așa încât Sanmartino a lucrat după modelul acestuia.

S-a speculat inclusiv că ar fi fost folosit un cadavru adevărat, pietrificat prin metode misterioase. Adevărul nu se va cunoaște, probabil, niciodată.

Mă apropii de finalul acestei postări și nu știu dacă am reușit să redau ceea ce am simțit cu adevărat în Napoli. Este un oraș care intrigă, un oraș al contrastelor, pe cât de agitat pe atât de încărcat de istorie și plin de culoare, un oraș ca o experiență senzorială și pe care nu-l poți uita. Spun asta chiar dacă, după ce l-am vizitat, nu pot fi de acord cu foarte cunoscuta zicală ”Vedi Napoli e poi muori”. Nici vorbă de așa ceva, nu este acel gen de oraș. Dar nici nu te poate lăsa indiferent.