miercuri, 22 mai 2019

Meandrele unei călătorii cu trenul: de la 45 de minute la 5 ore


Săptămâna asta am schimbul doi, așa încât naveta cu trenul este ceva mai suportabilă. Măcar nu mai trebuie să mă trezesc la 4, for a change. Problema este că e un mijloc de transport pe cât de comod, pe atât de labil. 
Am avut aproape în fiecare zi întârzieri (oh, please, sper că nu mai crede nimeni în mitul punctualității germane, care exact asta a devenit: un mit) și desigur că m-am indispus - oricum nu sunt într-o dispoziție tocmai trandafirie - dar ieri a fost, ei bine.... cu totul și cu totul deosebit. 

Ies din firmă la 18:05, e prea târziu să mai prind trenul de 18:12, deci stau pe peron până la 18:45 (gara cu pricina e nefuncțională și încuiată de ani de zile, biletele se cumpără de la automat). Plouă în șuvoaie, demult n-am mai văzut așa ceva, what a joy. Umbrela s-a declarat învinsă, m-am udat complet, cred că mi-aș putea stoarce lejer blugii. 
În fine, apare trenul, mă urc zgribulită, pornim. În 45 de minute ar trebui să ajungem. Dar după câteva sute de metri încetinește, târ-târ, târ-târ. Asta nu poate fi semn bun. Se oprește de-a binelea, conductorul străbate vagonul cu o moacă preocupată de zici că-n următoarele minute va declara război Statelor Unite, vorbește la telefon dar e prea departe să-l aud, în cele din urmă face un anunț la difuzor. Trenul nu mai poate înainta pentru că un pod  a fost inundat, drept pentru care facem ”o scurtă pauză”.

Ploua la fel de tare, deci personal nu vedeam rostul pauzei - nu e ca și cum s-ar remedia problema atâta timp cât continuă să plouă. Așteptăm vreun sfert de oră în incertitudine. Un tip începe să vocifereze că ”asta e bătaie de joc, cum își permit să ne țină aici?”. Păi nu te ține nimeni cu forța, reflectez eu, poftim de coboară și ia-o pe câmp, pe această mirifică vreme.

”Verdictul” este că trenul nu poate merge mai departe, ceea ceea ce nu mă surprinde. ”Să ni se aducă autobuz!”, zbiară tipul de mai devreme. Prietena lui îi ține isonul. ”Dacă trenul era plin s-ar fi comandat autobuz, dar sunteți numai 7 persoane în total, deci...”. Mai bine și-ar fi mușcat limba de trei ori. Mânia recalcitrantului se abate asupra nefericitului. 

Decid că nu-i mai suport răcnetele și mă duc în vagonul următor, unde găsesc patru bătrâni cu înfățișare atletică, îmbrăcați în trening. Fiecare din ei are bicicletă și aflu că se întorc dintr-o drumeție. Tot spre Bayreuth se îndreaptă. Sporovăim, socializăm, ca niște oameni sechestrați în tren ce ne aflăm. 

Bun, ce soluții avem totuși? Păiiii... nu prea multe, zice conductorul. Trenul se întoarce la capătul de linie (aflat la 20 de kilometri distanță). Acolo vom coborî și vom aștepta trenul de Nürnberg (!!), urmând ca de la Nürnberg să luăm trenul de Bayreuth. Un ocol de aproape 200 de kilometri. Formidabil sau ce?

Minunat plan, doar că avem de așteptat vreo 40 de minute pentru fiecare tren în parte. Adăugând la asta distanța pe care o vom parcurge, rezultă că vom ajunge la destinație în jurul orei 23. 

Am de ales între a mă apuca damblaua sau a mă amuza de ridicolul situației. Optez pentru a doua variantă. 
”Nu era tocmai în planul meu să ajung la Nürnberg în seara asta”, mustăcește unul dintre bătrâni, despre care aflu că se numește Gerhard, a fost arhitect și are 78 de ani.  Arată de cel mult 65. 

Pe drum stăm de vorbă. Ceilalți trei sunt bosumflați, mormăie ceva din categoria ”trebuia să ni se asigure aia și ailaltă”, apoi le cășunează pe mine. ”E bine de dumneavoastră, călătoriți lejer, doar cu poșeta, nu ca noi cu bicicletele”, mă boscorodește unul din ei. ”Vi se pare că e vreo diferență între mine și dumneavoastră din punct de vedere al modului în care voi ajunge acasă?”. Fazan, l-am încuiat. Gerhard îmi face cu ochiul.

Lăsând la o parte oboseala, agitația interioară, amărăciunea (”uite prin ce trec dacă nu mai am mașinuța”) și disconfortul cauzat de faptul că eram udă la picioare, a fost o călătorie interesantă. Am stat mai tot timpul de vorbă cu Gerhard, care mi-a povestit de concediile petrecute în Vietnam, Japonia sau Africa. ”Sunteți tânără. Nu acordați muncii o importanță mai mare decât are. Altele sunt lucrurile care contează cu adevărat”. 
Se întrerupe, cerându-și scuze: ”să o sun pe soția mea, să-i spun că tocmai fac un tur al regiunii și mai întârzii...”. 
Discuția e savuroasă, deși evident că n-o aud decât pe jumătate. 
- Da, Gerda, asta e situația, nu avem de ales.
Gerhard și Gerda, ce potriveală, mă gândesc eu.
- Stai liniștită, dragă. Ce să faci?? Unde vrei să vii cu mașina? Păi de la Bayreuth până unde ne aflăm acum sunt 60 de kilometri deja. Și pe asemenea ploaie, tu vrei să conduci? Se inundă podurile și ție-ți arde de condus?
Reflectez că, într-o situație similară, și eu aș fi o Gerda.
- Te rog să nu te mai agiți. Poți să te uiți în tihnă la ciudățenia aia de emisiune, profitând că de data asta nu-s acolo și nu pot comenta faptul că-ți pierzi vremea cu așa ceva.
Cum să nu îndrăgești un asemenea cuplu? 

Peste aproape trei ore l-a sunat ea. Eram la Nürnberg, așteptam să plecăm spre Bayreuth.
- S-a terminat emisiunea? Aha, și te-ai gândit să te mai agiți un pic, probabil te plictiseai. Oh, te rog, nu începe iar. Femeia germană își păstrează calmul.
Notiță mentală: să rețin chestia asta.

Plecăm. Peste un sfert de oră ne oprim în câmp. La naiba, nu din nou. ”Ne vom continua drumul în câteva minute”, ne asigură controlorul. 
- Ar face bine să fie doar câteva minute, mormăi eu, simțind că tocmai mi s-a topit ultima fărâmă de răbdare.
Gerhard râde.
- Femeia germană...  😃

Din fericire, chiar ”câteva minute” au fost, apoi am mers șnur până la Bayreuth. Între timp am aflat că avaria care provocase buclucul fusese remediată, se oprise și ploaia. De la gară am luat un taxi. Era 23:25 când am intrat în casă.

Azi dimineață mă simțeam ca și cum mă tocase careva cu bâta de baseball. Cum era aia cu femeia germană? 🙄

sâmbătă, 18 mai 2019

Un ”tribut” vechi de trei decenii


Cunoașteți, probabil, lozincile motivaționale care au devenit în bună parte laitmotiv - ”ai încredere în tine și în ceea ce simți, nu te lăsa influențat de ce spun alții, fii tu însuți”, blablabla și iar blablabla. Nu spun că n-or fi adevărate, dar dincolo de asta sunt exact ce-am zis - lozinci și puternic trebuie să fie cel care nu lasă vorbele altora să-i picure îndoiala în suflet. 

Eu nu cred că-s un om puternic. Cei care-mi cunosc ”traseul” vieții de până acum susțin că, dimpotrivă, numai o persoană puternică ar fi putut trece prin ceea ce mi s-a întâmplat mie, păstrându-și mintea cât de cât la locul ei. Personal consider însă că, dacă aș fi fost un om într-adevăr puternic, nu aș fi încercat în prag de 40 de ani să(-mi) demonstrez că ceea ce mi s-a spus cu aproximativ trei decenii în urmă nu e și nu a fost niciodată adevărat. 

Toată viața am fost destul de singuratică. N-am avut mulți prieteni, n-am avut ”o gașcă” (voi, cei de vârste apropiate, mai țineți minte cât de cool era să zici prin anii '90 că te duci la film ”cu gașca”?), în cluburi și la discotecă n-am mers decât de vreo 2 ori - exceptând taberele la mare, da' alea sunt altceva, nu se pun - și am fost la unul singur din celebrele chefuri studențești. Nu pot spune că m-a afectat chestia asta și parol nu sunt de părere că ar fi fost ceva anormal - așa mi-e firea și-n ziua de azi. Sunt doar foarte selectivă, nu vreo sălbatică. În școala primară am fost și victima unui bullying scos parcă din manual - cei mai expuși, se știe, sunt copiii mai solitari și retrași. Și-am suferit. Mult. Nu pentru că eram singură, ci fiindcă nu eram lăsată-n pace să fiu singură. 

”Asta pentru că ești antipatică și nimeni nu te suportă”, mi-a zis cineva din familie. Cineva foarte-foarte apropiat, atât de apropiat, încât afirmația asta m-a urmărit ani la rând. A continuat apoi să îmi explice: ”Și dacă eu nu te pot suferi, cum vrei să te suporte colegii tăi?”. 

Aveam vreo 10 ani pe-atunci, dar știam ce înseamnă cuvântul ăla. Antipatică. De-aș avea câte-un euro pentru fiecare dată când ruda asta mi-a zis că-s antipatică, aș deține o sumă frumușică. Habar n-am de ce mă considera așa. A, că nu mă putea suferi, de-asta nu mă-ndoiesc.  Dar antipatică? 

Aseară am fost la berărie. Cu 6 dintre colegii de serviciu și cu Musiu Șarl. Toți, ”convocați” de mine pe WhatsApp. ”Mi-aș dori ca înainte de plecare să mai beau o bere cu voi”, le-am scris în aprilie și toți au zis pe loc ”da”, cu variațiuni gen ”indiferent ce zi se stabilește, vin! Anulez orice-aș avea programat și vin” sau ”Dacă aș mai fi în compania aia, m-ar durea plecarea ta, dar bine că nu mai sunt”. (🙂)

Despre întrevederea cu ei voi scrie într-o postare dedicată, a fost o seară prea mișto ca să nu fie povestită separat. Și cred c-o să vă și arăt niște poze, ca să aveți o reprezentare a celor despre care am scris ani de zile 🙂 Acum însă, mai zic doar atât:

Oamenii ăștia au venit aseară numai și numai pentru mine. Toți, fără excepție, erau după o zi de serviciu. Musiu Șarl venise de la vreo 70 de kilometri și mai avea cam tot pe atât de condus până acasă. Unul dintre ceilalți a lucrat azi (și programul lui începe la 4:30 dimineața). Dar au venit să petrecem o seară împreună. Și a fost absolut fabulos.

Tu, cel care mi-ai zis că sunt antipatică, te-ai înșelat. Colegii mă plac și-mi vor simți lipsa. Seara trecută a fost o confirmare pe care, acum realizez, o așteptam de aproape 30 de ani. Mi-am dovedit mie ceea ce aveam nevoie să-mi dovedesc. Poate vreodată o să am tăria să-ți spun cât de mult m-a durut ceea ce mi-ai spus. Și sper să-ți pleci privirea. 

marți, 14 mai 2019

Fără titlu (da' cu nervi)


Mă distrez zilele astea ceva de groază.

Sunt prinsă în alambicatele hățișuri birocratice ale asigurărilor, ceea ce mă frustrează masiv (de parcă nu m-aș simți oricum ca bătută cu paru' de Bruce Willis, Schwarzenegger și Van Damme la un loc). Zeci de formulare de completat, povestit de numaiștiucâteori cum s-a întâmplat (ba Poliției, ba avocatei puse la dispoziție de asigurarea noastră, ba medicului, ba unui guguștiuc sanchi-specialist în accidente de muncă la noi în firmă - având în vedere că eram în drum spre serviciu, mă încadrez în categoria asta - ba unuia, ba altuia...).

Cică să depășesc momentul, mi se recomandă. Păi să-l depășească lumea care poate, că io cu mare plăcere iau notițe. Să văd și eu cum depășești o astfel de chestie, în măsura în care abia dacă ai terminat de istorisit vreunui pitpalac oficial, că te și trezești cu încă un formular pe care trebuie să scrii, ați ghicit, ”cum s-a întâmplat”.

Mi se pare așa de aiurea chestia asta. Eu n-am avut nicio vină, eu sunt victima unei stupizenii la granița nesimțirii, eu am pierdut (mult din punct de vedere material, foarte mult în plan logistic și enorm din punct de vedere sufletesc), deci aș merita să fiu scutită de toate frecușurile astea. Să primesc despăgubirile care-or fi de primit, deși în ce mă privește nicio sumă nu ar compensa ce am pierdut și basta, lăsați-mă să-mi revin. Să nu mai aud bufnitura aia sinistră de câte ori permit gândurilor să zburde slobode, să n-o mai caut pe Blackie cu privirea prin parcare, să-mi dispară gheara din suflet, pe care-o simt ori de câte ori aud un zgomot de portieră închisă.

(Da, știu că nu așa funcționează lucrurile și n-am decât să mă supun procedurilor, dar măcar pot să bombănesc pe-ndelete, nu?).

Altfel, e totul formidabil și nemaipomenit. Dacă până acum mă trezeam la 4:15 și la 5 plecam, săptămâna asta mă trezesc la 4:00 precis și la 4:30 ies din casă. Marș forțat aproape 3 kilometri până la gară, că nu e niciun autobuz la ora aia, ia trenul o oră, de la gara unde cobor mă ”culege” o colegă și parcurgem ultimii 8 kilometri până la serviciu cu mașina ei.

Aș fi putut primi o mașină de împrumut de la service, dar nu am vrut. Nu ar fi fost decât pentru câteva zile și nu mă văd în stare să conduc o mașină necunoscută, nu în starea în care sunt acum. Altădată am făcut-o (când Blackie era la reparat), dar de data asta nu mă simt capabilă.

Ce să vă zic, e așa mișto să mărșăluiești la 4:30 dimineața pe străzi, de n-am cuvinte. Bine că nu mai am decât două săptămâni jumate și basta. Duce-m-aș de aici mai repede, că de uitat înapoi n-o să mă uit.

joi, 9 mai 2019

Sunt aici


Nu bine.  Departe de a fi bine. 

A fost o săptămână cumplită, pe plan psihic mai ales. 

O să-mi revin eu, dar cred că mai e până acolo. 

Mulți oameni mi-au fost și-mi sunt alături. N-aș fi reușit să-mi țin biscuiții grămadă fără grija și suportul lor.  Și vouă vă sunt recunoscătoare pentru sprijinul transmis la postarea anterioară.

Am avut parte și de surprize, dar astea nu contează. Nu m-au decepționat, fiindcă nu mai am disponibil niciun colț de suflet pentru reacții de tipul ”nu e normal să fii atât de afectată că mașina e distrusă”. 

Really? Normal is not normal, cum ar zice Dr. House. 

Bear with me, vorba americanilor. Încă mă adun. Deocamdată mă bucur că au dispărut coșmarurile.

O să mă-ntorc. Nu știu dacă mai puternică, da-n tot cazul cu sufletul ciuntit. 

Aveți grijă de voi.

vineri, 3 mai 2019

Roșu la semafor. Eu am frânat. Cel din spatele meu, nu.


A intrat în mine cu aproximativ 65 km/h (pe drum național fiind, nu în localitate). 

Timpul s-a comprimat pe moment, dar acum totul se derulează în mintea mea cu încetinitorul, haotic și înnebunitor.

Izbitura din spate.

Șocul. 

Prin forța pocniturii, mașina mea e împinsă vreo 10 metri mai în față (în mijlocul intersecției), unde se oprește.

Avariile care pornesc singure, portiera care se blochează (habar n-am de la ce, fie ca efect al impactului, fie ca urmare a deplasării suferite în urma pocniturii; nici nu mai contează...).

Trag de mâner, încerc să ies, din bord țipă toți senzorii. 

Mă împleticesc spre mașina cealaltă. Șoferul n-a ieșit încă, e evident șocat. Zic doar, cu o voce spartă: ”Semaforul! Distanța de siguranță!”.

Nu răspunde.

Era 5 și jumătate dimineața. Ieri.

Restul e așa, ca într-un film prost. 

Poliție, declarații, constatări.  Accidentul e în totalitate din vina celuilalt. 
 
Mi-e frig. Mă uit la mașinuța mea, la Blackie. Spatele e complet distrus, spart, îndoit, luneta s-a zdrobit în mii de cioburi mărunte. În adâncul sufletului, știu deja. E prea avariată pentru a mai ”merita” reparațiile, din perspectiva asigurărilor. Ulterior, ni s-a confirmat asta.

Polițiștii îmi explică, ”doamnă, ați avut noroc. La viteza pe care-o avea, dacă impactul vă arunca pe contrasens, de unde venea alt vehicul? E o intersecție mare, dacă venea ceva din dreapta chiar în momentul ăla?”.

Mda, știu că au dreptate, dar sunt complet amorțită și nu găsesc în asta nicio consolare.

De fapt, poate că sunt un fel de monstru de nerecunoștință, dar nici acum nu simt vreo bucurie la gândul că am scăpat din asta doar cu minore neplăceri (de ordin fizic).

Toată lumea-mi zice să mă bucur că n-a fost mai rău, că nu mi s-a întâmplat mie ceva.

Eu simt doar o imensă părere de rău și mi-e sufletul atât de greu, că nici dacă aș urla ca lupii la lună nu m-aș descărca.

Blackie s-a dus, pentru totdeauna.

Mașina e remorcată la service, eu mă duc la Urgențe. Tremur necontrolat și mi-e greață. Control, radiografie de coloană cervicală, toate oasele sunt la locul lor. ”Dar o să aveți dureri musculare destul de mari mâine”, zice medicul, ”e una din primele consecințe ale impactului din spate”. 
Scutire medicală, pastile.

Azi mă mișc în relanti, mă doare de zici c-am ridicat haltere cu gâtul. O să treacă, nu-i bai.

Închid ochii și aud mereu zgomotul ăla sinistru, retrăiesc iar și iar momentul pocniturii. 

Blackie....