Un an bun și blând să avem 😊

A mai trecut un an din noi, vorba cântecului 🙂. 

Despre 2025 am zis deja cam tot ce-am avut de zis. Îl închei cu sufletul plin de recunoștință, chiar dacă nu a fost un an ușor. 

Vom întâmpina anul nou în Balconia 😀 și e foarte bine așa. Duși demult sunt anii când mă duceam la petreceri de Revelion, petreceri pentru care-mi făcusem planul încă din octombrie-noiembrie. Cine nu avea un plan în decembrie, o invitație, ar fi putut la fel de bine să se ascundă sub o piatră. 

Câtă presiune, îmi spun acum, amintindu-mi de vremurile acelea. Și cât de bine mă simt în seara asta fără nicio invitație, doar cu omul meu, îmbrăcată cu un tricou cu Mickey Mouse, pantaloni cu buline și un halat roz cu oi. 

Aștept anul 2026 cu speranța că va fi mai bun, mai prielnic și mai îngăduitor. Și de asemenea, sper să scriu mai mult și mai pe pozitiv 😊. 

Ceea ce vă doresc și vouă 🙂 Vă mulțumesc pentru încă un an în care mi-ați fost aproape și vă doresc să aveți parte de sănătate, noroc și dorințe împlinite 🍀.

Urmând tradiția pe care mi-am făcut-o în ultimii ani, încerc să ghicesc dirijorul Concertului de Anul Nou de la Viena din 2027. Am mai spus-o, din punctul meu de vedere nimeni nu merită onoarea asta mai mult decât Semyon Bychkov și nu înțeleg de ce este ocolit; cred însă că următorul este fie Gustavo Dudamel, fie Andris Nelsons. Și dacă nu e Bychkov, sper să fie Dudamel. 

O noapte frumoasă, dragii mei și să ne recitim cu bine în anul ce stă să vină 🤗.

A fi sau a nu fi... deasupra

De brânză e vorba, zece flotări care te-ai gândit la prostii 🧐. Mai exact, de cea tartinabilă. 

Cum eram noi la birou azi, un coleg propuse un brunch spontan cu ce mai aveam prin frigider - brânză, vreo două feluri de șuncă, măsline. Zis și făcut. Ne instalăm în bucătărie și fiecare purcede să-și înjghebeze câte un sandviș, în timp ce sporovăim despre diverse. 

În scurt timp, constat că se face liniște și toată lumea se uita la mine cu un viu interes. 

- Ce faci?
- Cum, ce fac? Sandviș, d'ohhh 🙄.
(Câteodată mi se mai spune și Captain Obvious).
- Ai pus felia de brânză mai întâi, și apoi șunca. 
- Păi, da. Voi nu tot așa faceți? 
Scanez rapid sandvișurile celorlalți. Fără excepție, toată lumea pusese mai întâi șunca, și peste ea felia de brânză. Adică fix invers față de cum făcusem eu.

Moment în care m-am scărpinat, la figurat, în cap. Reflectând, am realizat că niciodată nu mi-am făcut sandvișurile altfel - cel mult să fi pus o frunză de salată între brânză și șuncă, dar brânza a fost întotdeauna prima. 

Drept pentru care, acuma șed și cuget că e posibil ca sandvișurile mele cu brânză și șuncă să facă opinie separată. L-am întrebat pe jupân, a zis că tot așa le face și el (ca mine adică). ”Dacă pui mai întâi brânza, se așază mai bine totul”, a zis, și sunt în asentimentul lui. 

În continuare mă-ntreb dacă om fi singurii care-și fac sandvișurile în felul ăsta 🤔. Sau te pomenești că o fi ceva care ține de specificul național? Cred că trebuie să mai investighez. 

2025. Mă bucur că se încheie

Peste câteva zile omenirea își ia rămas-bun de la un an despre care, deși din fericire îl încheiem cu bine, personal doar îmi doresc să se încheie o dată. 

Din ce-am tot citit și auzit pe la alții, nu sunt singura care simte așa. Circula recent și un meme care spunea ceva de genul ”după 2025, intri în noul an cu maximă precauție, tiptil-tiptil, ținându-ți respirația și călcând pe vârfuri”. 
Eh, cam pe-acolo sunt și eu. 

A fost un an cu mult, mult stres. 
Cu sufletul la gură.
Cu teamă. 
Cu așteptat vești pe linie medicală. 

Mulțumim Lui Dumnezeu, toate veștile au fost bune. Sunt recunoscătoare până la Ceruri. 

Urmele au rămas. Personal, nu știu dacă o să mai scap vreodată de frică. Mă resimt și acum, e aproape ca și cum aș fi uitat ce înseamnă să respir liber și să fiu relaxată.

Am călătorit în două țări noi - Polonia și Emiratele Arabe Unite, marcând și cea dintâi călătorie a noastră în Asia. A fost deopotrivă interesant și instructiv și nu e total exclus să mai revenim în Emirate într-o bună zi. 
Am citit puțin, pentru că am avut multe perioade în care fie nu m-am putut concentra, fie nu am găsit nicio bucurie sau evadare în lectură. 
Am scris puțin pe blog, pentru că nu am avut resursele interioare necesare. A fost, de altfel, și primul an în care am făcut o pauză, fiindcă nu mă mai puteam aduna. 
Am muncit.
Nu prea am ascultat nici muzică. În principal din aceleași motive pentru care nu am citit mult și nu am prea scris. 
Pe Zubin nu l-am revăzut nici anul ăsta. În iunie s-au împlinit doi ani de la ultimul lui concert la care am fost (pentru concertul din martie, la care aveam bilete, și-a anulat prezența cu doar câteva zile înainte; la fel s-a întâmplat și cu un concert anterior, unde a fost înlocuit de Gustavo Dudamel). Păstrez o speranță, dar nu mai vreau să anticipez. Dacă se va întâmpla, o să scriu, cu sufletul plin de bucurie și de drag. 

2025 a fost un an destul de apăsător, la capătul căruia sunt  obosită, însă imens de recunoscătoare că se încheie cu bine. 
Și pentru asta, 2025, eu îți mulțumesc.

2026... te rog din suflet, fii bun cu noi. 

All I want for Christmas... 🙂

 ... I already have 💚.

Trăiesc, cu imensă recunoștință, încă un Crăciun care mi-a dăruit tot ceea ce mi-aș fi putut dori, și încă ceva pe deasupra 😊. 

Pe 24 am fost, ca de obicei, la piesa de teatru a copiilor și apoi la cele două slujbe tradiționale: cea de la ora 17:00 și cea de la ora 23:00. Piesa a ieșit senzațional și a fost la fel de emoționant ca în fiecare an să urmăresc micii în acțiune, recitându-și pe de rost rolurile și cântând. 
(Partea cu învățatul pe de rost, aveam să aflu, reprezintă mai degrabă o excepție; niște părinți povesteau cum în alte parohii copiii citesc de pe foi. Aici nu s-a pus niciodată problema și a ieșit de fiecare dată foarte bine - atât datorită conștiinciozității copiilor, cât și repetițiilor începute din octombrie și părinților, care au lucrat cu copiii acasă). 

Pentru piesa tradițională (Krippenspiel în germană, respectiv nativity play în engleză) există o varietate de scenarii și versiuni; în versiunea de anul acesta, bunăoară, Steaua din Betleem a avut propriul său rol și cumva, povestea e urmărită din perspectiva ei ⭐. Îmi aduc aminte de o versiune din perspectiva lui Iosif, o alta în care apărea și Irod, o alta din perspectiva celor trei magi și așa mai departe. 
Sunt mereu curioasă și, ulterior, impresionată de performanța copiilor; inocența și bucuria lor reprezintă adevăratul Crăciun, nu marketingul atotprezent (a cărui relevanță nu o neg, însă).

Cu emoție și bucurie am cântat, alături de comunitate, cântecul de Crăciun care îmi este cel mai aproape de suflet: ”Hört der Engel helle Lieder” (”Ascultați cântecul pur al îngerilor”) 🧡.

Ca de fiecare dată, mi-au dat lacrimile când intonam refrenul ”Glooo-ooooo-ooooo-ooooo-oooooria, in excelsis Deo!” în acompaniamentul de orgă al omului meu, care este totul pentru mine. 
Și de data asta, la slujbă am cântat cu toții și ”Silent Night” 😊, care sună la fel de emoționant și în germană, dacă mă-ntrebați pe mine.

”Stille Nacht! Heilige Nacht!
Alles schläft, einsam wacht
nur das traute hoch heilige Paar.
Holder Knabe im lockigen Haar,
schlaf in himmlischer Ruh',
schlaf in himmlischer Ruh'!”

La capătul unui an care n-a fost ușor, sunt imens de recunoscătoare pentru că-l încheiem cu bine și pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Suntem bine, împreună și sănătoși. 
Am primit cadouri frumoase (eu inclusiv un Panettone absolut delicios 😋, de la una dintre echipele mobile cu care am lucrat foarte mult anul ăsta). 
Sub brad s-a adunat o cantitate absolut indecentă de dulciuri, printre care și-o ciocolată albă cu alune caramelizate - pe care am băut-o, vorba maestrului Mălăele 😀. 

De alaltăieri încoace, pendulez între ”Secretul Secretelor” a lui Dan Brown (nu vă imaginați cât am așteptat zilele astea, ca să m-apuc în tihnă de ea) și Netflix. Deocamdată cu ”Emily in Paris”, după care am în plan cel mai recent film din seria ”Knives out” și apoi mai văd ce mă inspiră. 

Banal, ar spune unii. 
De neprețuit, spun eu. Îți mulțumesc, Doamne! 🙏

O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii.