Despre înjurături poliglote

Nu știu ce-mi veni cu subiectul de azi pentru că sunt absolut relaxată, dat fiind că weekend-ul ăsta e unul dintre cele mai mișto weekend-uri care s-au weekend-uit în ultima vreme. Și cum să nu fie așa, când azi am liber legal (e sărbătoare națională aici - Ziue Reformei Protestante, începute de Martin Luther în 1517) și pentru mâine mi-am luat o zi de concediu? (Mda, nemții n-o au deloc pe asta cu punțile. Dacă vrei punte, poftim de-ți ia o zi de concediu. Niște insensibili 😏).
Prin urmare, mi-am petrecut mai bine de jumătate de zi cu Sherlock (în continuare mă-ntreb cum de-a fost posibil să nu fi văzut eu capodopera asta până acum) și mai am doar ultimul sezon pe care suspectez că-l voi termina zilele astea, având în vedere că nu sunt decât 3 episoade. L-am pus pe pauză ca să m-apuc să-mi dau cu firma-n cap, dacă pot zice așa.
Dar na, tot e Halloween azi, hai să vă sperii nițel, buhuhu 👻.

🥸 E posibil să vă mai fi spus asta, sau să fi lăsat să se înțeleagă, dar adevărul e că la serviciu pot avea un vocabular destul de suculent. Desigur, asta nu transpare niciodată în scris, dar pe barba profetului, mare noroc am că nu mă poate auzi nimeni cum mă exprim pe cale orală.

Din motive doar parțial elucidate, nu înjur niciodată în germană. Nici n-aș avea multe opțiuni la o adică, fiindcă nu e o limbă prea ofertantă din punctul ăsta de vedere. ”Verdammt nochmal” (un fel de ”fir-ar să fie”) nu prea te-ajută să te descarci, după cum nici ”mist” (la naiba) sau ”Scheiße” (rahat) nu sunt în măsură s-o facă. Din punctul meu de vedere mult mai bine funcționează în italiană (un ”ma che cazzo” răspicat e destul de eficient, la fel și ”Mascalzone” 😀), ca să nu mai spun de consacratul ”f*ck și bogatele sale variațiuni 😀. Că veni vorba, nu mai rețin dacă v-am arătat cana din imaginea alăturată. N-o am, dar recapitulez expresiile cu asiduitate, în schimb 😁.

Ocazional îmi exprim năduful și-n franceză. N-am un vocabular atât de extins, dar ”sacré bleu” și ”putain de merde” sunt reacțiile tipice la anumite mailuri.

Apogeul l-am atins într-o zi când lucram la un proiect în sistem. Care sistem luase decizia să mă saboteze și nimic nu mai funcționa, orice aș fi încercat. Și numai ce mă pomenesc mormăind exasperată ”mais qu'est-ce que c'est ça, mais c'est débile!” 🤣🤣🤣. Lumea zice că am fost delicioasă, deși cu siguranță nu avusesem intenția asta.

Fapt oarecum paradoxal, în românește nu înjur. Habar n-am de ce, nu-mi vine, sau în tot cazul nu la muncă. În viața de zi cu zi e altceva, dar la birou nu mă simt deloc inspirată în sensul ăsta.

🚂 Asta nu se încadrează neapărat la înjurătură, dar am făcut-o noi să fie. Printre multele echipe mobile cu care lucrez se regăsește și o echipă din Italia (mai mulți clienți ai mei au trafic în Italia, inclusiv dragul de Pandelică). Oamenii lucrează foarte bine și sunt de maximă încredere, problema fiind că nu vorbesc decât foaaaarte aproximativ engleză. Iar eu italiană deloc, așadar comunicarea poate fi câteodată dificilă, în special la telefon.
Să tot fie vreo doi ani de la întâmplarea pe care v-o povestesc și care-a intrat în folclor. Trimisesem echipa la o reparație banală (niște saboți de frână care trebuiau înlocuiți) și așteptam doar documentația pe mail, ca să autorizez repunerea vagonului în circulație.
În loc de asta, sună telefonul. Michele. Faptul că mă sună nu poate fi de bine, mi-am zis, și aveam dreptate. Michele era agitat.
- Greta, hello, sorry... wagon big problem!
Încerc să aflu despre ce-i vorba. Testul de frână? Tutto bene, zice Michele al meu. Roțile sunt ok? Si, si. Mbon, astea sunt chestiunile critice la care m-am gândit în primul moment, deci care-i problema?
Michele transpira de zor încercând să explice.
- Greta, problem, come se dice, mamma mia, I don't know... cretto! Do you know what I mean?
Reușesc să fac o conexiune, poate de unde limba italiană ne e atât de familiară.
- Michele, do you mean ”crack”?
- Si, si, si! Big crack!
Mda, asta chiar era o problemă care cerea o reparație mai complexă. Am clarificat ce trebuie făcut, am informat clientul că nu se poate baza pe vagonul cu pricina în ziua respectivă și am oftat enervată că ceea ce trebuia să fie o intervenție de rutină tocmai se complicase în mod semnificativ.
Colegii prinseseră parțial discuția, așa că le-am povestit. S-au distrat pe tema problemelor noastre de ordin lingvistic și au adoptat cu entuziasm cuvântul ”cretto”, pe care-l folosesc în asocieri nu tocmai corecte, dar amuzante de genul ”tipul ăsta are cretto la cap”, ”sistemul e cretto”, ”f*cking cretto” sau ”cutărică iar ne-a scris ceva cretto” 😂.
(Acum că veni vorba, realizez că eu n-am povestit niciodată cu ce mă îndeletnicesc la serviciu... poate mă învrednicesc într-o zi).

🍉 Pentru că tot am disecat chestiunea înjuratului, cum aș putea explica unui neamț expresia ”a scoate pe cineva din pepeni?”. M-au întrebat mai demult colegii cum înjurăm în românește. Explic: ”de gâți, de mame, de cele bisericești”. Partea cu gâții le-a atras atenția și au solicitat lămuriri suplimentare. Greu de explicat, vă spun. ”Dar de ce gâți și nu altceva?”. Avem și ”gura mă-sii”, am plusat eu. Cu asta i-am băgat și mai rău în ceață. ”Mai înjurați și de alte organe?”. Hmm, din câte știu, nu. Au rămas cam nelămuriți.

 

Mno, sper că nu v-ați schimbat părerea despre mine după ce-ați citit povestea asta. În apărarea mea, multor oameni nu le vine să creadă că mă pot exprima așa colorat. Cică am o moacă nevinovată sau cam așa ceva 😀.

O săptămână cu de toate

Demult nu mă mai surprinde, însă e-n continuare la fel de plăcut să constat cât de acasă mi-a devenit Germania și cât de reconfortant e să aud în jurul meu vorbindu-se limba germană, după o perioadă - fie ea oricât de scurtă - petrecută într-o altă țară. Și asta chiar dacă țara respectivă este cea în care m-am născut.

Însă cum zice o vorbă, ce-i drept nu-i păcat. În România poți avea parte de momente pline de culoare și expresivitate. A început încă din avionul spre București. Domnul de pe locul din spatele meu era foarte comunicativ: “Hai să dea Dumnezeu să ajungem cu bine, să nu fie berze în aer, să nu le lovim, că fac de boala copiilor, frate, să moară familia mea!”. Pauză 5 secunde, apoi a început să cânte: “Uite mamă, dacă nu te-am ascultat, alei, alei!”. 👀 A concluzionat cu patos: “f*tu-le-n c*r de avioane sā le f*t!” 🥳.

De la aeroport am plecat direct spre Piatra Neamț, cu un autocar AutoVip. Și n-am dus lipsă de socializare, fie ea și oarecum forțată, dat fiind faptul că vreo câțiva tovarăși de călătorie vorbeau la telefon, pe speaker (normal că pe speaker, ce farmec ar avea dacă nu te-ar auzi toată lumea), în inconfundabilul grai moldovenesc. 

Un domn era destul de contrariat, dar nu părea să se grăbească nicăieri.
”Da' iel are drepturi pi terenu' di la tanti? Păi dacă n-are, di ci mai zice acuma că... Hai că mai vorbim la primăvară, cî doar n-o să mă tot cert cu iel până atuncea”.
Asta zic și eu abordare pragmatică.

Alt cetățean ne lua de martori pe toți din autocar.
”Iou lu' frate-meu i-am spus clar di la început, dom'le, tu casa șî iou pământu'. Să nu vii după aia la mine cu altă împărțeală, cî te-am dat afară fără drept di apel!”.
Pe ăsta îl suspectez că se uită la ”Lege și Ordine” 🙄.

Undeva în spate, o doamnă avea alte existențiale.
”Da'  Tanța ci mai faci. O făcut plăcintă cu brânză sărată? Ci bun... Da' di ci o stat să facă?”
Chiar așa, de ce? Numai Tanța e de vină că am dat iama în merdenele cât am stat în țară 😏.

A fost o călătorie epuizantă (la capătul căreia îmi vâjâia capul de atâtea informații 😀), dar mă bucur că există opțiunea unui transfer direct de la aeroport. După aproape șapte ore am ajuns la Piatra, unde am rămas în următoarele 4 zile.

Pentru mine a fost... într-un fel să n-o mai găsesc pe bunica și pentru prima dată, să nu mai cobor la ea la cafea. Dar, cu toate că știam că n-o voi mai găsi niciodată și am fost și la cimitir, nu m-au frânt imaginea mormântului plin de coroane și crucea cu numele ei, cât a făcut-o punga începută de napolitane ”Naty”, pe care am văzut-o în cămară.
Și mi s-a pus un nod în gât.

Asta era gustarea ei consacrată la cafea, de ani și ani de zile. E suficient să închid ochii și o văd punându-și câteva cubulețe într-un castronel de sticlă. Îi plăceau și nu se abătea niciodată de la ele. Dar punga asta... n-a mai apucat să o termine.

Ne-am plimbat prin oraș. E frumos, dar mie nu-mi mai spune de foarte multă vreme nimic. Încă nu venise toamna, pădurile erau încă verzi (asta deși prezentatorii meteo îi dădeau zor cu străvechiul și ultrademonetizatul clișeu ”toamna și-a intrat în drepturi), era cald și plăcut, vreme bună de plimbare. Am trecut pe lângă o berărie relativ cunoscută și am remarcat (și apreciat) ingeniozitatea patronilor care concepuseră sloganul.

Asta înseamnă să ai aplicățiune, cum ar spune nemuritorul pedagog de școală nouă al aceluiași nenea Iancu 😁. Mai observaserăm și o patiserie cu slogan la fel de inspirat - ”Gusturi bine crescute”. Serios de n-ar face oamenii ăștia o treabă mult mai bună decât copyrighter-ii care ouă tot felul de ciudățenii înnobilate cu titulatura de ”spot publicitar”.

Una peste alta, a fost bine. Am petrecut timp cu ai noștri, am revăzut oameni dragi și ne-am bucurat să petrecem timp împreună, fără presiunea timpului și fără să ne uităm la ceas. Și nu în ultimul rând, eu am făcut o burtă de salată de vinete 🥴.

Dar, tare bine ne-am simțit de îndată ce am ajuns acasă la noi, după o săptămână în care am experimentat tot felul de stări și trăiri, de la nostalgie și noduri în gât la hohote de râs și merdenelele pentru care numa' Tanța de mai sus e de vină. Într-atât ne-am obișnuit, încât Germania ne-a devenit a doua natură și e locul în care mi-e cel mai bine. Cu omul meu, cu toate cărțile mele care stau la rând să fie citite, cu dragul de Sherlock Holmes, la cel mai acasă pe care l-am cunoscut vreodată 🙂.

Avizier

Săptămâna viitoare voi fi în România, de unde nu știu dacă mă voi aduna să scriu (mai degrabă nu), așa că vă rog să nu mă declarați dispărută. Nu am planuri anume, doar să petrec timp cu cei dragi și să-i vizitez pe ai mei călători în alte lumi, cărora între timp li s-a alăturat și a doua bunică.

Sper să ne relaxăm și să nu ne enervăm (prea mult 😀).

Off topic și nu prea: m-am pregătit temeinic pentru călătoria de șase ore de la București spre Piatra Neamț: l-am redescoperit pe Arthur Conan Doyle și intenționez să stau la taclale cu Sherlock Holmes tot drumul. Ceea ce-mi aduce aminte că trebuie să vă povestesc despre noua mea revelație în materie de actori și ”oare ce-oi fi păzit de n-am văzut serialul ăsta până acuma și n-am avut idee ce actor colosal e Benedict Cumberbatch?” 😁

Nu știu dacă mă adun să scriu de acasă, mai degrabă nu, așa că ne citim după ce revin. Voi să fiți cuminți.

Mirări cotidiene

Fiindcă tot m-am minunat recent - și-n moduri diferite - referitor la ceea ce presupune o reparație la reprezentanță, m-am gândit să vă povestesc și vouă, ca să vedeți și voi hal de paradoxuri.

De fapt, niciuna dintre cele două situații nu a fost legată de o defecțiune propriu-zisă, ci era vorba de  baterie.

⏰ În august am observat că bateria ceasului meu Tissot trebuie schimbată. Lucru care nu era tocmai ușor, fiindcă nu sunt prea multe locuri unde pot face asta și în tot cazul, nu ieftin. Ultima dată o schimbasem în urmă cu un an și jumătate, la un magazin de ceasuri și bijuterii din centru și costase o gălăgie de bani: 46 de euro pentru o baterie Duracell pe care o cumperi cu 1,50 € mi se pare enorm. Și nici nu putem vorbi de manoperă, întrucât cel care a înlocuit-o a meșterit vreo 2 minute și gata. Așadar, pentru ce încasezi de 20 de ori mai mult? Pentru că știi că lumea are nevoie de serviciul ăsta. Și pentru că ești un nesimțit, mai adaug eu 🤬.
Prea multe opțiuni nu părea să am însă la dispoziție. Hai să-ncerc la alt magazin, mi-am zis - de același gen, dar părea oarecum mai... nu neapărat mai modest, dar mai teluric.
Pătrund, mă întâmpină o prepeliță cu un zâmbet comercial și foarte amabil, ”cu ce vă putem ajuta?”.
Explic: am un ceas Tissot care are nevoie de baterie.
Zâmbetul prepeliței devine prompt mult mai puțin amabil.
- Aaaa.... aveți nevoie de baterie? Mă rog... dați-mi să văd ceasul...
Îl studiază câteva secunde. Zâmbetul devenise o linie subțire.
- Noi nu schimbăm baterii în magazin. Trebuie să lăsați ceasul aici, va fi trimis într-un seif la sediul nostru din Berna și-i vor schimba ei bateria acolo.
Un caz clasic de ”mai mare beleaua decât ocaua”, filozofez eu. Serios? N-aveam absolut nicio intenție să-mi las ceasul acolo, dar întreb într-o doară cât ar dura până să-l primesc înapoi.
- Între patru și șase săptămâni, plescăie plictisită prepelița.
Mulțumesc, orvoar și n-am cuvinte, îmi pare rău că n-am întrebat și cât ar fi costat distracția asta. De amuzament, nu din alt motiv.
Îi povestesc omului, plină de nervi. ”Auzi, știi ceva? Avem baterii acasă și tocmai m-am uitat la un tutorial pe YouTube, e foarte simplu de schimbat și am ce-mi trebuie, hai că mă descurc eu”.
Ce-i drept, i-au trebuit 4 minute, nu două ca la magazinul unde-mi luaseră 46 de euro anul trecut (și anul ăsta foarte probabil costă mai mult). Au trecut mai bine de două luni, ceasul merge voios, am schimbat bateria pe gratis. Prepelițelor, dans!
Nu știu ce-or fuma oamenii ăștia. Să trimiți ceasul în seif până în Elveția pentru o intervenție care durează 2 minute, cu o baterie pe care o cumperi dintr-un magazin de la colțul străzii... 🥴.

☎️ Exemplul celălalt e de la polul opus și, de data asta, are legătură cu bateria iPhone-ului. După patru ani, îi scăzuse autonomia la 80% și am decis s-o înlocuiesc.
Apple oferă serviciul ăsta pentru suma de 79 de euro. Mbon, oare găsim pe undeva mai ieftin? Omul cercetează și găsește un magazin bine cotat, care se ocupă cu tot felul de reparații și intervenții pe telefoane, tablete, laptopuri etc. Recenzii foarte bune, vreo opt filiale în oraș, oferă garanție și înlocuiesc bateria pentru suma de 49 de Euro. Ia să mă duc eu pân-acolo.
- Sigur că da, grăiește un băiet amabil după ce-i expun problema. Vă putem oferi baterie originală la prețul de 99 de euro sau de pe aftermarket, la 69.
Casc ochii.
- Și care e diferența dintre astea două, în afară de preț?
Aflu că bateria de pe aftermarket dă o eroare și nu afișează autonomia bateriei. ”Dar e la fel de bună ca aia originală, să știți”. Formidabil 🙄.
Orvoar și ție, programare la Apple, baterie originală, cu autonomia afișată, seria comunicată pe factură și tot ce trebuie.
Îmi pare rău că n-am avut inspirația să-l întreb ce-o fi fost în capul lor când au stabilit un preț mai scump cu 20 de euro pentru bateria originală, comparativ cu reprezentanța Apple. Câtă minte să ai (sau mai bine zis, să n-ai)? De ce-ar veni lumea la tine, când acasă la mama iPhone-ului, ca să zic așa, e mai convenabil?

Dumb you are, cum ar zice drăgălașul de Yoda 😀.

De ce ți-ai face din Germania chip de lut? (rant)

Am mai povestit pe aici despre faptul că nu înțeleg motivul pentru care mulți români par să deteste visceral Germania, de cele mai multe ori fără să aibă idee despre ce presupune traiul în această țară. Nu mai reiau subiectul. Am renunțat să mai încerc să-i înțeleg și nici nu intenționez să mai dezbat ceea ce, până la urmă, nu-și are rostul.

În schimb mă miră cei de la polul opus, respectiv cei care par să fi idolatrizat cumva Germania și acum se declară dezamăgiți.
”Oh, dar n-am fi crezut că și-n Germania sunt ambuteiaje pe autostradă”.
”Pfff, dar cine și-ar fi imaginat că trenurile și metrourile au întârziere”.
”Sistemul lor social nu mai e atât de puternic ca odinioară”.
”La tot pasul te împiedici de șantiere stradale interminabile”.
”Sistemul de sănătate nu încurajează prevenția și tinde să se concentreze tot mai mult pe latura profitabilă”.

Etc etc etc. Toate cele de mai sunt sunt adevărate și nici prin cap nu mi-ar trece să susțin contrariul. De altfel, niciodată n-am spus că Germania ar fi o țară perfectă; cât de naivi sunt cei care se declară ”dezamăgiți” că vai mie, nemții așa și pe dincolo? Nu tot oameni sunt? Există vreun motiv de a-i suspecta că-n ei se ascunde vreun Superman undercover?

N-am prins Germania tocmai în perioada ei de strălucire, ci am venit aici în prag de criză economică. S-ar fi zis că dat fiind contextul nu-i ușor să-mi placă țara asta, dar poate tocmai faptul că am cunoscut-o în vremuri mai dificile m-a vindecat rapid de idealism. Am văzut-o și continuu să o văd în mod realist.

Serios, de ce-ai fi surprins de traficul aglomerat, sau de disfuncționalitățile și nedreptățile din mediul social? Mai corect spus, de ce n-ar fi și astea parte din cotidian?

Nu este o țară ideală și sunt încă multe aspecte care-ar putea fi îmbunătățite. Definitoriu este modul în care se încearcă gestionarea lor, iar în privința asta nu se poate spune că oamenii nu se străduiesc.

Rant over 😀.