Zilele acestea se scrie mult despre evenimentele din decembrie 1989, se rememorează teribilele momente de atunci și se evocă perioada comunismului, cu toate plăgile și rănile ei niciodată pe deplin vindecate. Realizez, o dată în plus, cât de norocoasă am fost. Nu pot spune că am resimțit lipsuri; aveam 9 ani la Revoluție, așa că nu apucasem să conștientizez cât de grea era viața și cât de apăsătoare erau restricțiile și austeritatea. Mi se părea normal să stau 2 ore la coadă la pâine, sau să alerg în casă zbierând pe scări de răsuna blocul ”au băgat ouăăăăăă la alimentaraaaa!”, că trecuse un vecin în fugă și dăduse de veste. Nu știam viața altfel, așa că nu m-a afectat.
Îmi aduc aminte însă de un alt vecin, care a murit la coadă la găini vii. I s-a făcut rău de la înghesuială, a căzut și lumea efectiv l-a călcat în picioare. A făcut infarct, iar la înmormântare i se vedeau pe față urmele de la tălpile pantofilor, ale celor care trecuseră peste el. Oamenii înnebuniseră, efectiv, de foame și nu mai țineau cont de nimic.
Și-mi mai aduc aminte de iarna din '85 (parcă), extrem de geroasă, când ai mei m-au ”mutat” la bunici, să dorm acolo, fiindcă ei aveau sobă cu lemne. Nu era căldură, nu erau gaze, se lua curentul seara și uneori revenea abia dimineața, deci radiatorul ieșea din discuție... și le era teamă că mor înghețată. Nici asta nu pot spune că m-a afectat în vreun fel, îmi vedeam părinții peste zi, mi-au spus adevărul - e prea frig la noi acasă, o să dormi aici până când se mai încălzește afară - și am înțeles. No big drama.
Sigur că-mi amintesc și de lecțiile făcute la lampa cu gaz care fumega de mă usturau ochii de fiecare dată, și de manifestațiile la care eram obligați să participăm și din care mă alegeam mai mereu cu insolații. Dar ca și în celelalte cazuri, nu cunoșteam viața altfel. Pentru adulți, care știau cum fusese ”înainte”, a fost cu adevărat o tragedie.
Abia când a emigrat mătușa mea în Statele Unite în '87, urmându-și soțul, pe unchiul meu, care fugise din țară în '80 (e o poveste lungă și fascinantă și nici în ziua de azi nu știu exact cum a reușit să obțină pașaport pentru ea și vară-mea, pentru că de plecat, ele au plecat legal; ceva cu “reîntregirea familiei”, parcă…) - abia atunci, ziceam, când a început să ne trimită pachete am început să-mi dau seama că se poate și altfel, că există și alt fel de a trăi. Că există bunătăți și dulciuri nemaivăzute, haine frumoase, de bună calitate și viu colorate și jucării care erau visul oricărui copil. Am fost primul copil din școală care-a avut blugi ”prespălați” și cu buzunare cu scai, cred că toate colegele m-ar fi tras în țeapă dacă ar fi putut 😂.
Așa stând lucrurile, pot spune că m-am bucurat când am aflat, exact acum 33 de ani, că ”a fugit Ceaușescu”, deși nu realizam cu adevărat ce înseamnă asta. Dar cred că înțelesesem că traiul nostru de până atunci nu fusese prea bun, și de-acum urma să fie, așa mă gândeam. Tata era la București (se dusese să ducă brazi unor rude). Emoționată și agitată, mama a vorbit cu o verișoară: hai să mergem în centru, se adună tot orașul! Și ne-am dus.
Riscant, nebunește de riscant, am spune azi. Dar atunci nu se știa că la București și Timișoara se trăgea și erau deja multe victime. Am plecat așadar în oraș, țin minte cât de fericită era toată lumea, cum se îmbrățișau oamenii pe străzi fără să se cunoască... ajunseserăm în centru, când două zvonuri au electrocutat mulțimea: ”vin teroriștii să tragă în noi” și ”apa e otrăvită”.
Ne-am împrăștiat repede, fiecare fiind înnebunit să ajungă acasă și să-și prevină familia să nu bea apă. Eu cu mama am luat-o pe străduțe lăturalnice, evitând arterele principale și am ajuns cu bine la bunici. În drum ne-am oprit pe la alimentară și am luat câteva borcane de compot, în ideea de-a avea ce să bem mai târziu. Evident că era doar o soluție de moment, dar ce să faci mai mult? Apă de cumpărat nu se găsea...
La Piatra Neamț nu s-a tras; nu știu al cui merit a fost, sau doar dacă au avut pietrenii un car de noroc, dar nu a fost nimic (și nici apa nu era otrăvită).
A doua zi am mers la alimentara să mai luăm diverse pentru Crăciun. Pentru prima dată s-a vândut ”la liber”, fără cartelă, iar vânzătoarea a scos la vânzare tot ce avea în magazie (și nu avusese voie să expună în galantare până atunci). M-am dus în spatele magazinului să văd și m-am întors cam derutată: ”mama”, zic, ”am văzut multe lăzi cu ceva, nu știu ce e, arată ca un salam legat cu sfoară”. Nu știam ce e mușchiul țigănesc, nu văzusem niciodată. Câțiva oameni de la rând s-au pus pe plâns, impresionați. Mie tot nu mi se părea o mare problemă; dacă nu-i cunoșteam gustul, nici nu-i simțisem lipsa.
Cât despre tata, și-n privința asta am fost norocoși că nu i s-a întâmplat nimic. Pentru că el era în București, cum spuneam; auzind ce se întâmplă și fiind prins de valul de emoție, s-a dus imediat la Comitetul Central. Era acolo când a decolat elicopterul și oamenii au forțat intrarea în CC. S-a dus cu mulțimea, în ideea ”ce poate să se întâmple, dacă tot sunt aici hai să văd și eu cum e”. A intrat și a fost impresionat de luxul din interior, dar văzând niște scări înalte, s-a cam speriat. Cu atât mai mult cu cât pe ceilalți îi luase valul și începuseră să distrugă ce se putea distruge în jur. ”Cum ar fi să apară acuma unii de sus și să-nceapă să tragă în toate părțile”, și-a zis și la gândul ăsta s-a ”prelins” pe lângă pereți, spre ieșire. Ca și noi s-a dus la neamuri pe străduțe dosnice, evitând bulevardele, de unde se auzeau focuri de armă. A venit acasă pe 24 și ne-a povestit; cumva însă, cred că nici el nu și-a dat seama atunci cât fusese de norocos.
Aceasta a fost experiența mea din neuitatul decembrie 1989; una, spre norocul nostru, banală. În încheiere, aș vrea să spun că nu-i înțeleg pe oamenii care spun că ”aia nu a fost revoluție”. Ba a fost. Pentru cei 1.000 de oameni morți, a fost. Au murit crezând în ea. Eu simt că datorez fiecăruia dintre ei faptul că am crescut liberă, citind cărțile pe care mi le doream, ascultând muzica pe care voiam s-o ascult, învățând engleza și nu rusa, mai târziu călătorind în străinătate, putând să spun orice și oricând, fără teama că se duce careva să pârască și mă trezesc luată pe sus. Poate s-ar fi întâmplat asta oricum, și fără sacrificiul lor; asta nu avem de unde să știm. Ce știm este că oamenii au murit pentru ca noi, cei rămași, să fim liberi. Și suntem. Și chiar dacă viața nu e musai mai ușoară, din alte considerente, este cu siguranță mai bine de trăit acum decât atunci.
Postări
