Barcelona (1): primele imagini și câteva impresii din Parcul Güell

M-am tot gândit zilele astea cum să structurez poveștile de la Barcelona. Am sentimentul că orice poză aș pune ar fi redundantă, pentru că de-a lungul timpului s-au postat atât de multe fotografii și s-au spus atât de multe povești despre ea, încât nu văd ce-aș mai putea adăuga. Sigur, mereu sunt posibile perspective noi, dar chiar și așa...

La aproape o săptămână de când am revenit, continuu să am sentimente amestecate. Nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut; cert este că nu mi-a displăcut, dar, cu excepția catedralei Sagrada Familia, nu m-a impresionat prea mult. N-aș putea explica de ce, cred că pur și simplu ”vibe-ul” spaniol nu mi se potrivește.

În prima zi - după un mic dejun prost, cu omletă cam sleită și brânză nițel stătută (nu recomandăm micul dejun la hotelul Barceló Sants) - am mers pe jos mai bine de 22 de kilometri. Deh, eram luați de val și de entuziasmul de-a cunoaște un oraș nou... Aveam să plătim pentru asta a doua zi, când am fost destul de obosiți, iar coloana mea făcea tărăboi în regiunea lombară.
Ne-am plimbat pe bulevardul La Rambla, am mâncat în piața La Boqueria (mediocru; din fericire am remediat în zilele următoare, dar despre mâncare, ca de obicei, în articolul dedicat) și ne-am făcut un plan. Care plan includea, bineînțeles, și autobuzul turistic.

Hop on / hop off continuă să fie cea mai bună opțiune pentru un city break. După ce am ieșit de la Sagrada Familia (despre care voi povesti pe îndelete în articolul următor), ne-am urcat și-am pornit la drum.

Am avut noroc de vreme excelentă pe întreaga durată a sejurului. În Parcul Güell ne-a fost chiar destul de cald, prilej să cârcotim cu abnegație referitor la o sumă de detalii organizatorice.

Între noi fie vorba pentru mine ăsta a cam fost un pom lăudat, dar nu prea mi-am umplut sacul, ca să zic așa. Pentru început, ne-a sâcâit faptul că aveai niște trasee fixe, de la care nu te puteai abate fiindcă obiectivul lor era, zice-se, să nu se creeze înghesuială. Așa că de multe ori mergeam practic pe sens unic și câteodată eram în situația stupidă în care, vrând spre exemplu să parcurgem distanța de, să zicem, 20 de metri din punctul A în punctul B, trebuia să ocolim și să mergem vreun kilometru, pentru că ăia 20 de metri ar fi presupus să ne deplasăm ”pe sens interzis” - și erau paznici care nu te lăsau să faci asta.

De asemenea, mi se pare un raționament profund greșit ca într-un parc având o suprafață de 12 hectare, unde la fiecare oră intră în medie peste 1.000 de vizitatori, să ai doar un singur loc de unde se poate cumpăra de băut (la intrare, unde erau cozi intimidante) și o singură toaletă (la care erau 30-40 de femei la rând). Pot înțelege că nu vrei să ”pângărești” creația lui Gaudi cu cișmele, dar atunci permite-le vânzătorilor ambulanți să comercializeze din loc în loc băuturi răcoritoare. În fine...

Ne-am lăsat timp să ne plimbăm pe îndelete și să admirăm elementele arhitectonice deosebite.

De frumos e deosebit, nu pot să susțin contrariul. Dar nu știu... ce-am văzut n-a ajuns la mine. Poate am îmbătrânit și nu mai sunt atât de ușor de impresionat ca-n tinerețe. Jupânul e de aceeași părere, ceea ce nu înseamnă însă că nu am recomanda oricui să viziteze Parcul Güell. Este o experiență cu siguranță inedită, dar nu uitați să vă luați suficientă apă și să vă înarmați cu răbdare dacă vreți să mergeți la toaletă 🙄.

Recitesc ce am scris și constat că sunt destul de blazată. Ar trebui să se schimbe asta în articolul următor, fiindcă Sagrada Familia ni s-a părut, cu adevărat, impresionantă 🙂.

Preambul de Barcelona

Acest prim articol de după mini-vacanța la Barcelona va fi unul foarte schematic, din simplul motiv că sunt frântă de oboseală. Am avut o săptămână foarte plină, o zi lungă și epuizantă ieri și o primă zi de muncă astăzi de-am zis că-ncep să dau bună ziua pițigoilor din copaci. Dar îmi revin eu și povestim pe îndelete.

Dacă ar fi să rezum impresiile pe care le-am avut, aș putea spune că Barcelona nu ne-a impresionat din cale-afară. Mult mai mult ne-au plăcut Nisa și Florența la vremea lor, ca să nu dau decât două exemple. În același timp însă, nu putem spune că ne-a displăcut, nici vorbă de asta; pur și simplu îi lipsește acel ”ceva” care s-o facă într-adevăr deosebită.

Am mers mult pe jos (maximul atins fiind 22 de kilometri într-o zi) și am străbătut orașul cu autobuzul turistic.
Am vizitat Sagrada Familia, Parcul Güell, Castelul Montjuïc, ne-am plimbat pe emblematicul bulevard La Rambla și în districtul Barceloneta.

Am mâncat pește bun și ceva specialități locale (inclusiv în piața La Boqueria), eu am avut un moment de ”Livin' la Vida Loca” și m-am aventurat la prima Paella din viața mea într-un restaurant excelent (și cu prețuri foarte bune, am să vă povestesc detaliat despre el), am băut Sangria și pun 2 kilograme pe mine doar cât îmi amintesc de înnebunitor de fragezii churros, scufundați în ciocolată topită.

Am experimentat sistemul de transport public (metrou, autobuz, tren personal și tren de mare viteză) - și am de zis multe pe subiectul ăsta. Nu toate de bine.

Cred că în excursia asta am realizat că pentru mine, țara de suflet se conturează tot mai clar: bella Italia. Iubesc totul la această țară: peisajele, oamenii, mâncarea, limba. Totul. M-aș întoarce acolo oricând. Foarte dragă îmi este și Grecia. În Spania însă nu cred să revenim prea curând, cu toate că foarte probabil vom ajunge și la Madrid într-o bună zi.

Off topic: exact de azi în două săptămâni zbor la Paris, unde printre altele voi susține o prezentare în fața întregii firme. Pentru un proiect în care s-au investit o groază de bani. De ce n-oi fi cumpărat niște canabis din Barcelona? Taman ce s-a legalizat în Germania și la fix mi-ar servi întru ducerea la bun sfârșit a acestei mirobolante sarcini 🙄.

Cooperativa Avântul Prăbușirea 🙄

Ieri a fost Paștele aici, drept pentru care am avut weekend prelungit.
Cu planuri mari, cum îi stă bine oricărui astfel de weekend.

Să citesc mai departe ”Falcone” (pentru care nu am pic de energie în timpul săptămânii), să alternez cu ”Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert Sapolsky, să scriu pe blog, să pregătesc și bagajul pentru că diseară plecăm pentru o săptămână în vacanță, la Barcelona.

Ce-am făcut din toate astea? Păi drept să spun... cam nimic. Am vegetat în pat, am frecat Netflixul înainte și înapoi, am răsfoit niște cărți vechi din categoria ”chewing gum for the brain” și m-am izolat în Klondike (cam singura chestie pe care o mai joc din când în când). Unica realizare notabilă este că sâmbătă am sortat hainele de primăvară, pesemne că activitatea asta m-a solicitat într-atât încât am avut nevoie de recuperare intensă.

Acestea fiind zise, acum chiar trebuie să mă urnesc la pregătiri. Sper să ne simțim bine, să ne încărcăm bateriile și să ne întoarcem cu povești frumoase din vacanță. N-am mai fost niciodată la Barcelona - de fapt, singura dată când am ajuns în Spania a fost în urmă cu 6 ani, în Mallorca - și suntem curioși de cum ni se va părea.

Trag nădejde să am de povestit mult și frumos 🙂.

Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Un individ scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu faci moarte de om), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiențe anterioare, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”o soluție de bun-simț” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative dă de pereți în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică, în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.

PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.

Rătăciți în lumea bogaților

Pălăvrăgeam cu omul meu zilele trecute despre niște vacanțe vechi, iar printre altele ne-am adus aminte de cele două săptămâni petrecute în toamna lui 2012 pe Coasta de Azur, într-un context pentru noi inedit. La vremea respectivă a fost un prilej foarte bun nu numai pentru a vedea acea splendidă parte a lumii, ci și de a trage cu ochiul în lumea celor cu adevărat bogați. Suficient pentru a ne da seama că nu aparținem de acea lume și nu ne vom regăsi niciodată cu adevărat în ea.

Ceea ce nu înseamnă că nu a fost o experiență fabuloasă; cu siguranță a fost, și pe alocuri chiar amuzantă. Cel mai bine a rezumat omul meu: practic, am fost ca Leonardo DiCaprio pe Titanic 😀. Ne-am fâțâit printre oameni bogați și-am avut parte de multe dintre experiențele lor, deși comparativ cu ei noi eram fiii ploii.

Cum de-a fost posibil asta - verișoara mea, care este medic în Statele Unite, ne-a invitat în această vacanță. Știa că nu ne-o permitem, așadar ne-a făcut-o cadou integral. Și pentru că a vrut să fie ceva cu totul aparte, iar fiind extrasezon prețurile erau oarecum mai rezonabile, a rezervat camere la unele dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Coasta de Azur.

⭐ Carlton (Cannes)
Aici a fost prima oprire și ne-am dat cu firma-n cap de cum am sosit, practic. Verișoara mea și soțul ei sosiseră de două zile deja, consemnul fiind că ne întâlnim în lobby.
Ajungem noi dară, ne uităm mesmerizați și portarul în uniformă ne iese înainte, tot numai o amabilitate.
- Madame, Monsieur, welcome to Carlton, ne permiteți să vă ducem bagajele în camera dumneavoastră?
- Vă mulțumim, domnule, nu va fi necesar, am zis noi politicoși, fără să realizăm cât de peizani fuseserăm la faza asta.
D'ohhh! Eticheta cerea să fim de acord să ni se ducă bagajele în cameră și să-i dăm băiatului respectiv un bacșiș. Dar ca să știi asta, trebuie să mai fi fost în astfel de locații, trebuie să știi să fii bogat. Noi habar n-aveam pe atunci, după cum n-am fi știut nici cât se dă în contextul ăsta.

Poze din cameră n-am făcut (în niciunul dintre hoteluri) și nu-mi aduc aminte de ce. Se poate să fi considerat că, ”neaparținând” acelui loc, nu are rost să facem poze. Dar pe de altă parte nu rețin să fi fost ceva aparte la camerele respective; locația în sine era impozantă, nu încăperile.
Dar ca să ilustrez textul, am ales totuși niște poze reprezentative.

(Hai că nu-mi stătea rău nici blondă, însă aveam cu 12 ani mai puțin, ce-i drept 😏).

Nici a doua zi dimineață nu ne-am dezmințit; pasămite micul dejun nu era inclus în prețul camerei și când am coborât, un valet ne-a salutat politicos și ne-a indicat sala de mic dejun. Ne-am uitat la lista de prețuri afișată la intrare și ne-am dezumflat rapid: 39,00 de euro de persoană cel mai simplu meniu, care includea clasicii croissants (normal, eram în Franța), gem, unt, suc de portocale și o cafea. Aromele care veneau din sală erau înnebunitoare, dar cine-și permitea prețurile alea? Nici azi n-am da atâția bani pe un mic dejun atât de frugal.

Am ieșit cât de demni am putut, am luat o cafea to go de la un chioșc de pe stradă și-am băut-o pe malul Mediteranei. Și-a fost excelentă.
”Oare ce-o fi crezut valetul despre noi?”, ne-am întrebat, hotărând că nu ne pasă.
După cum am constatat, valetul ne luase la ochi; peste vreo două zile, întâlnindu-l pe omul meu în lift, l-a întrebat dacă el chiar este cazat în hotel. Bărbatu-meu, foarte relaxat, a zis că da, camera numărul cutare, vrea să-i arate cartela? N-a vrut.
Când mi-a povestit, am regretat profund că nu m-a nimerit pe mine cu întrebarea. Cum să-ți permiți să chestionezi pe cineva de maniera asta, arăta ca un cerșetor sau care era problema?  Cât sunt eu de reținută, cred c-aș fi făcut un scandal de ne-ar fi upgradat la ”The Grace Kelly Suite” numai să-mi închidă gura 😠.
Păstrez însă, de la ei, un suvenir prețios. Aveam o carte cu mine și când plecam din cameră o lăsam deschisă cu fața în jos, că nu aveam semn de carte. Hotelul se gândise însă și la asta, așa că într-o zi am găsit cartea închisă, dar cu acest semn pus de cameristă la pagina unde rămăsesem:

Folosesc acest semn de carte și-n ziua de azi. Cum spune jupânul, asta e cea mai autentică dovadă că am stat la Carlton, fiindcă altfel nu aș fi avut de unde să-l procur 😀.

⭐ Monaco
Aici n-am stat la hotel, dar ne-am dus la cazinou și-am jucat zece euro în total (câte cinci de fiecare), contemplând domnii în smoching și doamnele în rochii de seară care intrau în încăperi separate, unde se juca pe mize considerabile.

(Nu mai știu unde eram în imaginea din dreapta, dar trebuie să fi fost în ceva hotel de mega-mofturi, cum sunt toate în Monaco, de altfel. Noi n-aveam niciun stres. DiCaprio pe Titanic, după cum spuneam 😂😂😂).

⭐ Palais De La Méditerranée (Nisa)
Încep direct prin a spune că, spre deosebire de Carlton, aici chiar am fost permanent tratați cu respect și considerație. Tot hotel de lux era, tot nu am lăsat să ni se care bagajele și nici aici nu am luat micul dejun (nu mai rețin cât costa, însă tot prea mult pentru posibilitățile noastre). Dar atitudinea personalului a fost impecabilă.
Am coborât și la piscină, respectiv saună și a fost o experiență de care ne amintim cu plăcere. Ce să vezi, nicăieri nu s-a uitat nimeni strâmb la noi. Per total aveam o senzație că suntem într-un loc pe care în alt context nu ni l-am fi permis, cu oameni foarte bogați, care însă nu au uitat să fie oameni.

Dar hotelul nu a fost un exemplu singular; peste tot în Nisa ne-am simțit tratați ca oameni, pe când în Cannes... aveau nasul atât de sus că le ningea în creier. Ne-am îndrăgostit de acest oraș splendid, care ne-a primit cu ospitalitate și ne-am simțit extraordinar de bine. Într-o zi, vom reveni aici.

⭐ Hotel Negresco (tot Nisa)
Aici nu am avut cazare, dar auziserăm atât de multe povești despre interiorul cu totul deosebit, că am vrut măcar să bem o cafea. Ceea ce am și făcut.

Și de aici rețin că toată lumea s-a purtat foarte politicos, deși nu am luat decât o cafea și câteva croissants.

A fost o experiență deosebită și sunt recunoscătoare că am avut parte de așa ceva, dar cu mintea de azi nu știu cum am proceda. Ne-am lua o cameră la Ritz sau la Waldorf Astoria? Parcă nu cred. Nu e lumea noastră, nu suntem și nu știm să ne purtăm ca niște oameni cu adevărat bogați, ne lipsește acel usage du monde, cum se spune și cred că ne simțim bine în locații mai... telurice.