joi, 10 octombrie 2019

Salată de weekend (XXXIII)


(Trag nădejde că apreciați faptul că vă invit la salată atât de curând după precedenta - e parte din campania de imunizare de toamnă).

1) Weekend-ul trecut am făcut o mică excursie cu mașina până la Rostock, un oraș din landul vecin (Mecklenburg-Vorpommern), port la Marea Baltică și făcând parte din fosta RDG. Mă rog, nu prea sunt foarte multe de spus pe tema asta, Rostock dovedindu-se un oraș anost, care mi s-a părut mai lipsit-de-orice chiar și decât DortmundAltceva voiam să vă zic: pe drum, am ascultat la radio Europa FM (pe Internet, prin telefon). Muzică bună, antren... dar, frații mei albi, calupurile publicitare sunt absolut remarcabile - și nu în sens pozitiv. Estimativ, vreo 80% din reclame erau la medicamente.
Mă rog.... suplimente alimentare, că fiecare spot se încheia cu refrenul ”Acestaesteunsuplimentalimentar.Citițicuatențieprospectul.Dacăaparmanifestărineplăcuteadresați-vămediculuisaufarmacistului”. 🙄 Pe alese, de toate pentru toți: dureri articulare, probleme digestive, prostată, nas înfundat, ficat, sinusuri, fiere, călcâie crăpate.... Ascultam cum nu se mai terminau reclamele pentru tot felul de suplimente și mă gândeam că dacă ești ipohondru... se creează contextul perfect să dai buzna la Urgențe. 

2) Sâmbătă seara am urmărit un concert al orchestrei Filarmonicii Israeliene, în transmisiune directă de la Tel Aviv. La pupitru, Zubin - într-unul din ultimele concerte ca dirijor principal al acestei orchestre (va încheia, pe 20 octombrie, o colaborare care s-a derulat fără întrerupere pe parcursul ultimei jumătăți de secol - a fost dirijor principal începând din 1969).  
Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta. Concertul a fost cum altfel decât fabulos, iar ovațiile s-au întins pe minute în șir. Dar simt tot mai pregnant că momentul în care nu va mai concerta se apropie. Nu mai apare nicăieri fără baston, are nevoie de sprijin când urcă pe podium, dirijează numai stând pe scaun. Da, e la fel de prezent și de implicat în actul artistic, dar din punct de vedere fizic.... nu pare prea bine 🙁. 

3) Cred că mi-am găsit coafor, yey. Respectând adevărul istoric, mai degrabă jupânul mi-a găsit - propuse să-ncerc la cel la care merge și el, aproape de casă. Ok, hai să vedem - și am făcut programare. Am fost ieri și mi-a plăcut foarte mult doamna care m-a preluat - amabilă, deschisă, am vorbit vreo 20 de minute și în final a reușit exact culoarea pe care o voiam. Victorie! Tunsoarea a fost, de asemenea, în ordine - cu multă atenție pentru detalii și respectându-mi dorința. La final, pentru că-i spusesem că am prea mult volum (da, există și reversul ăsta și nu e deloc plăcut să ai păr ”explodat”), mi-a dat niște pliculețe cu mostre de balsam, care-ar mai potoli excesul de volum. ”Vedeți cum vă priește și eventual cumpărați apoi produsul”. I-am mulțumit. 
Costul final a fost cu 40 de euro mai puțin decât la salonul precedent, unde coafeza îmi izbutise o culoare mai închisă decât voiam, îmi iritase scalpul cu vopseaua prea agresivă, mă trăsese de păr la limita suportabilului și, pe post de tunsoare, ”ciumpăvise” ici-colo cu foarfeca, timp de 7 minute. Așadar, cred că salonul ăsta e un keeper și-n consecință am și făcut următoarea programare. 

Acum, când citiți asta, sunt într-un mini-concediu în România. Ne citim după ce mă-ntorc, adică de marți încolo. Să fiți cuminți (sper că vă place salata pe care v-am lăsat-o. Eu tocmai mă dezmățez cu un must, ceea ce vă doresc și vouă).

duminică, 6 octombrie 2019

Disperata nevoie de idoli


Nici nu s-a stins bine ecoul strigătelor Gretei Thunberg din prezidiul ONU, că a apărut un alt ”erou” pe care foarte mulți români l-au luat în brațe, condamnând aprig orice apel la obiectivitate. Bine, adevărul e că a apărut de aproape 3 ani, dar zilele astea e prezent parcă mai mult ca oricând în spațiul public. Ați auzit de el, probabil - Mihai Șora. Filozof (deși unii, care-au citit filozofie, spun că atributul ăsta e o insultă la adresa adevăraților filozofi), fost angajat la Ministerul Afacerilor Externe în anii '50 în subordinea Anei Pauker, deținător de funcții publice până în anii '90 și un pic și ulterior.
Mai recent, exponent al curentului #rezist.
Foarte recent, protagonist al unei campanii lansate de eMAG, în care se vorbește despre apropiata aniversare a trei decenii de la Revoluție. Treizeci de ani de libertate, cum e sloganul.

Sinceră să fiu, nici nu știu de unde să-ncep. Ca să fie clar cum stau lucrurile, eu nu sunt o admiratoare a acestui domn. Până să apară în spotul de care vorbim, îmi era indiferent (deși n-am înțeles niciodată prea bine isteria asta a ”rezistenților” în ce-l privește). Acum însă, văzându-l că a acceptat să apară și ceea ce susține, nu-mi mai e indiferent. Admit faptul că are merite culturale reale (mă refer în principal la colecția ”Biblioteca Pentru Toți”), dar dincolo de asta, nu sunt deloc de acord cu piedestalul pe care a fost urcat.

”Aveam 30 de ani când ne-au condamnat pe toți la frică”, susține dumnealui, care la acea vreme era membru al Partidului Comunist Francez, devenind, după întoarcerea în România, asistentul Anei Pauker. Nu știu, mie mi se pare cel puțin ciudat ca un fost comunist autentic (revenit în țară fix după instaurarea regimului, ce să vezi!) să vină să vorbească despre libertate. Haina de disident pe care o poartă nu i se potrivește absolut deloc și trăznește a ipocrizie.

Disident, că ce? Că fusese retrogradat și din redactor-șef, devenise redactor? În cazul ăsta, Paul Goma ce-a mai fost? Elisabeta Rizea ce-a fost? Asta ca sa nu dau decât două exemple...

Chiar niciunul dintre susținătorii lui n-a citit ”Gherla-Lătești” de Goma sau ”Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca (soțul Monicăi Lovinescu)? Eu le-am citit, pe astea și altele. Am citit ce înseamnă adevărata rezistență și ce presupune asta. Nu presupune să muncești într-un birou și, la 100 de ani, să ieși în Piața Victoriei devenind prin asta un simbol, ”Eroul Mișcării #Rezist”!

Chiar niciunul dintre susținătorii lui nu realizează ce însemna să lucrezi în Ministerul Afacerilor Externe în anii '50? El susține că a fost obligat să o facă. Oh, bietul de el… cu siguranță ar fi preferat să fi fost arestat, torturat și / sau deportat (ca atâția alții!), decât să lucreze într-un birou. Desigur.

Să ne-nțelegem, nu am nimic personal cu omul, însă nu a fost un erou al rezistenței anticomuniste (dimpotrivă! a fost parte din sistem) și nu este un model. Nu-i face deloc cinste faptul că-și arogă merite care nu i se cuvin. Mai aproape de timpurile noastre, eroi sunt cei care au ieșit la Universitate în acel neuitat decembrie '89, mulți din ei pierzându-și viața. Chiar, ce făcea domnul Șora atunci? Știm că a devenit ministru al Învățământului în Guvernul Roman, dar asta nu se poate califica drept eroism... nu-i așa?

Eu nu spun că nu i-o fi fost frică; nu am de unde să știu. Dar când afirmă că dictatura comunistă i-a răpit libertatea, practic se erijează în disident, ceea ce nu a fost. Și nu e o problemă că n-a fost; problema e că lasă să se creadă că a fost. E un om ca atâția alții, pe care însă românii s-au încăpățânat să-l transforme într-un idol, la care numai că nu se prosternează. 

Argumentele celor care-l susțin ar fi amuzante, dacă nu ar fi așa de penibile. ”Are 103 ani, e istorie vie, trebuie respectat!”. ”Respectați-i părul alb!”. Ca să vezi, eu credeam că vârsta și părul alb sunt un dat biologic, nu atribute morale...
Dar astea sunt cam singurele lor argumente, pentru că dacă-ncearcă să explice despre suferințele lui Șora, adevărurile documentate îi contrazic. Și-atunci nu le mai rămâne decât să spună că are părul alb...

Concluzia mea e că eMAG a greșit în alegerea protagonistului. Dacă voiau să facă un clip autentic, puteau alege pe cineva din Asociația Foștilor Deținuți Politici. Aveau o mulțime de opțiuni și oricare din oamenii ăia are mai multe de spus despre lupta pentru libertate decât Mihai Șora.

N-a fost torționar, n-a fost vreun Vișinescu sau - extrapolând - n-a fost vreun Țurcanu sau Maromet, dar cu siguranță nu a ”pătimit” și nu pot să cred că nu știa ce se întâmplă cu adevărat, dincolo de lozinci. Faptul că nu spune răspicat: ”dom’le, eu NU am fost disident, NU am luptat împotriva comunismului" și lasă să persiste convingerea asta falsă, mie-mi dă foarte rău cu virgulă.

Mă tot gândesc - apropo de ce scriam la începutul articolului, oare atâta nevoie au oamenii de idoli încât se agață de oricine pare să aibă potențial de a deveni ”simbol”, chiar și fondat pe false premise?

Edit: am găsit imaginea de mai jos într-un articol. Este o cerere a lui Mihai Șora prin care solicita să i se recunoască vechimea în Partidul Comunist, că fusese câțiva ani membru și în Franța. Fără vechime în partid nu ar fi putut primi o funcție în nomenclatură.


Mă abțin de la orice comentariu pe tema imaginii. 

joi, 3 octombrie 2019

De ziua țării mele :)


Cu aproape 3 ani în urmă (pe 12 martie 2017) am avut privilegiul de a audia în spațiu și timp real imnul Germaniei, interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin dirijate de Zubin Mehta. S-a întâmplat cu prilejul unui concert desfășurat sub înaltul patronaj al Președintelui de atunci al țării, Joachim Gauck. 

A fost unul dintre cele mai mărețe momente pe care le-am trăit, o emoție care nu se poate descrie în cuvinte. 

Astăzi, de Ziua Națională a Germaniei, vă invit să-l ascultați și voi 🙂

                           
La mulți ani, Germania 🙂 Am atât de multe pentru care să-ți mulțumesc...

La mulți ani poporului german și tuturor celor care și-au găsit a doua patrie aici 🙂

marți, 1 octombrie 2019

IT-ul parizian lovește din nou


Mă gândesc să pornesc un foileton despre băieții ăștia, că nu se mai poate. Păi cine-mi mai zice mie așa seducător și cu accent ”Miss”? Eu l-am întrebat pe unul din ei ”comprenez-vous?”, fără să-mi dau seama, el s-a extaziat că vorbesc franceză, eu l-am decepționat profund, oh I'm sorry, Miss... or Madame?
"Miss", l-am asigurat grăbită, spre deliciul colegelor care asistau la conversația purtată pe speaker. Auzi la el, Madame 😏

Care e problema - să tot fie vreo 5 săptămâni de când tot ceea ce ține de rețea sughite masiv. Când merge serverul, nu merge Outlook. Când merge Outlook, se blochează soft-ul ERP (care soft, după 20 de connection attempts - interval în care faci 13-14 lângă dânsul - îți distruge nervii cu un mesaj de eroare în franceză. Désolée! Désolée e mă-ta, îmi vine să-i zic). Iar când softul binevoiește să învie, n-ai timp să fredonezi ”Frère Jacques” de entuziasm, că observi că nu mai ai acces la server. Și asta numai cu restart se rezolvă. După restart nu mai merge Outlook. Și tot așa.
Dacă se întâmplă o dată-de două ori, mai treacă-meargă. Dar între timp se întâmplă atât de des, încât singurul motiv pentru care nu am aruncat laptopurile pe fereastră este acela că solului nu i se taie capul. 

Am scris incidente peste incidente, am sunat, am făcut print screen-uri, am explicat, am detaliat, iar am scris incidente. Și cumulând, cred că am dat sute de restarturi. Mereu aceeași poveste - se remedia pentru câteva ore, haaaai o zi și apoi o lua de la capăt. 

Vineri a fost mai rău ca oricând (de ce naiba toate problemele care țin de IT apar vinerea?), practic nimeni n-a putut lucra nimic de la cap până la coadă. Blocaj, connection attempt failed, access denied. Poetic și mai multe nu. Ce putem face - păi cum ce, exact ce facem de săptămâni în șir: să sunăm la IT. Ura! 🙄

IT-ul ne pistona cu aceleași întrebări, cu solicitarea de Team Viewer, ”exact ce făceați în momentul în care s-a blocat accesul la server, Miss?” (sincer? Sorbeam din cafea), cu ”trebuie să cercetăm”-uri și cu ”lucrăm activ la rezolvarea problemei”. Activ, hai? Norocul nostru, ce ne făceam dacă lucrau pasiv? E ceva de speriat cu limbajul ăsta corporatist, oameni buni.

Până la urmă, o colegă a prestat o mini criză de nervi și-a obținut-o la telefon, în premieră, pe șefa departamentului de IT.
- ... Da, suntem informați că aveți probleme. 
Splendid. Și constructiv. 
- .... Da' să știți că și aici în Paris sunt probleme. 
(Salut, capra vecinului!).
- .... Este foarte dificil să ne dăm seama de sursa problemei, dar lucrăm la elaborarea unei strategii.
O fi dificil, nu zic nu. Dar aveți absolut toate datele la dispoziție, inclusiv un sistem de monitorizare live a unui calculator, pe care o colegă a fost de acord să-l instalați și care vă arată în timp real ce se întâmplă când apar sincope. Acuma, dacă toate astea nu-s de ajuns...,poate ar trebui să, știu și eu... reconsiderați strategia?
-  ... Echipa noastră s-a reunit într-o celulă de criză. 

Foarte bine, am mormăit eu în barbă, să-i țină acolo numai cu pâine și apă de la robinet, până rezolvă damblaua. 

Priviri șocate.
- ... și ei, săracii, îți zic atât de frumos ”Miss”...
Mno. IT-ul trezește bestia din mine. 

Deznodământ: ieri (luni) a funcționat totul ca pe roate. Cred că i-am intimidat, sau ceva.... 

miercuri, 25 septembrie 2019

Astă-seară fluier în biserică


Ai o părere despre Greta Thunberg, deci exiști. ”Cogito, ergo sum” tocmai a fost redefinită, stai jos, Descartes și nu mai face gălăgie. Așa încât, după vreo câteva zile în care mă simțeam ciudat de câte ori deschideam pagina de Facebook și vedeam zeci de postări cu ”Lăsați-o în pace pe Greta”, am zis să mă informez și să văd care-i treaba cu tiza mea. 

Plec de la premisa că știți cine e copila și ce dorește (după discursul susținut la ONU, îmi imaginez că nu mai sunt mulți care să nu fi auzit de ea), așa că o să trec direct la subiectul postării. Subiect care probabil va fi dătător de nevroze, pentru că - luați sărurile la îndemână, just in case - mie nu-mi place modul ei de abordare și nu m-a convins. 

Acu', dacă n-ați închis pagina promițându-vă că nu mai reveniți niciodată, hai să clarificăm o treabă: părerea mea nu are absolut - dar absolut - nicio legătură cu felul în care arată Greta, nici cu afecțiunile de care am citit că suferă. Nu. Eu am ce am doar cu ceea ce a spus și cu felul în care a spus. 

Acestea fiind spuse, schematizând:

- Recunosc, demersul ei e absolut lăudabil și de impact, fie și numai pentru că a declanșat o mișcare internațională suficient de semnificativă încât să fie invitată să susțină un discurs la ONU, în fața unora  dintre cei mai importanți lideri politici. 

- Dar. Felul în care pune problema este unul dus la extrem. Mie una, extremismul  îmi dă fiori, indiferent de ce parte ar fi (adică inclusiv dacă este bine intenționat). Or, dacă într-un discurs de mega-audiență tu folosești expresii precum ”mass extinction”, pe mine nu doar că nu mă convingi. Mă sperii, pentru că ajungi exact în zona aia extremă din care au pornit atâtea catastrofe ale umanității. 

- Personal, melodramatisme de genul ”you stole my childhood and my dreams with your empty words” mă fac să ridic o sprânceană. Bag seama că nu are idee ce înseamnă o copilărie furată și visuri de copil pierdute. Exagerări de-astea aruncă în derizoriu ceea ce încearcă ea să facă. 

- Ideea ei de-a suprima creșterea economică pentru a salva planeta este cel puțin în neregulă. Norocul omenirii că n-o să fie luată în serios la faza asta... Creșterea economică este unul dintre garanții păcii. În toate țările sărace existe conflicte. Sărăcia duce la conflict. Atât de simplu e, indiferent dacă-i convine Gretei sau nu.

- Să susții că o companie - sau mai multe - orientată spre creștere economică ți-a furat ție copilăria și visele pentru că nu reciclează conștiincios și consumă resursele planetei, înseamnă în cel mai bun caz o exagerare care nu va face absolut deloc bine cauzei pe care o pledezi. Cu un discurs în care vorbești despre ”mass extinction” și condamni creșterea economică, nu o să reușești să produci impactul pe care ți-l dorești.  Aproape aș zice că se faultează singură. 

- Am urmărit ceea ce spune. În principiu, se ia de Franța (una dintre țările dezvoltate cu cele mai mici emisii de CO2 din lume) și de Germania (una dintre țările cu cele mai mari investiții în energia verde, care a renunțat la centralele nucleare și se preconizează ca-n următorii ani să renunțe complet și la centralele pe cărbuni). Dar ce să vezi, aproape nimic despre China (țară cu cele mai mari emisii din lume) sau despre India. În Europa s-au introdus cele mai multe taxe anti poluare, ea tot la Europa se rățoiește.

Da, știu prea bine că nemții au ”gâlma” cu scandalul Volkswagen pe tema emisiilor de noxe, dar nu statul a fost de vină, ci un mănunchi de lacomi care vor plăti cu libertatea pentru ce au făcut (procesul e în desfășurare). Iar concernul a achitat o amendă de 2,5 miliarde de euro. Miliarde. 

Că schimbarea climei nu este un mit, ci - dimpotrivă - o problemă reală, la scară planetară și care ne afectează pe toți? Desigur. Că s-ar putea face mai mult? Bineînțeles, însă ce-ar fi să ne luăm ȘI de cei care nu fac nimic bun - ba din contra, fac enorm de mult rău? Dar ar avea ea cum vorbi de maniera asta în China? Ar ajunge vreodată să țină acolo vreun discurs cu ”how dare you?”. Oh, wait…

Am scris ca din pușcă toată polologhia de mai sus, că aveam nervi. Încă am, de fapt. Și nu din cauza Gretei, cât ca urmare  a atitudinii multora dintre susținătorii ei. Mă simt un alien, pe unde mă uit numai valuri de adorație, dacă-ndrăznești să spui despre ea orice altceva decât că e minunată, te-ai tuns. M-a mâncat aseară undeva și mi-am exprimat părerea (aia de mai sus), într-o discuție. Pfuaaa, numa' nu mi-au zis că-s cam bătută în cap de nu înțeleg ”schimbările de climă”. 🙄

Nu știu ce să spun în încheiere. Poate doar că am încredere în voi și știu că, și dacă nu-mi împărtășiți părerea, n-o să vă supărați pe mine.