”Falcone”. O carte-monument

”La ora 17, 56 de minute și 48 de secunde autostrada Palermo-Mazara del Vallo se despică într-o explozie violentă, căscându-se o groapă asemeni unui crater lunar. La peste 100 de kilometri distanță, seismografele din Observatorul Geografic din Monte Cammarata înregistrează unda de șoc, pe care specialiștii o atribuie unui cutremur puternic. Se încep demersurile necesare activării mecanismului de protecție civilă.
(...) un șuvoi de pietriș se prăvălește peste mașina din față și o îngroapă (...). Impactul îi zgâlțâie ca pe niște frunze în derivă într-o furtună de flăcări, cioburi de sticlă, așchii ascuțite de metal și bucăți de carne. Totul se sfărâmă. Geamurile, caroseria, oasele lor. Corpurile lor. Furia exploziei este copleșitoare. Nimic nu este cruțat în această capcană de metal nimicit. Capota se deschide asemeni unei conserve; un amalgam de țevi de metal și cabluri electrice se topește împreună cu asfaltul. Cerul însuși se topește laolaltă cu pământul”.
(Roberto Saviano - fragment din carte. Traducerea din germană, asumată ca fiind stângace, îmi aparține).

Joia trecută, pe 23 mai, s-au împlinit 32 de ani de când mașina condusă de judecătorul Giovanni Falcone a sărit în aer pe autostradă într-unul dintre cele mai terifiante și sfidătoare atentate, pentru care au fost detonate cinci sute de kilograme de dinamită și care a fost ordonat de Salvatore ”Toto” Riina, Capo di tutti capi al grupării mafiote Cosa Nostra.
Împreună cu el a murit și soția sa, Francesca, precum și trei agenți de poliție.

Roberto Saviano a scris această carte dintr-o imensă admirație pentru Falcone, care l-a inspirat intelectual și emoțional, dar și pentru că în multe privințe se regăsește în destinul acestuia. El însuși trăiește sub protecția poliției din anul 2006, când a publicat romanul ”Gomora” - o radiografie a Camorrei (mafia napoletană).
Izolarea. Viața trăită sub o permanentă amenințare. Conștientizarea acută a faptului că fiecare zi poate fi ultima; singura întrebare este ”când”.
”Nu vreau să las orfani”, spunea Falcone, ca răspuns la dorința soției de-a avea copii și cea mai mare speranță a lui nu era de-a scăpa - știa că așa ceva este imposibil - ci de a nu-i nenoroci și pe alții.

Giovanni Falcone a fost numit judecător în anul 1964 și timp de 14 ani a activat ca magistrat districtual. În 1978 a fost detașat la Palermo, iar la începutul anilor '80 s-a alăturat departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii.
Era o perioadă haotică; șeful departamentului, judecătorul Cesare Terranova, tocmai fusese asasinat. Atunci a început practic și lupta lui Falcone cu Mafia, într-unul dintre cele mai întunecate momente ale istoriei Italiei contemporane - cel de-al doilea război al clanurilor mafiote, desfășurat în perioada 1981-1984, care a lăsat în urmă peste o mie de morți.

Era un magistrat deosebit de inteligent și foarte meticulos. Și avea cunoștințe aprofundate de economie. A instituit un sistem de colaborare internațională cu judecătorii din alte țări și a emis mandate prin care băncile erau obligate să pună la dispoziția justiției documente revelatoare pentru, după cum se va dovedi ulterior, tranzacții cu sume considerabile provenite din traficul cu heroină. Pentru a centraliza datele și-a avea o imagine de ansamblu, a petrecut - spre stupefacția colegilor săi, care nu puteau înțelege cum de un singur om își asumă asemenea volum de muncă - zile și nopți în șir transcriind de mână datele de pe extrasele bancare. Și fumând. Fuma enorm. Una dintre posturile sale clasice era cu stiloul în mâna dreaptă și țigara în stânga.
Investigația, care a dovedit că Sicilia devenise poarta principală de rafinare și export a heroinei în Statele Unite, a inclus și o colaborare cu Departamentul American de Justiție și s-a încheiat aproape doi ani mai târziu, cu un proces la finalul căruia s-au pronunțat 74 de condamnări.

Dar cea mai grandioasă realizare profesională a lui Giovanni Falcone, opera vieții sale, a fost Procesul Maxi. A coordonat investigațiile, a audiat sute de acuzați și de martori, a coroborat dovezile și a condus echipa de procurori. Își petrecea majoritatea timpului lucrând într-un buncăr alături de judecătorul Paolo Borsellino, care i-a fost partener în instrumentarea procesului.

Un moment de relaxare: Falcone (stânga) și Borsellino

Unul dintre numeroasele aspecte fascinante ale acestei cărți este acela că, deși practic este o biografie, e redactată în structura unui roman polițist istoric. Din interviurile autorului, din presa vremii și din jurnalele care s-au putut recupera a fost creat un univers de sine stătător.
Scriitura lui Saviano e atât de autentică, de reală, de vie.

O ieșire a judecătorului Falcone cu soția la un anume restaurant din Mondello, unde comandau de fiecare dată același lucru: spaghete cu arici de mare.
Dialoguri amicale. Dezbateri. Glume, în parte menite să alunge spectrul morții.
O discuție cu comisarul Antonino (Ninni) Cassarà, prieten și colaborator apropiat al lui Giovanni Falcone.
O întrevedere cu generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa, prefectul orașului Palermo timp de cinci luni.
O șuetă la câteva țigări și un păhărel de Grappa cu judecătorul Rocco Chinnici, fondatorul ”Antimafia Pool”, o grupare neoficială din care făceau parte mai mulți judecători și procurori care investigau grupările mafiote. ”Antimafia Pool” a fost fundația pe care s-a construit ulterior Procesul Maxi. Scopul ei era să dilueze responsabilitatea individuală a fiecăruia, cu alte cuvinte să evite situația în care toate reflectoarele erau asupra unuia singur. Se gândeau că nu-i pot omorî pe toți, sau nu atât de repede. ”Măcar pe unul dintre ei dacă l-aș mai putea arunca în spatele gratiilor”, își spunea judecătorul Chinnici. ”Măcar un kilogram dacă aș mai confisca. Asta ar salva câteva sute de vieți. Măcar un gram”.
Comisarul Boris Giuliano. Se specializase în investigații care țineau de traficul de heroină și spălarea de bani.
Politicianul Piersanti Mattarella (fratele actualului președinte al Italiei, Sergio Mattarella). Voia să scuture cuibul de șerpi al contractelor publice de care beneficia Cosa Nostra, adoptând o lege care să impună aceleași standarde de construcție folosite în restul Italiei și făcând astfel ilegale schemele de construcție ale Mafiei. ”Voi sfârși într-un bloc de ciment din cauza asta”, obișnuia el să glumească.
Pio La Torre, de asemenea politician.  A inițiat o lege care a introdus o nouă infracțiune în sistemul juridic italian, conspirația mafiotă, și a extins puterea instanțelor de a sechestra și confisca bunurile persoanelor care fac parte dintr-o asociație de tip mafiot.
Antonino Saetta, judecător care a instrumentat o serie de cazuri împotriva unor membri ai Mafiei - inclusiv împotriva lui Michele Greco, unul dintre capii Cosa Nostra.
Și desigur, prietenul de o viață (copilăriseră împreună), judecătorul Paolo Borsellino.

Comisarul Ninni Cassarà a fost împușcat pe treptele propriei locuințe. Soția și fiica lui au văzut totul de la fereastră, unde stăteau și-l așteptau să se întoarcă acasă.
Generalul Carlo Alberto Dalla Chiesa a fost împușcat în mașină, împreună cu soția lui.
Judecătorul Rocco Chinnici a murit într-o explozie, în mașina în care i se pusese o bombă.
Comisarul Boris Giuliano a fost împușcat.
Politicianul Piersanti Mattarella a fost împușcat și a murit în brațele fratelui său, viitorul președinte.
Politicianul Pio La Torre a fost prins într-o ambuscadă și împușcat.
Judecătorul Antonino Saetta a fost ciuruit cu 47 de gloanțe, împreună cu fiul său.
Judecătorul Paolo Borsellino a murit într-un atentat cu o mașină-capcană.

Am ales doar câteva nume, să spunem ceva mai cunoscute dată fiind expunerea de care avuseseră parte, dar au fost mulți, mult mai mulți. Îi regăsim pe toți în carte și povestea este (și) despre fiecare dintre ei. A citi dialogurile și interacțiunile lor este o experiență cumva... suprarealistă. E cu siguranță și efectul scriiturii excelente, însă cred că este și spiritul fiecăruia dintre ei. Oamenii aceștia au fost uciși, dar niciunul dintre ei nu a murit. Și chiar dacă romanul se numește ”Falcone”, povestea nu este numai despre el, ci despre toți cei care s-au reunit într-o luptă pe care fiecare știa, în adâncul sufletului, că nu are șanse să o câștige.

Să revenim însă la Procesul Maxi, care și-n ziua de azi este cel mai amplu proces intentat vreodată Mafiei. A durat șase ani (inclusiv apelul și recursul). Rechizitoriul a avut aproape 8.000 de pagini. La final s-au pronunțat 346 de verdicte de vinovăție, cu sentințe însumând 2.265 de ani de închisoare - iar aici nu sunt incluse cele 19 condamnări pe viață pronunțate împotriva liderilor. O parte dintre sentințe au fost anulate la apel de către un judecător corupt, dar reconfirmate ulterior la recursul de la Curtea Supremă - și toți cei care fuseseră eliberați s-au întors la închisoarea Ucciardone.
Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian devenit informator, pe care Falcone l-a convins, cu dificultate, să vorbească. Timp de 45 de zile s-au reunit amândoi în ședințe zilnice, ore în șir. Falcone și-a notat absolut totul. Un singur lucru a refuzat să-i dezvăluie, în ciuda insistențelor: despre legăturile Mafiei cu politica de la vârf. ”Lumea nu este pregătită să afle aceste lucruri”, spunea Buscetta.
Procesul a fost lung și epuizant. Mărturiile au fost pe alocuri cumplite: pe un ton obișnuit, conversațional, martorul (un ”pentito”, adică un colaborator care acceptase să vorbească în schimbul reducerii pedepsei) povestea cum erau torturate victimele sau cum erau topite cadavrele în acid. ”Odată n-am avut suficient acid și în lighean mai rămăseră bucăți netopite, așa că a trebuit să ne ducem să mai facem rost”, a zis el relaxat, de parcă povestea că i s-a terminat vopseaua când își renova casa...
Avocații apărării au recurs la tot felul de tertipuri - de exemplu, au solicitat să se dea citire tuturor capetelor de acuzare, cu glas tare, de către judecător. Ar fi fost nevoie de vreo 12 ani numai pentru asta. S-a cerut în regim de urgență și s-a obținut, în Parlament, o moțiune care a permis desfășurarea legală a procesului fără acest demers.
Verdictul a fost anunțat pe 16 decembrie 1987. Giovanni Falcone, Paolo Borsellino  și câțiva colaboratori apropiați au urmărit momentul din altă încăpere, pe un televizor cu circuit închis. Pentru prima dată, în sala de tribunal domnește o tăcere absolută. Acuzații, care făcuseră tărăboi pe tot parcursul desfășurării procesului, acum au amuțit.

Judecătorul încă nu terminase de citit toate condamnările când Falcone, Borsellino și ceilalți au sărit în picioare și s-au îmbrățișat. Fără cuvinte, doar s-au strâns îndelung în brațe. În acea zi mohorâtă de iarnă, justiția a triumfat, în sfârșit.

În mod paradoxal - și dramatic, aș adăuga - după proces, judecătorul Falcone a căzut în dizgrația foarte multora dintre colegii săi. Se poate să fi fost invidia pentru succesul fără precedent pe care tocmai îl avusese, sau poate frica de-a nu se ”contamina” de pericolul care-l pândea pe el. Cert este că i-a fost boicotat orice demers pentru a obține un post superior în sistemul juridic și i se desemnau zeci de dosare cu infracțiuni minore, care-i blocau absolut tot timpul. În felul acesta, nu mai avea posibilitatea să se ocupe de proiecte ce țineau de legislația antimafie și de localizarea capilor mafiei care fuseseră condamnați in absentia la închisoare pe viață în Procesul Maxi (printre ei, inclusiv Riina, care deja hotărâse că Falcone trebuie să fie omorât).

Giovanni Falcone alături de soția sa, Francesca

Lesne de anticipat, boicotul acesta a avut efecte mult mai grave și mai extinse. Falcone își depusese candidatura pentru postul de director al departamentului de investigații din cadrul Biroului Procuraturii din Palermo (care se desemna prin vot) și fusese asigurat de suportul celor mai mulți dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii. Când s-au publicat rezultatele el a avut 10 voturi, iar contracandidatul său 14. Acesta din urmă nu avea absolut deloc experiență legată de instrumentarea cazurilor împotriva Mafiei și nu considera asta ca fiind  o prioritate. Începând din acel moment gruparea ”Antimafia Pool” a fost trasă pe linie moartă, până când s-a dizolvat.
Acesta a fost numai un exemplu de situație din cele multe în care Falcone a fost trădat de către colegii săi. Așa cum se menționează inclusiv în documentarul ”Uomini Soli” din 2012, de absolut fiecare dată când a aplicat pentru un post pentru care în mod evident era cel mai bun candidat cu putință, a fost boicotat. Inclusiv postul de Înalt Comisar pentru departamentul de combatere a Mafiei i-a fost refuzat.

Nicio clipă nu și-a pierdut curajul, nici umorul și nu a abdicat de la principiile sale. ”Ce fel de oameni ai legii am mai fi?”, a întrebat el retoric atunci când i s-a prezentat cazul unor polițiști care, înnebuniți de furie și de amărăciunea de a-și fi pierdut un coleg, îl bătuseră până la moarte pe cel care-l asasinase. Falcone a fost întrebat, mai mult sau mai puțin direct, dacă ar trebui să se mușamalizeze cazul. ”Au omorât un om. Era un criminal, dar mai înainte de toate era un om. Ce au făcut ei tot o crimă este. Aici nu se pune problema dacă ei trebuie să meargă la închisoare; dacă ne gândim să facem așa ceva, locul nostru este de asemenea în închisoare”.

Nu-i plăcea să vorbească despre sine și de obicei refuza interviurile. Dar criticii săi deveniseră atât de vehemenți în acuzațiile lor că Falcone ar fi ”îmbătat de glorie” și ar căuta atenția publică, încât au mers până la a-l acuza că atentatul eșuat de la Addaura a fost înscenat de el. Addaura este un sat din apropiere de Palermo, unde Falcone petrecea o scurtă vacanță cu soția și, absolut întâmplător, trei polițiști vigilenți descoperiseră la câteva zeci de metri de casa închiriată de cei doi o bombă amorsată care urma să fie acționată prin telecomandă.

”Am devenit un cadavru umblător”, i-a spus judecătorul surorii sale, la scurt timp după această întâmplare. Dar în niciun moment nu a permis fricii să pună stăpânire pe el.

Și într-o după-amiază senină de mai, la cinci zile după ce-și aniversase alături de soție și de câțiva apropiați împlinirea a 53 de ani, a venit sfârșitul.

Dincolo de amploarea dezastrului, ceea ce m-a șocat cel mai tare a fost cât de ușor ar fi putut fi evitată această tragedie. De acord, probabil n-ar fi fost decât o amânare a inevitabilului; îl urau prea mult pentru a-l lăsa să scape. Dar principalul motiv pentru care atentatul a avut îngrozitorul succes pe care l-a avut a fost predictibilitatea mișcărilor lui Falcone. Era foarte atent, avea escortă și circula numai în mașină blindată; paradoxal, rutina de la care nu se abătea l-a condus la moarte.

L-au urmărit săptămâni în șir. Ținând cont de rutina de care spuneam, le-a fost ușor să-i stabilească mișcările. Din păcate, Falcone și echipa lui nu făceau nicio schimbare.
Mereu același zbor săptămânal Roma-Palermo și retur.
Aproape întotdeauna același zbor, care ateriza la Palermo după-amiază.
Mereu aceeași mașină, cu care mergea spre și de la aeroport.
Mereu același șofer.
Mereu aceeași viteză - 150-160 km/h.
Mereu cu trei mașini - în prima și ultima sunt escortele, Falcone se află întotdeauna în mașina din mijloc.
Mereu pe banda a doua.

Asasinii au urmărit mașinile, cum spuneam, săptămâni la rând. Se instalau pe un deal din imediata apropiere și așteptau să apară. Au procurat dinamita. Au căutat locul perfect pentru a plasa explozibilul. Au cronometrat viteza. Au făcut calcule prin care au stabilit nu numai punctul exact unde trebuia să aibă loc explozia, ci și unde trebuia să se afle mașina lui Falcone în momentul în care se acționează detonatorul (deflagrația avea loc la cinci secunde după apăsarea butonului). Inclusiv locul acesta a fost marcat; au pus pe marginea autostrăzii un frigider vechi, chipurile abandonat (nu era ceva neobișnuit, mulți oameni făceau asta și nu atrăgea cu nimic atenția). Au simulat de zeci de ori.

Și apoi s-au instalat în punctul de observație pe care și-l amenajaseră și l-au așteptat să vină spre moarte.

Locul de unde a fost activat detonatorul, pe care a fost pictat ulterior ”No Mafia”

Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil dacă mișcările lui Giovanni Falcone n-ar fi fost atât de previzibile.
Dar așa a fost să fie.

”Amuni”, a spus unul dintre asasini, făcându-i atenți pe ceilalți. Un cuvânt în dialectul sicilian, care s-ar traduce ”haideți”. Venise momentul.

”Zgomotul a fost asurzitor și terifiant. Ploua cu bucăți de asfalt și pietriș încins. Era ca și cum s-ar fi deschis iadul”, își amintește un martor ocular care lucra la o fermă din apropiere, adăugând ”se căscase un crater cu diametru de aproximativ 50 de metri. Am alergat cât am putut de repede să văd cum pot ajuta. Mașina (Fiat Croma, în care se aflau judecătorul, soția lui și o parte din escortă) era ruptă în două și acoperită cu pietriș. Am scos afară un corp care nu mai avea picioare și stomacul îi era sfâșiat”.
Martorul nu știa atunci, însă o ținuse în brațe pe Francesca. Încă era în viață, dar a murit la spital cinci ore mai târziu.

Epava mașinii în care a murit Giovanni Falcone

Giovanni Falcone era la volan. Nu conducea de obicei, dar probabil în ziua aceea își dorise asta.
Corpul îi fusese rupt în bucăți, volanul îi străpunsese sternul și chipul îi era atât de brăzdat de tăieturi, încât pe moment nu l-a recunoscut nimeni. Printr-o forță supraomenească, mai trăia și încă era conștient. Un alt martor ocular își amintește că a schițat un surâs trist și resemnat. ”Ați reușit, în cele din urmă”, par să spună ochii lui.

În final, după cum judecătorul Giovanni Falconi spunea, curajul este întotdeauna singur.

Notă de final: este cel mai lung articol pe care l-am scris în aproape 14 ani de când există acest blog. Nu l-aș fi putut, însă, scrie mai pe scurt. Admirația pe care o am pentru judecătorul Giovanni Falcone este dincolo de cuvinte, mai ales de când am vizitat Palermo și Corleone și am ajuns inclusiv la mormântul lui (am povestit aici despre asta).
Dacă ați ajuns până aici cu lectura, vă mulțumesc din tot sufletul pentru răbdare.