”Sophia Loren - Ieri, azi, mâine. Viața mea” (autobiografie)

Aș începe acest articol citându-l pe Roberto Benigni: 
”Când aud numele Sophia, țopăi, țopăi, fiindcă e o explozie de viață. Ca un sărut pe obraz. E ceva minunat, puteți vedea cum îmi pulsează inima, cum îmi bate inima, bum, bum, bum. Ea e foarte Italia, foarte italiancă. Atunci când se mișcă, când pășește, e Italia care merge. Vedeți cum se mișcă Sicilia, Toscana, Lombardia. Apoi, Milano, Florența, Napoli, turnul înclinat din Pisa, Colosseumul, pizza, spaghetele (...), cuprinde totul”. 

Aceste cuvinte o descriu nu numai pe Sophia Loren, nu numai bucuria autentică pe care o trăiești citindu-i  cartea, ci și înțelepciunea cu care și-a trăit ea scânteietoarea-i viață și pe care a definit-o în două cuvinte care mă vor urmări o vreme: ”savoarea existenței”. 

Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt sentimentul pe care ți-l lasă această poveste de viață după ce o vei fi terminat de citit, cred că m-aș hotărî pentru ”nostalgie”. Titlul este inspirat de un film din 1963, în care protagonista a jucat alături de unul dintre cei mai dragi prieteni din viața ei. ”Ieri, oggi, domani”. În rolurile principale: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. 

Cartea este absolut fermecătoare, Sophia apelând parțial la metafora a ceea ce ea numește ”sipetul meu de taină”. Spun ”parțial” pentru că ea chiar are o cutie în care păstrează scrisori, telegrame, bilete și fotografii, mărturii din vremuri și tinereți care și-au sărbătorit demult apusul, dar ale căror amintiri o vor însoți întotdeauna - și face apel la ele pentru a-și depăna povestea. 

Începuturile au fost dificile, așa cum știu ele să fie de obicei. Pe numele ei adevărat Sophia Scicolone, a copilărit în sărăcie, cu un tată absent și absolut dezinteresat, crescută de mamă și bunică într-un apartament mic din Pozzuoli (o localitate micuță, situată la nord de Napoli și considerată parte integrantă a acestuia). Trăiau din ce câștiga mama Sophiei cântând în cafenele. Banii erau puțini, iar cel de-al doilea război mondial a înrăutățit situația oricum dificilă. 
”Eram neagră, neagră și uscată, uscată și toți îmi ziceau Scobitoarea. (...) Foamea a fost tema dominantă a copilăriei mele. Erau zile în care nu mâncam nici măcar o fărâmă de pâine”. 

Cum se întâmplă multor fetițe, adolescența Sophiei a adus cu sine schimbări înfloritoare din punct de vedere fizic. ”Scobitoarea” devenise o tânără cu forme bine definite și un chip deosebit de interesant, de o frumusețe frapantă, deși neconvențională pentru acele timpuri. 

Sophia la vârsta de 18 ani

A fost remarcată la un concurs de frumusețe și, chiar dacă nu a câștigat, faptul că s-a regăsit printre finaliste i-a dat o enormă încredere în sine. Mama ei a înscris-o la o școală de actorie din Napoli și ceea ce mi s-a părut interesant aici e felul în care elevii erau învățați să-și folosească expresivitatea. 
”Toți mușchii noștri erau educați pentru extrem de dificila sarcină de a exprima vasta gamă a sentimentelor umane: oroare, bucurie, disperare, tristețe, surpriză, semeție, speranță. Protagoniste absolute erau sprâncenele. Pare o glumă, dar acest mic joc de mimică avea să îmi fie de mare ajutor să înfrunt lumea ecranului care mă aștepta în curând”.

Sophia a început să devină cunoscută nu atât ca urmare a rolurilor de figurație, cât mai ales datorită fotoromanelor (benzi desenate pentru care se foloseau ilustrații ale unor actori și care s-au bucurat de un imens succes în Italia postbelică). ”O ucenicie grea, dar distractivă”, spune ea, adăugând că experiența acumulată aici a ajutat-o să se facă remarcată, în timp ce continua să învețe. 

Invitațiile la probe au început să fie tot mai numeroase, inclusiv pentru roluri de anvergură, dar frumusețea ei atipică îi punea în continuare probleme. ”Nu poate fi fotografiată”, se rățoiau operatorii, ”are o față prea scurtă, o gură prea mare și un nas prea lung!”. 
A fost nevoie de un machior care să-i șoptească regizorului ”domnu', ăștia zic numai tâmpenii. E suficient să schimbe orientarea luminilor... și umbra nasului ei se scurtează”. 
Pentru Sophia a fost încă un caz de ”omul nimerit, la momentul potrivit” pentru a-și redobândi încrederea în sine, vlăguită de atâtea comentarii negative. 

Parcursul ei și ascensiunea în cinematografie sunt povestite în cuvinte simple, din care însă răzbat lupta interioară, îndoielile și momentele de ezitare. În 1957 a plecat la Hollywood, fiind deja un star recunoscut și având la activ roluri cu greutate. 

Cel mai greu rol din viața ei a fost cel al Cesirei din ”La Ciociara”, pentru care a primit 21 de distincții, inclusiv premiul Oscar. Pentru Sophia a fost cu atât mai complex cu cât acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, din care păstrează ea însăși amintiri teribile. ”M-am născut într-o altă viață, care, în momentul acela, devenea singura posibilă”. 

Cu adevărat fascinante mi s-au părut relatările despre interacțiunile și relaționarea cu monștrii sacri ai cinematografiei mondiale, aducându-i mai aproape de noi, oamenii obișnuiți. 

A fost prietenă o viață cu Marcello Mastroianni, despre care povestește cu mult drag și care, printre altele, era înnebunit după mâncarea ei. Dacă li se mai întâmpla să se ciondănească pe platou, el era primul care-și cerea scuze. ”Sofi, vino-ncoace să te pup, te voglio da' 'nu bacio”. 
Iar Sophia îi gătea fasole cu șuncă (mă-ntreb dacă șunca aia era Guanciale, cum mai cumpărăm noi ocazional de la un supermarket italian. Dacă era, înțeleg prea bine de ce lui Mastroianni îi plăcea atât de mult 😀).
Cary Grant a iubit-o enorm și a cerut-o în căsătorie. Dar între ei era o diferență de vârstă de 30 de ani și inima ei a aparținut dintotdeauna lui Carlo Ponti, care i-a fost mai mult decât soț; i-a fost mentor, cel mai apropiat prieten, iubit și partener de viață. 
Despre Marlon Brando vorbește puțin, recunoscându-i imensul talent, dar și atitudinea negativă față de viață în general. Menționează și un gest nepotrivit la adresa ei, pentru care l-a taxat imediat (”să nu cumva să mai îndrăznești vreodată!”) și care a marcat relația dintre ei, fiindu-le amândurora dificil să mai joace împreună ulterior. 

Povestește și despre admirația pentru Charlie Chaplin (cel care a învățat-o să spună ”nu”), interacțiunile cu Audrey Hepburn, Frank Sinatra, Gregory Peck, Richard Burton sau Paul Newman (”frumos ca un soare”) și o face cu o naturalețe adorabilă. 
Sau despre Omar Sharif și concursul dintre mamele lor (a Sophiei și a lui Omar): cine pregătește cele mai bune vinete parmigiana. ”A câștigat pe muchie de cuțit doamna Sharif”, mustăcește Sophia. 
Exact relatările de genul acesta fac din orice autobiografie o lectură savuroasă (că tot vorbim de mâncare... 🙂). 
Cu altă ocazie, inclusiv Al Pacino a venit să ia masa cu ea și echipa de filmare, pe când turnau un film în Cinecittà (un complex de studiouri de film din Roma, unde lucra și el la un film). Fusese atras de irezistibila aromă de ragù napoletan (un sos pentru paste, de obicei tagliatelle) 😀. 

Viața personală a Sophiei a avut un parcurs liniar: s-a îndrăgostit încă de când era copilă de Carlo Ponti (mai mare decât ea cu 22 de ani) și-au rămas împreună timp de aproape 57 de ani, până la moartea lui. Nu le-a fost ușor - el era despărțit de soție, dar legal încă însurat și statul italian nu recunoștea divorțul, chiar dacă inclusiv soția lui își dorea să divorțeze - însă au răzbit în cele din urmă (înfruntând inclusiv o acuzație de bigamie) și s-au căsătorit în 1966.

Sophia și Carlo în ziua nunții lor

Din carte nu lipsesc povestirile pline de duioșie despre cei doi copii ai lor, Carlo Jr. și Edoardo (alături de care Sophia a jucat într-un film când Edoardo avea 11 ani și, ulterior, a apărut într-un film regizat de el; acesta a fost, de fapt, ultimul film al Sophiei). Cartea se încheie cu Sophia închizând sipetul amintirilor și pregătind chifteluțe de Crăciun, alături de cei patru nepoți ai ei. 

Închei această (din nou, foarte lungă) recenzie prin a spune că Roberto Benigni avea dreptate: Sophia este foarte Italia. Cu tot entuziasmul, dragostea de viață, energia și exuberanța ei. Această carte e o bucurie, printre altele pentru că vorbește despre sensul vieții fără să aibă aerul că o face, în timp ce te călăuzește la plimbare în luminile cinematografului de altădată. 

La birou, ca la Hogwarts

Chiar dacă de data asta nu e despre muncă, astăzi cumva tot despre serviciul meu povestim - mai precis despre un cadou superb, personalizat, deosebit de simpatic și, mai ales, de suflet, pe care tocmai l-am primit de la o colegă. 

Așa după cum știți, sunt ceea ce se numește un Potterhead. Respectiv, un Ravenclaw destul de low profile, s-ar putea spune - în sensul că am învățat cărțile și filmele pe de rost, ascult uneori piesele de pe coloana sonoră, am o Hedwig micuță, o cană de cafea primită acum cinci ani de la o foarte dragă prietenă și câteva agende. Cam atât. For the record, cândva prin iarnă am vrut să-mi iau papuci de casă tematici, dar nimic din ce-am găsit pe Amazon nu mi-a inspirat încredere (în sensul că toate păreau să fie niște chinezării pasibile de-a se rupe după câteva săptămâni, cel mult). Mai cercetez. 

Dar de ce vă spun toate astea. Ajungând zilele trecute la serviciu, am constatat că pe biroul meu era o adorabilă înghesuială 🥰: 

Pe dumnealor i-am primit de la o colegă pasionată de croșetat păpuși. A făcut pentru fiecare dintre noi câte ceva, dar pentru mine este cu totul și cu totul special ❤️. 
Sunt extraordinar de bine lucrați, cu o incredibilă atenție pentru detalii și realmente îmi fac ziua mai frumoasă. Motiv pentru care am hotărât să-i păstrez la birou, unde e nevoie de energie pozitivă. Ba chiar mare nevoie câteodată 😏.

Așa stând lucrurile, în imaginea de mai sus se regăsește propriul meu Hogwarts (care include și-o insignă primită de la o colegă din Paris care ne-a vizitat în ianuarie și-a reacționat pe dată la cana și agenda mea). 
Mi-ar mai trebui o baghetă, ca să exersez niște vrăji. Moa, dacă aș putea pune în practică ”Wagonus Reparo!”, știu că m-aș aranja: mi-aș face toate reparațiile și reviziile cu zero buget 😂😂😂. 

Una peste alta, cadoul colegei îmi umple sufletul de căldură și de drag 🥰.

Pe (nu tocmai) scurt, despre serviciul meu

Nu mă hotărâsem despre ce să scriu azi, respectiv oscilam între două subiecte - așa că până una-alta, m-am așternut din nou la citit fascinanta autobiografie a Sophiei Loren. N-am terminat-o încă, așa că o mai amânăm un pic; dar cumva, pe măsură ce parcurgeam povestea devenirii și împlinirii ei, m-am gândit că aș putea, iată, să răspund curiozității unora dintre voi - respectiv, să povestesc cu ce mă îndeletnicesc pe altarul muncii. 

Fără a intra foarte adânc în detalii, compania pentru care lucrez deține o flotă de vagoane de marfă de diferite tipuri, care sunt închiriate pe întreg teritoriul Europei. Ca manageri de flotă, fiecare dintre noi are un portofoliu și principala noastră îndatorire s-ar putea rezuma în 3 puncte: 
- să veghem la respectarea normelor și parametrilor de siguranță în trafic;
- să ne asigurăm că toți clienții sunt pe deplin mulțumiți;
- să fim la zi cu absolut tot hățișul birocratic și administrativ pe care-l presupune postul nostru, precum și cu toate modificările de ordin legislativ.  

Prima dintre ele e pe cât de complexă, paradoxal pe atât de limpede și clară (în comparație cu altele). Pus în cuvinte simple, responsabilitatea noastră este să reparăm absolut orice defecțiune ar putea surveni la vagoane, să organizăm reviziile periodice și mentenanța preventivă. 

Volumul de informație pe care, aproape fără să ne dăm seama, l-am acumulat cu toții de-a lungul timpului (și continuă să o facem zi de zi) este imens. 

• Trebuie să cunoști, cât mai detaliat posibil, prevederile GCU (General Contract for Use of Wagons) - un contract multilateral între companiile de transport feroviar și deținătorii de vagoane de marfă, valabil pe întreg continentul european.

• Să știi - ca și-n exemplul de mai sus, cât mai detaliat posibil - ce presupune o reparație (printre altele, ca să analizezi costurile și să nu aprobi un deviz unde ți se facturează un test de frână pentru înlocuirea unui element de suprastructură, cum au încercat niște șmecheri cu mine și după ce le-am dat cu devizul în cap, nu i-am mai contractat niciodată). 

• Să fii în măsură să determini dacă stricăciunea respectivă se poate repara on site, cu o echipă mobilă, sau vagonul trebuie trimis la un atelier (iar în al doilea caz, de multe ori trebuie organizată o intervenție provizorie, care să permită transportul în condiții de siguranță pentru traficul feroviar). 
  Dacă ai de organizat un transport, trebuie să știi cum, cu cine, să iei oferte de preț, să pui la punct totul. În branșa asta, networking-ul este de neprețuit. Nu o dată am rezolvat ceva ce părea de nerezolvat pe sistemul ”eu nu pot să te-ajut, dar îți dau contactul cuiva care poate”. 

• Să știi foarte bine care-ți sunt îndatoririle, dar și unde se oprește responsabilitatea ta (dacă ar fi să dau un exemplu, știm cu toții că în traficul rutier, polițistul este mai puternic decât semaforul verde; cam așa e și aici). Unii pot încerca să-ți forțeze mâna și este foarte important să știi cum să reacționezi. 

Când am preluat funcția de manager (după ce mai întâi fusesem asistentă pentru o perioadă), mi-a venit să-mi dau douăzeci de mii de pumni în cap. Aveam de luat decizii pentru care nu mă simțeam absolut deloc pregătită, și asta chiar dacă am beneficiat de un sprijin considerabil din partea colegilor. Noaptea mă luptam cu insomniile, peste zi îi ascultam pe ceilalți discutând despre diferite cazuri și mă simțeam cu desăvârșire tâmpită, având sentimentul că n-o să ajung niciodată la nivelul lor. (Spoiler: am ajuns, and some more 🙂). 

Ca de pildă. Dacă-n urmă cu 7 ani mi-ar fi arătat cineva chestia de mai jos și mi-ar fi spus nu doar că o s-ajung să cunosc fiecare componentă și fiecare șurub din ea (inclusiv cum trebuie reparate fiecare), ci și c-o să-mi placă, l-aș fi trimis negreșit la balamuc.

Mai mult decât poate m-aș fi așteptat, job-ul acesta s-a dovedit a fi unul de comunicare, și aici mi-a fost de folos experiența de jurnalist din urmă cu mai bine de două decenii. Trebuie să mă adaptez în funcție de felul de-a fi al oamenilor cu care am de-a face și asta-mi aduce aminte de anii când făceam interviuri. Într-un fel am vorbit cu Stela Popescu și-n cu totul altul cu Maia Morgenstern sau cu o prim-balerină a Operei Naționale din București. Amintiri... 🥰

Ei, cam la fel e și acum. 
😃 Cu un client discut despre muzica preferată a mamei lui (mă rog, eu nu știam c-o să ajungem la maică-sa, ăsta a fost elementul-surpriză, cum ar veni 😃). 
🤓 Cu altul sunt foarte scorțoasă și oficială, de-mi poți vedea bățul înfipt nu-spun-unde cale de șapte poște.
☺️ ”Hallo Greta, meine liebe, eu îți mai lipseam, nu-i așa?”
”Să știi. Dar acuma dacă tot ai sunat...”
”Hahaha. Am o problemă”.
”Păi doar nu m-ai sunat doar ca să-mi auzi vocea. Zi”.
(Ăsta e tot un client. Cu care m-am contrat de multe ori, câteodată chiar foarte serios, apoi ne-am cerut scuze reciproc, am băut o cafea la târgul de Transport și Logistică de la München și de-atunci nu ne mai putem certa ca oamenii, că ne simpatizăm și ajungem rapid la un compromis mulțumitor 😂). 
😒 Unuia i-am închis telefonul (după ce l-am avertizat că o s-o fac). O meritase cu vârf și îndesat. 
😎 Altul a oftat adânc. ”Frau N... îmi amintiți de nevastă-mea”.
”Adică vreți să spuneți că am întotdeauna dreptate?” 😈
„Aoleu, nein!” (🤣🤣🤣).
🤠 Cu vechiul nostru prieten Pandelică nu vorbesc prea des la telefon, în caz că vă-ntrebați. Ne-am obișnuit de ani de zile să comunicăm predominant pe mail, fără vreun motiv anume. Aș putea zice că e mai bine așa, altminteri l-aș pune să-mi plătească orele de yoga sau chelcășoz. 

Prin natura portofoliului, comunic cam 55% în germană și 45% în engleză și între timp am ajuns să stăpânesc terminologia de specialitate în ambele limbi. Dar în paranteză fie zis, am constatat că mi-e mult mai la îndemână să mă cert în germană. Nu știu de ce, cred că limba asta se pretează mai bine rățoielilor diplomatice 😃. 

Pe lângă toate cele de mai sus, avem foarte multe rapoarte și prezentări de pregătit, analize, diferite sarcini ”personalizate” conform termenilor contractuali, studiat documentație tehnică atunci când e cazul, organizat livrări de piese de schimb și multe, multe altele. Nicio zi nu seamănă cu alta; azi sunt pe modul ”tuturor să li se taie capul!”, mâine sunt Zen și numai că nu recit ”Odă în metru antic” 🙄.

Constat că am scris (deja) un articol la metru. Aș încheia prin a spune că nu există vreo specializare de natură să te pregătească pentru asemenea job; totul este ”learning by doing” și dacă ar fi să numesc o însușire esențială pe care trebuie să o ai, aceea ar fi capacitatea organizatorică. Asta, desigur, pe lângă răbdarea de care ai nevoie pentru a depăși zile din categoria ”să li se taie capul” fără să intri în conflict cu legea 🤫. 

Intermezzo legumicol

De dimineață la birou, plouă, toată lumea posacă, ne-am obișnuit prost după două săptămâni de câte 4 zile de lucru. 

- N-am niciun chef de muncă. 
- Nici eu. 
- Și-i abia opt jumate. 
- Mda. Greta, cum era înjurătura aia a voastră cu... o legumă?
- Ceapa mă-sii. 
- Așa, așa. Foarte multă ceapă.

(🤣🤣🤣 Tot e bine că nu le-am zis-o pe-aia cu grijania, dar numai pentru că n-aș ști să reproduc cuvântul ăsta în germană, fiindcă-n ceea ce mă privește e diferit de ”grijă” 🙄). 

Un coleg privește în gol, meditând. 
- Undeva pe glob e ora 12:30.
- Corect. Deci putem lua o pauză de prânz. 
- Nu sunteți deloc practici. Undeva pe glob e ora 17:30.
- Corect! Ceea ce înseamnă că...
- Să bem.

Spoiler: n-am băut și ne-am apucat de lucru. Nu suntem deloc fun la petreceri... 

Scurte de pe plantație

Până mă mobilizez să scriu articolul ăla pe care l-am tot promis despre job-ul meu, să vă spun ce mai înfăptuim ”cu aprindere, la întreprindere”, cum ar spune dragul de Toma Caragiu.

Rezumând, nimic nou. Muncim de ne sar capacele, ne străduim să nu-i strângem de gât pe unii care ar merita asta cu asupra de măsură și, din când în când, ne hlizim. 

Bunăoară.

📌 Un coleg recapitulează cum a soluționat o problemă:

- … am vrut să fac cutare, dar apoi mi-am amintit că mi-a explicat Greta mai demult că…

Yours truly, impresionată: Awww 😍🥹🤩

- Da, mi-a venit în minte vocea ta când mi-ai explicat că…

Priviri șocate, urmate de 3 voci la unison:

- Ți-a venit in minte CE?!

- Oh, dear.

- Vai, bietul de tine.

Auzi, știi ceva?! 😡😡😡

(Și când te gândești că nici nu le-am cântat măcar. Ei las' că-i tot îi fericesc eu odată și-odată cu ”O mio babbino caro”, de nici n-o să știe ce i-a lovit 😈). 

📌 În altă zi, o colegă lucrează la un proiect și bricolează un chestionar. 

Completăm cu toții, dăm feedback, alea.

- O mențiune, răsare unul dintre ei, la partea despre poziția în companie ai uitat-o pe Greta.

- Ha? 🙄 Cum adică m-a uitat?

- Păi n-a pus și HBIC.

🤨

- Head Bitch In Charge, lămurește careva cu solicitudine. Mno. Eu le-am mai zis să-mi spună Mrs. Bitch, da' ei nu și nu 💃. 

📌 Undeva în jumătatea de sus a organigramei se găsește un cetățean, să-i zicem Agapie Frecățeanu, care lasă impresia că și-a făcut o profesiune de credință din a ne călca metodic pe nervi. 

Prin natura situației, de cele mai multe ori nu-i putem evita aiurelile, așa că defulăm cum putem. 
- Ha. Ne-a scris Frecățeanu, ați citit?
- Ce, iar? 
- El ne mai lipsea 😒. 
Ne vedem de lucru, mai un telefon, mai un call pe Teams, banalul cotidian. În ziua următoare, un coleg întreabă dacă i-a răspuns cineva respectivului. 
- Neah. 
- Că altă treabă n-am. 
- Nici eu. Dacă e chiar important, ne dă el un reminder. 
- Păi bun, și... ce facem?
- Îl ignorăm. 
- Cum?

- Decent 🤓.
- Da, da. Neapărat decent.
Asta a fost acum câteva săptămâni. Practicăm în continuare ignoratul decent și Agapie Frecățeanu pare să fi uitat de existența noastră, ceea ce ne bucură nețărmurit și-i dorim la fel și pe viitor. 

Între timp m-am băgat într-un proiect nou, iar astăzi o colegă mi-a propus să-i fiu ”partner in crime”, am citat precis, într-un alt proiect. A rămas că mă gândesc până mâine. Solicitarea mă onorează, dar mi-e să nu fie un caz de-ăla din categoria ”do the project, they said. It will be funny, they said”.