Ce mentalitate ați schimba în România?

Postarea asta mi-a fost inspirată parțial de o discuție pe Facebook și parțial ca urmare a vizitei în România - oricât de scurtă ar fi găsesc mereu acolo ceva să mă inspire, de bine sau dimpotrivă 😀.

Așadar. Încă e luni, deci vă dau greu. Ce-ați schimba în România din punct de vedere al mentalităților, dacă ar sta în puterea voastră să o faceți?

Încep eu, că doar tot luni e și la mine. Am ezitat serios între două chestii care mă scot din minți: ”lasă că merge și-așa” și ”dar nu numai noi facem și dregem, și alții fac la fel, de ei de ce nu vă luați”, iar cea din urmă a câștigat. Se poate spune că este una dintre chestiile care mă enervează cel mai tare la compatrioți, respectiv la țara în care m-am născut. Și mai am una, derivată de la asta: ”eu aleg să mă concentrez pe pozitiv și să ignor ceea ce este negativ!”. Păi da... inclusiv din motivul ăsta nu se urnesc o mulțime de treburi, sau multe rămân înfipte: prea mulți văd numai roz-bombon și împing gunoiul sub preș, pe sistemul ”ce nu se vede nu deranjează”.

Mentalitatea ”dar nu numai noi/ dar de alții de ce nu vă luați” mi se pare una dintre cele mai păguboase cu putință. Pentru că induce - rapid și foarte eficient, din ce-am observat - convingerea că-n definitiv e perfect ok să te comporți ca un bizon în felurite situații de viață, că doar ce.... și alții fac la fel. Un fel de spirit de turmă, de fapt. E foarte ușor să-ți adormi conștiința, să calci pedala de accelerație, să ”te bagi în față” la cozi, să ții lumea pe loc la îmbarcarea în avion că vrei să-ți îndeși bagajul supradimensionat în compartimentul unde oricum va ocupa și spațiul destinat bagajului altui pasager, și-n general să nu ții cont de felurite reguli amendabile doar de către bunul-simț, comportându-te ca un bizon pe principiul ”și alții fac la fel, da' ce, io-s mai prost?”.

Da, n-am schimbat eu lumea prin faptul că nu călcam ”la blană” accelerația pe vremea când conduceam 2.000 de kilometri lunar (am luat și eu niște amenzi pentru depășirea vitezei, dar maximum a fost de vreo 15 kilometri peste limita admisă. Și niciodată în condiții dificile de trafic gen ploaie puternică, ninsoare, ceață șamd). Dar cele câteva minute pe care aș fi avut iluzia că le economisesc n-ar fi meritat riscul. Da, în România iei flash-uri și ți se umple frigiderul dacă mergi reglementar, EI ȘI? Să te depășească și să facă ei pe nebunii pe barba și riscul lor dacă de-atât îi duce mintea, iaca... 🤷‍♀️.
Nu s-a rezolvat problema încălzirii globale și nici gaura din stratul de ozon nu s-a astupat pentru că respect eu pe cei care stau la rând sau pentru că-n general țin cont de niște reguli elementare de comportament în societate; dar dacă ar face la fel toți ceilalți, poate că ar fi un pic mai bine. Extrapolând și-n alte domenii, poate mai mult decât un pic.

Mă gândesc însă că asta nu se va întâmpla. E mult mai ușor să calci pe-alături și să te scuzi în sinea ta că ”și alții fac la fel”. Văd asta mai ales în discuțiile legate de neglijență, delăsare, corupție, grobianism... și cred c-o să mai tot văd, cu alte cuvinte asta nu se va schimba prea curând.

Rândul vostru acum. Ce-ați alege să schimbați, dacă ar fi posibil?

Sezonul 5 din ”The Crown”. Ce așteptări. Ce dezamăgire...

După cum poate vă amintiți, așa de entuziasmată am fost de primele patru sezoane ale serialului ”The Crown”, încât am numărat practic lunile așteptând să apară sezonul 5. Îmi părea rău că nu va mai juca draga mea Olivia Colman, dar având în vedere experiența sezoanelor anterioare fusesem atât de sigură că mă va ”da pe spate”...
Și m-a dat. Atât de tare m-a dezamăgit. 

Nici nu știu de unde să încep, la drept vorbind. Totul a fost dezamăgitor în sezonul acesta. Dar absolut totul.

Distribuția a fost un eșec monumental

- Imelda Staunton nu a reușit să iasă din rolul profesoarei Umbridge, pe care mulți o știm din ”Harry Potter”. În niciun moment nu am regăsit măreția și distincția Reginei și de câte ori se enervează Elizabeth, tot pe Umbridge o auzi: îi ”scapă” vocea exact la fel și are aceeași expresie a ochilor ca Umbridge când se certa cu McGonagall. Mi s-a părut că-n anumite momente o punea pe defuncta Regină în posturi chiar ridicole și niciodată nu a redat devotamentul acesteia față de națiune și Coroană. Te-ai fi așteptat ca o actriță atât de aclamată să intre mult mai bine în pielea și temperamentul personajului interpretat, mai ales că vorbim de un rol iconic.

În opinia mea, i-a lipsit profunzimea celorlalte două actrițe. Singurul moment intens a fost scurtul monolog din episodul 8, când află de la Diana despre controversatul interviu de la BBC. Un singur moment într-un sezon mi se pare cam subțire. Prin comparație, Olivia Colman ”umplea ecranul” printr-o simplă privire...

- Contrastul dintre Charles și Diana nu răzbate deloc pe ecran, poate de unde Dominic West a creat un Charles mult mai omenos decât (se spune că ar fi fost) originalul. Drept urmare, în loc să o compătimești pe Diana, ca spectator ajunge să te calce rapid pe nervi. Hotărât lucru, West nu s-a potrivit în rolul ăsta.

- Că veni vorba: rolul Dianei mi s-a părut cel mai reușit, deși Elizabeth Debicki a fost pe alocuri mult prea teatrală, aproape histrionică. Dar în comparație cu toți ceilalți a intrat realist în rol, deși impresia mea a fost că scenariștii s-au străduit să tragă spuza pe turta lui Charles.

- Mi-a plăcut și Jonny Lee Miller (pe care-l știam din ”Elementary”) în rolul lui John Major, dar peruca aia a fost cumva caraghioasă, nu-l prindea deloc.

 

- Referitor la ceilalți, unul mai dezastru ca altul. Philip e un moșneag ticăit, nițel defazat și tipicar, n-a transmis nimic din spiritul adevăratului Duce de Edinburgh. Și Jonathan Pryce pare mult mai în vârstă decât era Philip în acea perioadă. Margaret e absolut lipsită de strălucire și nu i s-a scris nici măcar o singură replică memorabilă, Anne a devenit o gospodinuță, Andrew și Edward sunt practic inexistenți, iar Regina-Mamă e o bunicuță oarecum sclerozată (spre deosebire de adevărata Elizabeth, care a fost o personalitate puternică până în ultima clipă a vieții ei).

Dinamica dintre personaje strălucește prin absență

- Departe de-a fi o echipă, Regina și Philip sunt tot sezonul într-un conflict mai mult sau mai puțin mocnit. El îi reproșează sacrificiile făcute pentru a se însura cu ea și ea îi bagă sub nas infidelitățile. Nu mai regăsești nimic din căldura, chimia, sprijinul reciproc și complicitatea lor din sezoanele anterioare, scenele comune sunt foarte puține, practic ni se arată un cuplu în care ambii parteneri sunt sătui unul de celălalt până peste cap.

- Nu s-a regăsit nicăieri relația atât de cunoscut-strânsă între Diana și băieții ei (William chiar pare stingher și foarte stânjenit de posturile în care-l pune maică-sa, nici vorbă de fiul ocrotitor care i-a spus ”când voi ajunge rege, îți voi da înapoi titlul de Alteță Regală”), iar Mohamed Al Fayed apare ciudat de mult - chestie care m-a mirat, adică nu înțeleg de ce i s-a alocat un spațiu atât de generos.

- Faptul că Regina are un rol mai degrabă secundar - practic, e la capitolul ”și alții”, având mult mai puțin screen time decât în sezoanele precedente - poate fi, de asemenea, considerat un eșec. Nu cred că asta s-a urmărit.

Acuratețea faptelor lasă de dorit

- Unul dintre atributele serialului fusese valoarea de documentar a acestuia. Așa stând lucrurile, faptul că faimosul discurs ”Annus Horribilis” nu a fost reprodus corect (expresia fiind atribuită de Regină anului 1992, când mariajele celor 3 copii ai săi căsătoriți în acel moment au eșuat și partea nordică a reședinței Windsor a ars într-un incendiu care nu a putut fi controlat timp de 15 ore) mi se pare o gafă incredibilă.

- Scenariștii n-au izbutit în niciun moment să redea, prin scriitură, covârșitorul impact negativ pe care l-a avut eșecul mariajului dintre Charles și Diana asupra imaginii monarhiei. Or, tocmai despre asta se presupunea că va fi acest sezon.

Last, but not least: savurosul umor britanic, care-a făcut deliciul sezoanelor precedente, a lipsit aproape cu desăvârșire.

În concluzie, epic fail. Ar fi trebuit păstrați actorii din sezoanele 3-4 și ”îmbătrâniți” cu ajutorul machiajului. Va apărea și sezonul 6 (care va fi și ultimul) și-o să-l urmăresc, dar nu mai am niciun motiv să-l aștept cu nerăbdare.

Am revenit, ce bine mi-e acasă 🙂

Vizita asta în România a fost ciudată, poate mai ciudată ca oricând în ultimii 15 ani, de când am emigrat.

M-am bucurat să-i văd pe cei din țară. Bunica mi-a plâns în brațe când m-a văzut și, la fel ca tata, mi-a mulțumit de mai multe ori că am venit, deși de fiecare dată le spuneam că nu e nimic pentru care să-mi mulțumească, m-am dus pentru că așa am vrut.

Am fost la mama și la cealaltă bunică, am ascultat la mormânt (după cum a devenit un obicei) ”Stay Another Day” - una dintre melodiile preferate ale mamei, în timp ce priveam ba fotografiile lor pe cruce, ba cerul senin de unde știu că mă veghează amândouă, am petrecut timp cu cei de-acasă, m-am plimbat un pic prin oraș...

... a fost bine că m-am dus. Nu știu cum să descriu, a fost... alinător. Dar, deși îmi era drag să stau cu ei, abia așteptam să mă întorc acasă. La omul meu, la casa mea, în țara mea. 

Piatra Neamț o fi orașul unde m-am născut, dar de foarte multă vreme nu-l mai simt a fi fost vreodată casa mea. După ce se vor fi dus și bunica și tata, o să mai ajung acolo o zi pe an, pentru a aprinde lumânări la morminte și a plăti taxele anuale la cimitir. Nu voi mai avea absolut niciun motiv, sau dorință, de-a sta mai mult.
Tata și bunica mă iubesc, dar niciunul nu mă cunoaște cu adevărat. Într-o discuție ceva mai adâncă, între 4 ochi, tata m-a întrebat de ce nu înfiem un copil. I-am explicat. A înțeles (sper...). Am surâs în sinea mea, amintindu-mi că m-a mai întrebat asta și altădată. I-am spus și atunci același lucru ca acum, dar a uitat pentru că... na, nu știu, n-o fi fost important. Oricum, dacă m-ar fi cunoscut, n-ar fi avut niciun motiv să mă întrebe - și în niciun caz după 27 de ani. Adică ar fi știut deja.
Asta nu mă întristează, e doar un simplu fapt și-atât.

Mai mult ca oricând, am simțit că orașul în care am trăit până la 18 ani mă strânge.

Și am senzația că-mi dă tot mai mult târcoale PTSD-ul pe care-l suspectam în vară.

În fine, asta e. Ce bine mi-e acasă 🙂

PS: n-au fost găluște cu prune, dar a fost borș moldovenesc (făcut de bunica), salată de vinete și pepene murat 🙃 (damblaua mea supremă în materie de murături).

Iar plec, voi iar să fiți cuminți

Când am sunat-o pe bunică-mea de ziua onomastică (pe 9 septembrie), o călătorie în România nu se regăsea neapărat în planurile mele pe termen scurt. “Ai văzut“, zice, “a murit Regina… și era mai tânără ca mine. Eu mai apuc, oare, să te văd în viața asta?”.

Încheind convorbirea telefonică, am purces să caut bilete de avion, iar a doua zi am făcut cerere de concediu.

Bunica mea, singura pe care o mai am, are 98 de ani. În martie va împlini 99. E perfect lucidă, nu și-a pierdut umorul și nici sarcasmul, la o adică; doar cu auzul are ceva probleme, însă a refuzat să-și pună aparat de auzit. “Știi ceva, încă n-am ajuns până acolo încât să-mi pun chestii de ălea”, s-a burzuluit acum vreo 5 ani, când i-am sugerat asta. Nu serios, am zis, ai totuși 93 de ani. Cam pe când estimezi că o să ajungi până acolo? “Vă anunț eu”, a replicat ea ritos. Încă nu ne-a anunțat 🤭. 

Așa că mâine iau avionul spre Suceava (din Dortmund. A fost cea mai convenabilă variantă ca să aterizez cât mai aproape de Piatra Neamț, având în vedere că Blue Air, care avea zboruri Hamburg-Iași, a murit înfipt) și revin sâmbătă. Plănuiesc să stau cu bunica, să-mi iau cumva rămas-bun în sinea mea (la vârsta asta, știi că te duci la culcare… nu și dacă te mai trezești), o să mă duc la mama și la cealaltă bunică, o să-mi beau cafeaua cu tata și cine știe, poate am noroc și de găluște cu prune. (Bunica e maestră, și de obicei o rugam să-mi facă, dar acum n-am mai vrut s-o pun eu la treabă. Dacă se gândește ea, norocul meu - o să fac o burtă de găluște, dacă nu, niciun bai). 

Sunt foarte curioasă de aeroportul din Suceava, n-am fost niciodată pe-acolo. Plec doar cu un rucsac, dar la ce baftă am eu de vameși ultrazeloși, parcă văd că iar îmi înșiră chiloții pe la controale… 🙄

Moș Pazvante și Prințul William

În contextul a ceea ce se întâmplă cu Simona Halep în această perioadă și a comentariilor tuturor celor care sunt convinși că părerea lor este neasemuit de importantă și mustește de relevanță, mi-am adus aminte de întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc - e veche de peste 20 de ani, însă o consider definitorie pentru foarte, foarte mulți dintre conaționalii noștri.

Personajul principal este un domn de aproape 80 ani la momentul respectiv, veche cunoștință a bunicilor mei. Să-i zicem moș Pazvante. De fel un tip încăpățânat, cu păreri ferme, convingeri înrădăcinate și încredințat că numai el are mereu dreptate.
Eh, nu mai rețin în ce context, ajunseserăm să vorbim despre Prințul William al Marii Britanii, care - având atunci 18 ani - tocmai se întorsese din Chile, unde petrecuse o perioadă sabatică de câteva luni predând engleză și lucrând la construcția de drumuri. Eu am comentat că toată chestia asta e demnă de admirație, mai ales venind din partea unui băiat atât de tânăr.

Departe de a-mi împărtăși părerea, moș Pazvante clătina violent din cap și emitea un sonor ț-ț-ț.
- Ei, da, o muncit... lasî, cî nu l-o trimis ca sî-ș rupî oasili pi-acolu.
- Păi chiar a muncit, zic. Cât a stat în America de Sud a lucrat cot la cot cu localnicii, a dormit într-o colibă, s-a spălat dimineața la râu... n-a avut niciun fel de privilegiu ca urmare a faptului că e viitorul rege, afară de gărzi de corp care sunt altă poveste.
Moș Pazvante nu era deloc dispus să renunțe la idee.
- Vezi-ț, tu, di treabî... chiar dacî o făcut iel toati astea, le-o făcut pentru reclamî.
- Deci până la urmă suntem de acord că a muncit serios.
Siderat de perspectiva de-a nu avea dreptate, dădea acum din mâini ca o turbină eoliană.
- Cum ț-am spus... o fost pentru reclamî. Nu mă duci iel pi mini! 

E clar, da? Prințul William nu-l duce pe moș Pazvante. Asta e, poți să fii tu cine-oi fi, alteță regală și viitorul rege al Regatului Unit, pe moș Pazvante din Piatra Neamț nu-l duci și pace bună! Să nu zici că nu ți-am spus, Your Royal Highness 🙄.

Povestioara asta, my friends, este reprezentativă pentru foarte mulți compatrioți.

(Inutil să precizez, Prințul William plânge-n fiecare seară în pernă, fiert de supărare că nu l-a dus pe moș Pazvante).