Agenție de PR, recrutăm specialiști și plătim în corcodușe

Și cum îmi răsfoiam eu mail-ul ieri după-amiază în metrou în drum spre casă, văd un mesaj cu un anunț pentru un post care, în urmă cu 15 ani, ar fi fost un vis. Cel mai probabil de neatins la vremea respectivă (eram încă destul de timidă în ceea ce privește germana; făcusem un internship de Relații Publice la o clinică destul de mare, dar nu aveam curaj să vorbesc foarte mult, eram încă în stadiul în care conjugam verbele în gând, evaluam mental dacă e Dativ sau Acuzativ și cum se declină prepoziția în funcție de un caz sau altul... în fine, înțelegeți voi 🙂); oricum, era genul de job pe care mi-l doream atât de intens încât simțeam că-mi arde sufletul.

Ia să vedem ce mai grăiește în ziua de azi un anunț ca ăsta, m-am gândit. Precizare importantă în context: anunțul este pentru un post din Viena. Mă rog, nu mai zic nimic de filtrele site-ului cu pricina, vorba lui Mark Twain: să fim milostivi și să tragem perdeaua...

Teaser: am păstrat nestemata pentru final, desigur 😃. Dar sper să vă placă și cuprinsul.

Nici n-am purces bine să lecturez c-au și început să-mi fileze nervii, ăia mulți și mărunți. Bling-bling.

• ”Suntem o întreprindere inovatoare și aflată în creștere dinamică”.
  I-auzi. Mai știi, poate lumea se gândea că sunteți o întreprindere învechită și aflată în creștere statică, sau ceva 🙄. 
  

• ”La baza filozofiei noastre se află respectul reciproc, atmosfera prietenoasă, climatul plăcut de lucru, sinceritatea, toleranța, dorința de succes și spiritul de echipă”.
  Văleu... ditamai soclul are filozofia ceea a voastră. Sunt electrocutată de respect, așa să știți. Mai ales partea cu toleranța îmi place în mod deosebit. Exact ce anume (sau pe cine) tolerați, feciori? Lăsați, nu-mi răspundeți, că tocmai citesc mai departe cât sunteți de nemaipomenit de ocupați.
  
  
• ”Suntem specializați în Relații Publice, Social Media, Marketing Digital și strategii de comunicare. Din portofoliul nostru fac parte clienți din cele mai diverse domenii precum bunuri de larg consum, comerț, finanțe, prestări servicii, industrie, turism, juridic”.
  Frățiuer, ce borș ați izbutit. Dresaj de prepelițe japoneze vă mai trebuie și le aveți pe toate. Pe sistemul care mai dorește, care mai poftește.

Boon, au isprăvit cu prezentarea generală, neuitând să adauge că au toate categoriile de clienți - concerne internaționale, start up-uri inovative (nici ăștia nu-s învechiți, aplauze) și întreprinderi mijlocii. De toate pentru toți, să fie, să nu trebuiască. 

Casc discret, punându-mi mâna la gură (apropo, văd din ce în ce mai mulți oameni căscând fără să pună mâna la gură, de le poți viziona liniștit amigdalele. Și nu-s copii, ci adulți în toată firea) și citesc mai departe cu nesaț despre profilul candidatului ideal.

• ”Ai cel puțin trei ani de experiență relevantă în domenii precum Relații Publice sau Jurnalism. Ești un comunicator pasionat, cu un excelent simț al comunicării scrise și cu aptitudini excepționale de redactare a unui text. Te familiarizezi imediat cu orice domeniu nou (desigur, să poftească imediat prepelițele) și reușești în cel mai scurt timp să redactezi texte atractive pe orice temă dată. Capacitatea ta de sinteză și cea de a rezolva probleme sunt peste medie. Nimic nu te poate surprinde (ăștia or vrea să-l recruteze pe Dalai Lama și nu știu cum să spună). Abilitățile tale și încrederea în tine sunt mult prea pronunțate pentru a te putea lua ceva prin surprindere și orice problemă devine o provocare. Și pentru că tot suntem la capitolul abilități, se înțelege de la sine că ești fluent(ă) în limba engleză, pachetul MS Office nu are secrete pentru tine și ești un maestru al Social Media”.
  

Aaaaaa! (Asta eram eu care căscam, mulțumesc foarte mult). Pentru numele părților intime ale lui Merlin, ce înșiruire de platitudini, ce risipă de cuvinte goale, ce clișee. Eu dacă aș lucra într-o agenție de PR și aș compune un asemenea text, cred că m-aș da singură afară.

Ia să vedem ce trebuie să facă Dalai Lama 🧐.

• ”La noi te așteaptă un domeniu inedit și plin de provocări (n-au mai zis ”dinamic”, presimt că mă întristez). În calitatea ta de Senior PR Consultant ești responsabil(ă) de consilierea permanentă a clienților, conceperea și implementarea de campanii de Relații publice, elaborarea strategiilor de comunicare și optimizarea rezultatelor. La noi vei fi parte a unei echipe dinamice (pfiu, ce dor îmi fusese de “dinamic”, dragul de el!) și vei avea la dispoziție aparatură modernă specifică branșei (prepelițe high-tech). Vei beneficia de posibilități de avansare și dezvoltare și timp de lucru reglementat (adică ore de lucru fixe. Mizerie, când tot mai multe companii implementează sistemul Flexitime, cum avem și noi de altfel; nu-mi ține nimeni socoteala dacă vin la 8:00 sau la 8:15, respectiv nu-mi zice nimeni nici mac dacă la ora 16:00 decid că mi-a ajuns pe ziua de azi. Tot eu sunt aia care lucrează zece ore când situația o impune. Flexitime este un model foarte apreciat și tot mai mulți angajatori îl adoptă. Bag seama că ăștia se întorc în urmă cu 50 de ani).

Și-am ajuns la nestemată. Pentru o poziție de Senior cu minimum trei ani de experiență, această agenție oferă un salariu de 3.300 de euro (brut). Asta înseamnă un salariu anual de 39.600 de euro, din care se vor deduce impozitele - în condițiile în care, în Viena, venitul mediu anual brut este de circa 50.500 de euro.

Niște lepre. Nu am alt cuvânt pentru ei. Lepre care vor să beneficieze de experiența unor specialiști și să-i remunereze considerabil sub nivelul mediu. Singura parte bună este că salariul a fost comunicat de la bun început, astfel încât eventualii aplicanți sunt avertizați.

Nu pot să vă descriu cât de mult urăsc astfel de nemernici. Nu le doresc decât ceea ce ei înșiși oferă: să aibă parte de angajatori asemeni lor.

Trei cărți și un documentar șocant

Anticipez că-mi va fi destul de greu să mă concentrez asupra articolului de astăzi, fiindcă mă bântuie cartea pe care tocmai am terminat-o și care m-a zdruncinat, pe final, destul de serios: ”Falcone”, de Roberto Saviano. Dar, având în vedere ora oarecum târzie, nu voi scrie astăzi despre ea; merită mult mai mult timp decât sunt în măsură să-i dedic în seara asta.
Promit să se întâmple în câteva zile însă, pentru că anticipez niște ore în șir de scris, rescris și reformulat. Cu toate că, după tot ce știam deja despre acest om și după ce am citit și această magnific scrisă și documentată carte, pot spune că nu există cuvinte care să-l poată descrie, făcându-i dreptate, pe judecătorul Giovanni Falcone. A fost... dincolo de orice ne-am putea imagina. Un asemenea om nu se naște decât o dată la câteva secole, eu așa cred - și abia aștept să vă povestesc despre el 🙂.

Până atunci însă, tot despre cărți vorbim - și nu numai, după cum se va vedea în continuare. 

”Omul de cretă”, de C.J. Tudor

Am început să o citesc având în minte ceea ce a spus Stephen King despre ea - ”Dacă vă plac cărțile mele, o să vă placă și asta”. După ce-am terminat-o, mai că-mi venea să-i scriu pe Twitter și să-i spun că ador cărțile lui, dar îl poftesc să nu mă mai ducă așa cu preșul.

În multe privințe mi-a amintit de ”Omul de castane”, pe care am citit-o cu doi ani în urmă (am scris atunci o scurtă recenzie, fără spoilere) și care este extraordinară. Asta promitea să fie pe același calapod, însă la final m-am simțit ca și cum am fost invitată la o cină unde mi s-a promis doradă la grătar și în final mi s-a oferit macrou fiert care mai era și cam ațos și fără gust.

Omuleții de cretă sunt de diferite culori - cinci culori, pentru cinci prieteni, care se folosesc de acest sistem pentru a-și comunica diverse mesaje. De asemenea, cartea mi-a amintit de ”IT”, având și aici de-a face cu tranziția copiilor spre adulții care încearcă să rezolve un mister ce le-a marcat copilăria - un cadavru dezmembrat, pe care îl găsiseră cu foarte mulți ani în urmă.

Omuleții desenați cu creta pe astfalt încetează să mai fie nostimi în momentul în care un necunoscut pune mâna pe acest cod, pe care îl folosește pentru a-i îndruma spre locul în care se află un cadavru. Iată un alt element frecvent întâlnit în romanele lui Stephen King - circularitatea. Adulții sunt puși în fața unei situații care-i silește să-și soluționeze niște conflicte vechi, pentru a-l putea demasca pe asasin și a nu deveni ei înșiși victime.

Din păcate, cartea nu se apropie nici de cotorul, dacă pot spune așa, ”Omului de castane”, cu alte cuvinte mi s-a părut o carte slabă, genul de poveste pe care o termini din curiozitate, dar pe care o uiți de îndată ce ai ajuns la sfârșit.

”Oamenii de pe peronul 5”, de Clare Pooley

Mi-a fost recomandată de o prietenă și mi-a plăcut mult, foarte mult. Este o carte duioasă, o comedie romantică bine scrisă, în care fiecare protagonist își joacă perfect partitura ce i-a fost încredințată. Probabil mi s-a lipit de suflet prin factorul proximității - este vorba de un grup de navetiști care călătoresc zilnic la Londra cu trenul, așadar ceva foarte familiar mie - dar și pentru că autoarea a debutat la vârsta de 48 de ani. Păstrez, undeva în suflet, de doi bani speranță 😊.

Mi se pare fascinant că romanul acesta ar putea fi despre absolut fiecare dintre noi. De exemplu, mâine dimineață pe scaunul din fața mea s-ar putea așeza Iona Iverson, nedespărțită de Lulu, cățelușa ei. Puțin indispusă dacă nu ar avea loc la geam și pentru că în metroul ușor cu care călătoresc eu nu există măsuțe. Foarte probabil mi-ar atrage atenția și un ursuz cam snob precum Piers, iar fata aceea tânără pe care (cu adevărat) o văd în multe dimineți pe peronul de unde iau metroul spre centrul Hamburgului ar putea fi Emmie. Și cu siguranță s-ar găsi și un Sanjay, un David și o Martha.

Oamenii aceștia nu au absolut nimic în comun, altceva decât faptul că împart, cel mai adesea, același vagon. Iona, al cărei spirit de observație nu este egalat decât de altruismul și curiozitatea ei, vrea să le afle problemele fiecăruia dintre aceștia - și apoi, desigur, să le rezolve. Ceea ce va și face, nerealizând că în felul acesta va ajunge să găsească soluții la propriile sale probleme, care sunt mult mai serioase decât suntem lăsați să credem la început.

Este o carte de suflet, plină de umor, sinceritate și duioșie, cu tipologii bine conturate și în care foarte mulți ne-am putea regăsi. Citind-o, mi s-a întâmplat nu o dată să-mi spun că mare nevoie aș fi avut și eu cândva de o Iona în viața mea.

 

”Furia”, de Alex Michaelides

Am lăsat la final această carte fiindcă m-a frustrat la maximum. La maximum, am zis. Ce, dar ce, dezamăgire!

După ce efectiv am devorat primele două cărți de Michaelides - ”Pacienta Tăcută” și ”Fecioarele”, care sunt absolut fabuloase, m-am năpustit asupra ”Furiei” cu spumoasa anticipație a unui copil căruia-i dai drumul într-un magazin M&M.
Numai că magazinul nu mai vinde bomboane M&M, ci pompe hidraulice cu pistoane axiale.

Am regăsit multe din elementele pe care le știam din ”Pacienta” - scrierea la persoana întâi, un cuplu strident de disfuncțional, câteva personaje cu evidente tulburări emoționale. Protagoniștii se adună pe o insulă pentru ceea ce ei anticipau o perioadă relaxantă, însă crima petrecută la puțin timp după sosirea tuturor dă un cu totul alt curs poveștii.

Știu despre autor că este mare fan al Agathei Christie, iar după cum începuse povestea mă așteptam la o combinație între ”Zece negri mititei” și ”Cursa de șoareci”, uaaaa, ce tratație anticipam.
Mda, vezi să nu. Pompe hidraulice, v-am zis.

Cred că eram pe la jumătate când mă cam prinsesem deja cine, ce și cum - și asta a făcut ca restul lecturii să fie destul de plictisitoare. Ce final din categoria ”ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul...” al ”Pacientei”,  ce plot twist fabulos în ”Fecioarele”...  nimic din astea n-am regăsit în ”Furia”, dar absolut nimic. Plictisitooooor.

A, și Elliot e un tăntălău, chiar dacă are o foarte bună părere despre sine.

Trăgând linie mi se pare o carte scrisă pe genunchi, la presiunea editorului care te pistonează într-una să termini mai repede fiindcă termenul de predare a fost devansat.

După cum vă spuneam la început, nu vorbim numai despre cărți - ci și, iată, despre un documentar șocant.

”Bad Surgeon: Love under the knife” (Netflix)

Știam în linii mari despre ce este vorba, dar tot m-a lovit în plex ceea ce s-a întâmplat, imensitatea imposturii și tragediile care ar fi putut fi evitate dacă niște cadre medicale și-ar fi făcut datoria.
Documentarul spune povestea chirurgului Paolo Macchiarini, care s-a autodeclarat un pionier al medicinei regenerative, prezentându-se drept inventatorul unei tehnologii revoluționare de tratare a problemelor survenite pe căile respiratorii. Pe scurt, înlocuia traheea pacientului cu un tub de plastic, ”învelit”, spunea el, în celule stem recoltate din măduva bolnavului.

Numărul victimelor este neclar. Documentarul spune că au fost șapte, sursele online vorbesc de șaptesprezece. Fapt este că acești oameni au murit în chinuri la câteva luni după intervenție, scuipând sânge și sufocându-se cu mizeriile de plastic care au putrezit în ei. Una dintre paciente a rămas internată timp de 4 ani, interval în care a suferit 200 de intervenții de curățare a căilor respiratorii (efectuate de către alți medici), iar moartea i-a fost izbăvire. Avea 26 de ani.
Un singur pacient operat de Macchiarini cu această ”tehnologie” a supraviețuit, dar grefa de plastic i-a fost îndepărtată și trăiește cu traheostomie.

Dincolo de tragediile acestor oameni, mi se pare incredibil că niciuna dintre instituțiile medicale cu care a colaborat ani de zile nu s-a gândit la una dintre regulile obligatorii în cercetare: aceea de-a se fi făcut mai întâi studii pe animale, cu rezultate clare, pozitive, confirmate. Studii care trebuie să fie publicate și accesibile.
Aceste studii nu există.
Macchiarini a testat direct pe oameni.
În momentul în care aceste studii ar fi fost căutate și de negăsit, toate alarmele ar fi trebuit să sune. Asurzitor.
Numai că nimeni nu s-a gândit să le caute. Niciun doctor dintre cei alături de care a lucrat, niciun spital, nicio clinică. I-au permis să opereze fără să-l verifice absolut deloc.
Nimeni nu s-a întrebat cine este producătorul traheilor artificiale, nimeni nu a cerut niște date ale acestuia, niște specificități ale produselor.
Halucinant. Însă asta nu e totul: prestigiosul spital suedez Karolinska, unde a lucrat  (și al cărui institut de cercetare desemnează câștigătorul Premiului Nobel pentru Medicină, în treacăt fie zis) a făcut scut în jurul lui și l-a apărat până în ultima clipă, concediindu-i pe medicii care au realizat impostura și l-au reclamat. Îți stă mintea-n loc.

Cultul personalității, șarlatanie, impostură, mitomanie, refuzul asumării greșelilor, psihopatie. Cum a fost posibil? Presa internațională l-a prezentat drept un erou, un geniu absolut, o somitate de renume mondial  și - așa cum unul dintre medicii menționați mai sus a explicat - Occidentul nu mai vrea doar medicină. Vrea miracole, vrea glorie, vrea sponsorizări, grant-uri de șapte cifre. Așa că atunci când apare un sociopat care promite orice ai vrea să auzi, puțini sesizează cu cine au de-a face. Încă și mai puțini vorbesc. Inclusiv prestigioasa revistă medicală ”Lancet” publicase unele dintre rezultate, care ulterior s-au dovedit a fi fost falsificate.

“Honest people don’t suspect dishonesty”, spune unul dintre doctorii de la Karolinska. Așa o fi, dar în cazul acesta se depășiseră orice limite. Mureau oamenii scuipând bucăți de țesut necrozat din gât și nimeni nu se întreba ce s-o fi întâmplat de fapt.

Viața personală era de asemenea o impostură. Era căsătorit și avea doi copii în Barcelona, în timp ce avea și o amantă (jurnalistă la NBC), căreia i-a promis că vor face nunta la un castel, urmând să fie cununați de însuși Papa Francisc. De asemenea, îi spusese că este medicul personal al soților Clinton și al lui Barack Obama, care urmau să vină și ei la nuntă. A mers până într-acolo încât a trimis invitații, iar când oamenii au sunat la castel pentru a cere detalii, cei de acolo habar nu aveau despre ce e vorba. Găsea răspunsuri pentru orice, explicații și justificări pentru orice minciună.

Poate vă întrebați care e deznodământul. Medicul a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și nu i s-a revocat licența.
Mai zic o dată. NU i s-a revocat. Licența. Are dreptul de a practica medicina în continuare, deși nu se știe dacă o face, sau unde.

Documentarul are numai trei episoade, însă te secătuiește emoțional. Realmente nu-ți vine să crezi că așa ceva a fost cu putință, dar este adevărul. Un medic a torturat și a ucis și mulți alți medici l-au ajutat, tăcând, să o facă.

Doamna Cocuța

Ploaia bătea în geam și eu intens cugetam...

... cum de n-oi fi scris pân-acum despre Doamna Cocuța? 🤔

N-am găsit altă rimă, ar spune dragul de Toma Caragiu. Mă rog, mai mult nu e decât e (rimă, zic), ceea ce însă nu știrbește din grandoarea momentului liric 🤓.

La drept vorbind, ideea n-a fost chiar spontană ci a venit indirect, în cea mai recentă ședință săptămânală. Și tot la drept vorbind, despre mai sus-menționata am mai scris, de mai multe ori chiar, dar fără a fi numită ca atare. Numai bine facem și o recapitulare cu această îmbucurătoare ocazie.

Și ce mod mai bun de-a ne începe istorisirea decât prin a evoca momentul care-a constituit catalizatorul scrierii acestui text aflat, sperăm, în conformitate cu absolut toate paragrafele, etapele și procedurile proiectate și implementate de protagonistă.

Ziceam deci de ședință. Ne întreabă șefa:

- Ați văzut mail-ul trimis de către Doamna Cocuța?

Mormăit colectiv:

- Daaaaaa.

- L-ați citit?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥).

- Ați deschis și attachment-ul?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥🤥).

Scurt moment contemplativ.

- Norocul vostru că nu sunteți agenți de vânzări.

Acuma ce putem spune, de văzut mail-ul îl văzuserăm, dar pentru mesajele expeditoarei se impune: a) să ai o dispoziție cu precădere masochistă și b) să ai ceva timp de omorât.
Nu prea avem nici una, nici alta și în niciun caz pe amândouă simultan. Ceea ce nu ne scutește de obligația de-a citi respectivul mail și de-a implementa cele mai recente fantezii ale semnatarei. Fantezii pe care e foarte posibil să le dez-implementeze (tot ea). Mno.

Din nefericire pentru nervii foarte multora dintre noi, Doamna Cocuța respiră aerul rarefiat din partea de sus a organigramei, ceea ce ne complică oarecum activitatea în câmpul muncii, chiar dacă nu e șefa noastră (aia ar mai fi lipsit). Este degrabă pătrunsă de propria importanță și posedă un irepetabil talent de-a se lega de fleacuri, a bate apa-n piuă și a vorbi nimic.

Doamna Cocuța este un fan declarat (și înfocat) al procedurii. Nu contează ce, de ce și pentru ce, orice-ar fi e nevoie de procedură. Vocabularul ei se învârte în jurul câtorva concepte de bază - the process, root cause și action plan. Pe astea le învârte și le răsucește de pe toți ne amețește. Mă exprim rimat, mă simt ciudat. Ocazional, mai condimentează cu ”raise an issue”, ”temporize” și ”challenge”.

Relația mea cu dânsa a debutat colțuros. Aveam vreo jumătate de an de când începusem job-ul și eram încă asistentă, dar munceam serios, acumulam cât puteam de mult și deja eram în discuții pentru a deveni manager (ceea ce s-a întâmplat după alte șase luni). Motiv pentru care, atunci când Doamna Cocuța a anunțat cu surle și trâmbițe că va susține un training cu toți managerii, șeful meu de atunci m-a inclus și pe mine. ”Oricum o să tot ai de-a face cu chestiile astea mai târziu, poți să te familiarizezi cu ele de pe-acum”.
Subiectul în sine, deși stufos, nu era din cale-afară de dificil și în mare, înțelegeam ideea de bază.
- Este clar pentru toată lumea? se interesă Doamna Cocuța plină de solicitudine, după ce isprăvi de citit slide-urile (că asta făcea).
Noi am confirmat.
- Ok, super. Greta? Și pentru tine este clar?
Da' ce, cucoană, eu nu-s inclusă în ”toată lumea”? 🙄
- Oricum, I'm sorry dacă n-a fost foarte clar pentru tine, știu că tu ești doar asistentă...
Spre onoarea lor, vreo doi colegi au sărit imediat cu gura ”Greta e în training pentru a deveni manager!”, oh sorry, cotcodăci Doamna Cocuța, nu asta am vrut să spun, truli-truli, oricum din momentul ăla n-am putut s-o mai iau în serios. Chiar dacă suferă de importanță (cronică și cu episoade acute).

Să recapitulăm, așadar, două episoade memorabile.

🧐 După o ședință de o oră și vreo 20 de minute cu Doamna Cocuța ne uităm unii la alții, cu desăvârșire căpiați.
- Poate oi fi eu greu de cap, zice un coleg. Voi ce-ați înțeles din toată chestia asta?
- Ideea principală e că trebuie să completăm listele.
- Exact, aia am priceput și eu. Dar care liste?
- Listele puse pe server, în folderul ”Proiect de scos cărbuni cu furculița și de mâncat cu bețișoare chinezești (cărbunii)”.
- Nuuu, că a zis că alea nu-s actuale. Ne-a dat pe mail versiunea bună.
- Păi de ce nu le-a pus și pe server, dacă tot are versiunea corectă?
- Nu zicea că le pune imediat după ședință?
Click-ăim cu febrilitate.
- Sunt tot alea mai vechi, la naiba. Ok, nu e problemă, salvăm în Temp Files și le poate verifica acolo.
- Staaaați, zice un alt coleg, amintindu-mi la fix de Fred Flintstone cu al său ”hoooold it!”. N-a zis că versiunea mai veche include și datele cutare-și-cutare, care musai trebuie incluse?
- Ba da. Nu-s și pe listele noi?
Cotrobăim în mail.
- Nu sunt.
- Băăăăi, mă ia capu'.
- Și n-a zis și să-i trimitem o evidență a listelor la care am lucrat deja?
Pauză, aproape că ne putem auzi înghițind în sec. Gogâlț-gogâlț.
- Ba a zis.
- Deci stați să vedem dacă ne punem de acord. Vrea o listă a listelor la care am lucrat și care nu sunt pe server deși ni s-a spus că sunt și ne-a trimis mail cu listele care teoretic sunt și pe server și trebuie să lucrăm la ele luând în considerare și datele cutare-și-cutare care nu-s disponibile decât în versiunea veche, care teoretic nu mai e valabilă și e diferită de ce ni s-a dat pe mail.
Ne-am pus de acord, ce era să mai și facem 😏.

😶 La un moment dat mă informase că trebuie să completez o listă, una din cele 473472947219371 de liste de altfel (periodic, șefimea ne anunță că vor să ne degreveze de sarcinile administrative, pe de altă parte ne pun și tot pun în cârcă, cinci kile de consecvență), deci ”Greta, te voi suna ca să-ți explic cum trebuie să completezi lista” blablabla, nu m-a mai sunat și n-am suferit deloc pe chestia asta.
Câteva săptămâni mai târziu: ”lista nu este nici acum completată, Greta”.
Pupa-te-ai în oglindă să te pupi de perspicace. Parcă ziceai că mă suni să-mi explici? 🙄
- Da, dar am fost foarte ocupată. Oricum, lista trebuie să fie up to date.
Splendid, până acum n-a știut nici dracu' de lista aia.
Ea, netulburată: ”și nici colegii tăi nu au completat lista”.
Restul, scandalizați: păi pentru că n-a știut nimeni, dăăăă.
- Da, mă rog, nu contează. Voi organiza call-uri separate cu fiecare dintre voi ca să vă explic.
Noi: iar call?!!! Quoi de la f*ck. Explică-ne acum.
- Nu, trebuie să discutăm separat.
Ședințe, call-uri, patrujdemii de liste. Și vor să fim eficienți.
După ce-am terminat de ședințit, un coleg a postulat:
”Femeia e perfectă pentru job-ul ăsta, pentru că habar n-are ce face”.
După care ne-a aplicat decisiva: ”cu prima ocazie o s-o întreb: Cutărică, ce părere ai despre inteligență, tu fiind outsideră în această privință?”
Încă n-a întrebat-o 😂😂😂.

🥸 Ăsta e new entry, nu-mi dau seama cum de-am uitat să vi-l povestesc.
Logica Doamnei Cocuța strălucește, uneori, printr-o desăvârșită absență.
- Oh, it is so warm here, s-a plâns ea când am avut o ședință la care luam parte vreo 40 de oameni într-o încăpere unde, în mod normal, am fi avut loc cel mult vreo 20.
Inginerul meu preferat, care-o iubește la fel de mult ca și noi, respectiv ca pe proverbialul pui de curcă chior: “then don’t breathe, it makes the air warmer“.
- Are you serious? How can we not breathe?
Nu știu de ce am impresia că nu prea o invită lumea pe la petreceri 😃.

Voi încheia glorios prin a vă spune că la un moment dat, Doamna Cocuța ne-a solicitat fiecăruia dintre noi să contactăm câteva zeci de ateliere, pentru a le cere să corecteze niște documente trimise pe parcursul ultimilor doi ani. Poate vă întrebați care era problema. Într-un anumit context, niște anume cuvinte nu fuseseră scrise cu litere îngroșate.
Am depășit cu succes momentul de WTF și-am zis dă-le naibii de cuvinte, important e ce scrie, nu cum scrie.
Dar după cum aveam să aflăm, a-i face o asemenea propunere Doamnei Cocuța este ca și cum i-ai spune Papei să mănânce cotlet de porc în Vinerea Mare.

Câteva considerații despre bullying-ul din anii copilăriei

E luni, iar eu stau acasă și încă descânt cafeaua, gândindu-mă și răzgândindu-mă despre ce să scriu. Faptul că nu sunt pe plantație se datorează zilei libere de astăzi (Rusaliile), cât despre cafeaua băută atât de târziu - e direct proporțională cu ora de trezire, ca să zic așa 😊.

Adevăru-i că mă preocupă de ceva timp un subiect, dar nu știu cum să-l abordez. Nu vreau nici să mă victimizez, nici să dau sfaturi necerute. De câteva săptămâni citesc o carte fenomenal de interesantă și pe alocuri șocantă - ”BEHAVE: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert M. Sapolsky și am ajuns la un capitol care, hai să spunem că m-a șocat.

Despre cartea aceasta îmi propun să scriu detaliat când o voi termina, este incredibilă. Dar cred că va mai dura până atunci; în format Kindle are 1.139 de pagini, o citesc în original, îmi fac adnotări și până acum am parcurs abia 20% din ea.

Subiectul la care mă refeream mai sus se referă la bullying. Mai precis - sau până unde am ajuns eu cu lectura - la bullying-ul din copilărie. Despre care nu avusesem nici cea mai vagă idee ce efecte pe termen lung și foarte lung poate avea.

Eu am fost victima unui astfel de bullying în școala primară. Sistematic, timp de 3 ani de zile (a început prin clasa a doua). Nemesis-ul meu se numea Carmen, un nume la care mă crispez instinctiv și acum, ori de câte ori îl aud.
Eu eram un copil singuratic, introvertit și dornic să facă pe plac, pradă foarte ușoară pentru un bully.
Ea era un copil sadic, avea o răutate lăuntrică și de cum a adulmecat vulnerabilitatea, a mușcat. Din nou, și din nou, și din nou. Ani la rând.

Fără a intra în detalii, hai să spunem că avea toate motivele să fie convinsă că nu vor exista consecințe pentru comportamentul ei - după cum nici n-au existat. Drept urmare făcea fix ce avea chef, aflându-și plăcerea zilnică în a mă șicana, în a mă striga ”babă” spre amuzamentul batjocoritor al celorlalți colegi (asta era de la porecla mea consacrată, ”Greta babeta”), în a mă exclude din toate jocurile de grup, profitând de statutul ei de lider de opinie al clasei (”dacă joacă și baba, eu nu mai joc”) și multe, multe altele.

Atât de gravă devenise situația și atât de disperat mi-era strigătul de ajutor, încât ai mei au luat o decizie radicală (mai mult mama, de fapt, iar tata a mormăit ceva despre incapacitatea mea de a-mi rezolva problemele singură, eu având 10 ani în momentul respectiv): la terminarea clasei a patra, m-au mutat din clasă. A fost cu siguranță o decizie bună, nu-mi imaginez cum aș mai fi rezistat încă 4 ani în aceeași clasă cu ea, dar răul fusese deja făcut. Și făcut bine, dacă s-ar preta un joc de cuvinte la asta.

Iată câteva idei desprinse din cartea lui Robert M. Sapolsky, în care m-am regăsit întru totul și mi-am putut explica retroactiv niște lucruri petrecute în urmă cu 34-35 de ani:

🔺- bullying-ul din anii copilăriei crește semnificativ riscul viitorului adult de-a se confrunta cu depresia și anxietatea (fascinant mi se pare că explicația este în primul rând fiziologică: stresul indus de bullying duce la creșterea de volum și de activitate a amigdalei - centrul emoțional al creierului);

🔺 - excesul de cortizol, secretat ca urmare a stresului, este cu atât mai dăunător în prima parte a vieții, în plină perioadă de dezvoltare fizică și emoțională; sunt afectate capacitatea de învățare și memorare, abilitatea copilului de a-și controla impulsurile, stima de sine și așa mai departe;

🔺 - copilul supus bullying-ului își va dezvolta o distorsiune cognitivă numită suprageneralizare - ”viața va fi întotdeauna incontrolabil de îngrozitoare”.

Pe toate cele de mai sus le-am bifat, cu asupra de măsură. Îmi aduc aminte cu (neplăcut de multă) claritate despre randamentul scăzut la școală, în special în clasa a patra când bullying-ul luase proporții uriașe, starea permanentă de ”en garde!” pe care-o aveam, neliniștea și presiunea pusă de familie că ”nu dai rezultate”. Per total, nu pot spune că am vreo amintire plăcută din anii ăia. Am niște poze din acea perioadă, aveam cearcăne până la genunchi. Dormeam prost și plângeam mult.

Am simțit nevoia să scriu toatea astea pentru că m-a șocat cât de mult m-am regăsit și cât de bine se explică niște chestiuni dacă sunt puse în cheia corectă.

Ce câmpi mai batem la muncă

(Paranteză: care s-o mai apuca vreodată de proiecte de genul celui pentru care am fost luna trecută la Paris... că mai bine-mi băgam un băț nu-spun-unde și mergeam cu el târâș 🤬🤬🤬, închid paranteza).

Fiindcă tot e joi mâine (vinerea mică, vorba ăstora), să vă relatez cu ce ne mai îndeletnicim la birou. Când nu suntem ocupați să eviscerăm pe cineva, adică.

☕ Discuție despre cafeaua Kopi Luwak (cea obținută din excrementele unei anume specii de felină, hrănită cu boabele de cafea din soiul respectiv).

- I-auziți, cică e cea mai bună din lume.

- Dar și foarte scumpă.

- Mda. Hai facem chetă.

- Mmm. Meh. Îgh. Mniu.

După cinci minute:

- Mai bine cumpărăm pisica.

Trust un inginer să vină cu soluții practice 😁.

Între timp am aflat că nu e pisică, e zibetă, care e pe undeva înrudită cu pisica, au strămoși comuni sau așa ceva. Feeling informată. De asemenea, unii spun că de fapt n-ar fi o cafea chiar atât de bună, ceea ce nu mă face mai puțin curioasă în privința ei. Tot experimentez eu o dată.

🇫🇷 Când am fost la Paris, m-am opintit să rostesc câteva vorbe în franceză. Așa, din considerație pentru cei de-acolo. Mi-am flexat neuronii și am izbutit o frază întreagă.
- J'ai été heureuse de vous revoir ici et je serai heureuse de vous accueillir à Hamburg, am glăsuit eu triumfătoare, simțindu-mă foarte încântată de această performanță lingvistică.

La care cineva (francez, biensûr):

- Bravo! I mean…. you are definitely trying hard.

Excusez-moi? 🧐

Ei, las' pe mine. Data viitoare când mă văd cu respectivul, îi recit poezeaua asta:

Je m'appelle Vasile Mure,

Je été în la pădure.

Quand j'arrive à la maison,

Mândra coucher cu Ion.

Quand j'allez s-aduc ciomagu'

Mon ami sărise gardu'.

Il tombé dans les urzici,

Sur son cur, numai bășici.

Cu intonație și cu dicție, nu așa oricum. Să vezi de nu i-o plăcea.

🥸 Din ciclul ”realism și evidență”.

Noi: raportăm o problemă de funcționare a ERP-ului.

Răspuns: “deja se lucrează la această problemă, care se va remedia în scurt timp”.

Un coleg oftează: “atât de multe minciuni într-o singură propoziție….” 😏.

😎 Când nu suntem realiști, o ardem subtil și metaforic.

- Cine-a adus Toblerone ăla uriaș?
- Nu știu, dar în mod sigur l-a adus din Nigeria.

Săptămâna viitoare vin niște colegi din Paris cu diverse treburi neasemuit-de-importante, iar printre ei va fi și un tip aflat în partea de sus a organigramei care, ori de câte ori interacționăm, îmi spune ”Mademoiselle”. Meam, și-mi place de nu mai pot, i-am zis că dacă-mi zice vreodată altfel decât Mademoiselle am stricat pacea și prietenia. Așa ce mă mai simt și eu ca la 20 de ani, că luna viitoare împlinesc 44, lumeeee 🙄.