Salată de weekend (55)

Ia că azi v-am făcut salată, să nu ziceți că așa și pe dincolo. Am nimerit un castron cam mic, dar vine vara, ținem dietă, suntem stoici și cumpătați.
(Da, știu că nu e weekend încă, thank you very much 😒).

😈 Întreb șefa pe chat:
- Ai câteva minute pentru un call scurt legat de mirobolantul Pandelică?
- Sigur.
O sun.
- Ia zi. Ce-ai făcut?
-...... nimic 🙄.
- Bun. Mă gândeam că l-ai omorât.
Am salutat încrederea acordată. Îmi pare rău că nu m-am gândit s-o întreb ce-ar fi urmat dacă presupunerea ei ar fi fost corectă: mă ajuta să ascund cadavrul sau anunța Poliția? Dacă mă mai întreabă, nu mai ratez 😀. Și ceva-mi spune că n-a fost ultima dată când a avut motive să mă suspecteze de activități aflate în profund dezacord cu prevederile Codului Penal. 

📝 Dacă mai aud o singură dată ”Faceți aia și ailaltă și pe mă-sa și pe tac-su lu' aia și ailaltă, de care știu că nu aveți timp, dar totuși faceți-le just to be sure”, țip.
Și-o să mai aud.

📚 Citesc 3 cărți în paralel, ceea ce reprezintă un record pentru mine (foarte rar mă pot concentra la mult de una). ”Das Paket” de Sebastian Fitzek (un thriller psihologic), ”Cutia” de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus (nordic noir) și ”Cum să-ți reinventezi viața” de Jeffrey E. Young și Janet S. Klosko (una dintre, probabil, foarte puținele cărți de dezvoltare personală care-și merită această caracterizare).
Mă cam mir de mine că citesc trei cărți simultan, dar probabil fiecare dintre ele are ceva ce-mi trebuie în perioada asta.

Impresiile noastre din excursia pe insulele Murano și Burano

Am tot amânat să continuu povestea despre vacanța la Veneția și-am realizat că, de fapt, ceea ce vreau să vă mai scriu se referă la insulele Murano și Burano. Despre Padova nu sunt foarte multe de spus; e un oraș universitar micuț și ni s-a părut relativ banal, principala sa atracție fiind Bazilica di Sant' Antonio; aici aflându-se mormântul Sfântului Anton, constituie un reper important pentru catolici.
Ar mai fi Piazza dei Signori - unde am așteptat vreo 20 de minute la o masă pentru a ne băga în seamă vreun chelner, după care am plecat realizând că asta nu se va întâmpla; și-ar mai fi fost Muzeul de istorie a medicinei, dar nu s-au potrivit lucrurile de data aceasta.

Așa stând lucrurile, vă invit pe cele două insule menționate 🙂.

La Murano mai fuseserăm o dată, când am vizitat Veneția în 2008, dar la momentul respectiv nu am apucat să vedem Muzeul Sticlei. Și acum ca și atunci, ne-a plăcut foarte mult. I se mai spune și ”insula plăcerilor vinovate” și se povestește că însuși Casanova ar fi avut o aventură aici. Cu o călugăriță (trust Casanova să bage femeia cucernică în păcat 🙄).

Ne-am plimbat în sus și-n jos de-a lungul apei, am mâncat niște paste de care ne-a părut rău (restaurantul avea notă acceptabilă pe TripAdvisor, dar calitatea mâncării era execrabilă) și am vizitat Muzeul Sticlei. Deosebit de interesant, o experiență de care ne-am bucurat amândoi.

Iată, în prima fotografie se pot vedea mai multe modele de ”millefiori”, din care se confecționează celebrele ”bijuterii de Murano” 🙂.

Și-un mândru cocoș:

Foarte interesantă ni s-a părut și secțiunea de artă modernă, unde un artist își expusese operele - sculpturi realizate exclusiv prin ”zdrobirea” sticlei cu ciocanul. Într-una din încăperi se putea urmări un video cu procedura propriu-zisă.

Se poate spune că asta a fost una dintre puținele ocazii când arta modernă nu ni s-a părut ceva ultra-abstract, din categoria excelent exemplificată de dragul de Toma Caragiu: ”Se uita, se uita, se uita și zicea: dracu' să mă ia dacă înțeleg ceva” 🙃.

Insula Burano a fost o premieră și ni s-a părut absolut extraordinară. O explozie de culoare, celebră pentru căsuțele văruite în nuanțe intense și dantela din ață. Legenda spune că, din cauza ceții, pescarii nu-și puteau identifica propriile locuințe, așa că le-au personalizat folosind culori vii.

Din ce am înțeles, proprietarii nu pot schimba culoarea casei decât cu aprobare de la primărie, care le dă inclusiv o paletă de culori din care să aleagă.

Nu doar casele sunt spectaculoase, ci și decorațiunile exterioare ne-au atras atenția.

Ne-am plimbat, eu am exterminat o respectabilă clătită cu cremă de fistic și am mai căscat gura la suveniruri și bijuterii.

Vă spuneam într-un articol de-acum câteva săptămâni, că de pe insula Burano mi-am cumpărat cei mai frumoși cercei. A fost dragoste la prima vedere, nu pot descrie cât de mult mi-au plăcut. N-a fost să fie; am pierdut unul în a doua săptămână de după concediu. L-am căutat peste tot, degeaba.
Am ales să-l păstrez pe celălalt, în speranța că, vreodată, o să-mi pot lua o pereche asemănătoare și voi avea unul de rezervă. Așa cum se întâmplă de obicei cu cerceii din sticlă de Murano, nu erau identici, așa că-l voi putea folosi pe cel rămas ca alternativă.

Iată, acesta e cel rămas.

Știu că sunt doar gablonțuri, dar mă frige la ficați de cât de rău îmi pare că i-am pierdut perechea.

Cam aceasta a fost excursia noastră pe cele două celebre insule din laguna venețiană 🙂. Am avut noroc de vreme bună (aspect important mai ales pe Burano, care este cu adevărat pusă în valoare de soarele strălucitor) și a fost timp suficient să le vedem pe îndelete.

Cu aceasta, probabil vom lua o pauză de la vacanțele în Italia, o țară din care am văzut destul de multe până acum: Veneția, Padova, Florența, Roma, Napoli, o parte din Sicilia, Milano și o bună parte din Coasta Amalfitană.
Vom reveni cu siguranță cândva, dar între timp, alte țări ne așteaptă... 🙂

Duios câmpii la muncă băteam

(Nici) astăzi nu avem salată, în schimb vă invit să faceți cunoștință cu domnii Pat și Patachon.

Nu știu dacă analogia e cea mai potrivită, dar vorba clasicilor, n-am găsit altă rimă. Pat și Patachon sunt doi onorabili cetățeni de la un alt departament și, de vreme ce clonarea umană este ilegală, nu-l putem multiplica pe inginerul meu preferat, așadar pentru anumite probleme trebuie să apelăm la ei.

Nu c-ar fi băieți răi, dar răspund greu la mail-uri, sunt foarte birocratici și de regulă o interacțiune cu ei te determină să cauți un perete de care să te dai cu capu'. De mai multe ori.
Ca să mă fac mai bine înțeleasă - să presupunem că trebuie să comanzi o piesă pentru o reparație, piesa nu e disponibilă pe stoc, îi întrebi dacă există vreo alternativă compatibilă, iar ca răspuns ei s-apucă să-ți descrie tot angrenajul sistemului de frânare. Nu vrei să fii nepoliticos, așa că-i asculți cu răbdare și când încheie victorioși întrebi: ”bun și totuși, există vreo alternativă...?”.

Ei devin pe dată sobri și gravi. ”Nu știu, trebuie să cercetez. Te voi informa săptămâna viitoare”.
Vedeți, asta voiam să spun mai sus 🙄.

Zilele trecute, un atelier ne scrie mai multora dintre noi că are probleme cu montarea unui dispozitiv, care nu reacționează așa cum ar trebui și cum scrie în instrucțiuni (deloc frumos din partea lui, de altfel).
Încercăm să ajutăm după puteri. Dar chestiunea ne depășește, eroarea fiind pur tehnică, drept pentru care un coleg preia rolul de purtător de cuvânt.

”Colegii noștri Pat și Patachon vă vor contacta pentru a soluționa această problemă”, scrie colegul luându-ne în CC atât pe noi, cât și pe mai sus-menționații.

Fraza asta a declanșat o adevărată fiesta, la care toți ne-am adus contribuția.

”-.... niciodată. Nu vă vor contacta niciodată”, spune careva.
”- Colegii noștri Pat și Patachon nu au absolut nicio f*cking idea cum să rezolve această problemă”, răspunde un altul.
”- Sfidând orice logică, este posibil ca totuși să credeți că veți fi consiliați de colegii noștri...”
”- ... ceea ce nu face decât să demonstreze că fie suferiți de o tulburare foarte gravă de percepție a realității, fie v-a înghețat neocortexul”, grăiește o altă colegă, pe care-o suspectez că a învățat pe de rost ”Dr. House”.
”- Dacă auziți voci sau vedeți vreun mesaj de la domnii Pat și Patachon, vă recomandăm să consultați de urgență un medic psihiatru”.
”- Statistic vorbind, există mai multe șanse de-a vedea o gașcă de porci în zbor, decât să primiți în viitorul apropiat un răspuns util de la colegii Pat și Patachon”.
” - Nu vă pierdeți speranța, Moș Crăciun există”.

Dar nu ne-am împrăștiat de râs decât atunci când colegul ne-a spus că amândoi sunt momentan indisponibili și, în mesajul de out-of-office programat pe Outlook, fiecare l-a indicat pe celălalt ca backup 😀.
Please hold the line, cum ar veni.

Micul nostru colț de Rai 🙂

Ca mai peste tot în Europa, greu de tot s-a lăsat primăvara convinsă anul ăsta. În treacăt fie zis nu pare pe deplin convinsă nici acum, când au rămas mai puțin de două săptămâni până la vara calendaristică; nu mai departe de săptămâna trecută scăzuseră temperaturile până la 7-8 grade pe parcursul nopții, de am băgat florile-n casă că mi-era să nu le găsesc înghețate.
Dar și când a venit...

Sâmbătă, nu știam ce meșterește omul meu în altă încăpere. Și-a luat camera foto și trepiedul și-a ieșit, zicându-mi că merge să filmeze florile din spatele blocului. Avem un liliac alb care a înflorit de vreo zece zile și câteva tufișuri de caprifoi al căror parfum amețitor se simte de cum ajungi în parcare. La acestea se adaugă florile din fața celorlalte blocuri aflate în complex și de pe pajiște.

Pe măsură ce filma însă, descoperea mult mai multe, inclusiv pe străduțele din imediata proximitate. Un mozaic viu de culori și forme, care ne umplu viața de culoare și sufletele de recunoștință și de bine.

Iată, așa e la noi acasă 🙂:

 

E atât de adevărată vorba aceea care te îndeamnă să-ți amintești de zilele când te rugai pentru ceea ce ai acum. Ani de zile mi-am dorit să locuiesc în partea liniștită a unui oraș mare, sau un “satelit” al orașului respectiv. Să pot ajunge ușor la tumultul metropolei, dacă asta e ceea ce vreau și să am colțul meu de liniște și confort, când am nevoie de așa ceva.

Le-am primit pe amândouă, și mult peste. E atât de frumos la noi, că simt cum mi se umfle sufletul de recunoștință. Ca un balon roz - așa cum simțeam și-n urmă cu mai bine de trei ani, când abia primiserăm cheile apartamentului nostru și începuserăm să ne facem planuri și să comandăm mobilă 🙂.

Motivaționale de carton și umplute cu paie

Postarea de astăzi e una la care mă gândeam de ceva vreme, dar de care nu mă mai învredniceam să m-apuc; cu vreo trei luni în urmă, văzând pe blogul lui Mihai un articol exact pe acest subiect, am zis aia e... nu mai pot s-o scriu, va părea că i-am copiat ideea.
Dar el a zis c-o pot face, așa că iacătă-mă-s. Mbine, cu o întârziere de câteva luni, că-ntre timp fie mi-au venit alte idei, fie n-am fost în dispoziție de-a scrie.

După cum veți fi constatat probabil, de ceva timp ne inundă o serie de expresii motivaționale (vorbă să fie) meșteșugit formulate, dar care de fapt sunt mai goale decât o nucă seacă. Life coach-ii au impresia că au descoperit cheia de boltă și le repetă obsesiv, pentru că altceva n-au de oferit.
Ia-le expresiile astea și i-ai terminat, nici să-și lege șireturile nu mai nimeresc.

- ”Ieși din zona de confort” - serios? Da' de ce aș face asta? Viața e dificilă de multe ori prin ea însăși, iar la o adică te poate scoate din zona de confort în 2 timpi și 3 mișcări de nici n-o să știi ce te-a lovit, vorba ceea, dacă așa decide ea. De ce-aș căuta disconfortul cu lumânarea?

- ”Nu există nu pot, există doar nu vreau” - grdjqwwermpgffff, simt că-mi ies bube de nervi numai cât am scris inepția asta (una dintre ”mantrele” cu care mi s-a scos sufletu' în copilărie, de altfel). Frate, ce lozincă stupidă. Cu alte cuvinte, eu aș fi putut aduce pe lume copii, numai că n-am vrut. De exemplu. Faptul că undeva pe drum s-a întâmplat o histerectomie e un aspect irelevant în discuție. Sigur aș fi putut, dacă mă străduiam îndeajuns 🤬.

- ”Vindecă-ți copilul interior” - chestia asta e musai să fie făcută într-un retreat costisitor, din ce am observat. Eventual pe plaiuri exotice. Copilul interior nu poate fi vindecat oriunde, ca plebeii. Necesită condiții speciale.

- ”Fii bine cu tine” - altă stupizenie. De parcă poți decide așa, țac-pac, să fii bine cu tine și dacă nu ești, e numai pentru că n-ai chef să fii. Realitatea - din postura unei persoane care s-a reapucat recent de psihoterapie, dar despre asta poate în alt articol - este că a fi bine cu tine nu poate fi o poruncă. Da, poate fi un deziderat, care presupune foarte multe aspecte și pentru atingerea căruia se cere multă muncă. Ar fi ideal să vină de la sine, numai că nu se întâmplă niciodată așa și unicornii nu există.

- ”Reconectează-te la sinele tău” - dintre toate de până acum, asta mi se pare cea mai apropiată de categoria ”cuvinte goale, ce din coadă au să sune” (mersi, Eminescu). Îmi pare cu atât mai artificială cu cât e dată ca sfat general, gen ”ceva ce poți face și tu singur acasă”. Foarte probabil există o sămânță de adevăr în treaba asta, dar nu e ceva ce poți realiza fără ajutor specializat, care să te ghideze (și nu cred că ar fi recomandat).

Acestea sunt cele care mi-au venit în minte la prima strigare, dar mai există cu siguranță și altele. La fel de zornăitoare și, când le iei la disecat, la fel de seci.