Brr 😰

De la 27 de grade, soare, Atlantic si palmieri la 12 grade, ploaie, vânt, nu tu Atlantic, nu tu palmieri... nu-i deloc un șpagat ușor, vă spun 🥶. Adică fix acum o săptămână eram în costum de baie și citeam pe terasa unei piscine din Costa Adeje și azi caut un cardigan pe care să-l pun peste pulover. 

Ne-am întors din Tenerife cu sentimentul bun pe care-l ai după un concediu care, fără să fi fost senzațional per se, a fost odihnitor și relaxant. Ne-am și odihnit, am și explorat zona și împrejurimile, am și socializat. Adică exact ceea ce aveam nevoie. Inițial avuseserăm un alt plan, la care deocamdată am renunțat, dintr-o sumă de motive irelevante pentru poveștile care vor urma; îl păstrăm, cu speranța unor vremuri cât mai grabnice când să-l putem concretiza. 

În concediul ăsta am pornit absolut epuizată. Veneam după o săptămână extrem de plină, în care călătorisem trei zile la Paris, deci știusem că trebuie să mă organizez din timp cu bagajul. Chiar și așa, vineri tot m-a apucat 1 noaptea cu pregătirile, inclusiv cele personale. 
(Paranteză: de la pandemie încoace, toate concediile noastre europene au fost doar cu bagaj de mână. Indiferent că am stat două săptămâni și jumătate sau cinci zile. Ne-am descurcat de fiecare dată, fără să facem rabat de la nimic. Și tot de fiecare dată, ne-a rămas cel puțin un articol de îmbrăcăminte nepurtat). 
De data asta am fost mai stresată ca de obicei; liniile aeriene cu care urma să călătorim erau cunoscute pentru severitate, măsurat bagaje, cântărit - și suprataxat, inclusiv pentru abateri minore. Așa că am organizat cât de bine am putut, calculând, cântărind, mutând și iar cântărind. 

Zborul dus nu a fost direct - efectiv n-a fost disponibilă opțiunea asta pentru perioada respectivă, așa că iată prima aventură: escală în Londra. Dat fiind că englezii nu mai sunt în UE (de cap să le fie incomensurabila ignoranță de-acum zece ani), ești obligat să ieși complet inclusiv pentru zborul de legătură și să intri iar. Pașapoarte biometrice aveam, ETA ne făcuserăm cu vreo 10 zile mai devreme, știam că aeroportul Gatwick are porți electronice, dar yours truly n-ar fi fost ea însăși dacă n-ar fi fost stresată. 
Aveam aproape 2 ore între avioane; sărind direct la concluzie, dacă zborul spre Tenerife nu ar fi avut întârziere vreo 50 de minute, ar fi putut fi problematic. 

Pentru început, ieșitul a fost mai complicat decât credeam (și decât ar fi fost normal). Scanerele alea nu nimereau să citească bine informația de pe pașaport și fiecare pasager avea parte cel puțin o dată de un ”try again”. 
După vreo 4 de ”try again” urmate de ”seek assistance”, omul meu s-a adresat unui nene din staff, care ne supraveghea. L-a trimis la altă poartă (și i-a zis să se ducă direct în față, nu să stea din nou la rândul de acolo), la poarta aia a mers din prima, pa-la revedere.
În schimb, eu cred c-aveam purici. Am trecut și eu prin câteva ”try again”, fmm cu porțile voastre, mi-a zis și mie ”seek assistance”, dar ce să vezi? Același nene amabil în urmă cu 5 minute s-a rățoit la mine ”go to counter!”, cu un ton de parcă l-aș fi înjurat și de mamă, și de regina Elizabeth, și de epoca victoriană.
M-am dus, ce era să fac? Din fericire, acolo a mers repede; un ofițer foarte prietenos mi-a scanat pașaportul, m-a întrebat cât timp plănuiesc să rămân în Marea Britanie, i-am spus că e doar zbor de tranzit, ”I see, very well, madam, have a nice flight” și gata. Mai mult a durat să-mi revină mie pulsul la normal... 

Bun, acuma să găsim poarta, e la terminalul celălalt, avem tren, de unde naiba se ia trenul, mai avem timp?, hai că avionul celălalt are întârziere, pfiu ce bine că are, fuga-fuga, luăm trenul, coborâm la terminalul necesar, control, rucsacul intră la verificare suplimentară, yey 🥳.
Le cășunase pe minuscula mea forfecuță de unghii. Au verificat-o și au zis că ”you're all right, madam”. Huh.

(Țin neapărat să subliniez că, exceptându-l pe nenea de la porți, absolut tot personalul a fost deosebit de amabil. Și aveau toți un ton așa de prietenos și de liniștitor, că simțeai cum începe să se scurgă stresul din tine de cum spuneau primele cuvinte). 

Dată fiind întârzierea de care spuneam, am avut timp și de o cafea după ce ne-am găsit poarta. Eu aș fi mâncat ceva, dar toate sandvișurile arătau ca și cum ar fi fost pregătite în mai sus-menționata epocă victoriană. Așa că am luat un baton Brownie, care s-a dovedit a fi surprinzător de gustos (și de ciocolăticios. Frumos din partea lui).

Un baton pe care-l dai gata din 3 mușcături și un espresso dublu, 7 lire. Obrazul subțire cu cheltuială se ține, mai ales în cea mai cunoscută monarhie din Europa 🫡. Dar scrie pe baton că e ”lovingly made”? Scrie. Rezon!

Din fericire, cu asta s-au încheiat peripețiile. Am trecut prin control și la sosirea în Tenerife (pentru că veneam din afara spațiului UE), dar aici a mers toată lumea la ghișee. Am răsuflat ușurată că am scăpat de porțile electronice care funcționează după o logică neelucidată.

De la aeroport am luat un autobuz și-n 20 de minute coboram în fața hotelului. Despre care mai amân să scriu și o să revin asupra lui într-un articol separat, dedicat recomandărilor practice (nu în ultimul rând, pentru că dumnealui jupânul încă nu a terminat de sortat și selectat pozele). 

Așa am încheiat, în balconul camerei noastre, o zi epuizantă, cu două zboruri și ceva stres:

În pahar era Cava (un vin spumant spaniol), oferit de recepționeră după ce am încheiat formalitățile de check-in. Aromat și ușurel, dar tot m-a luat de cap. N-am antrenament, aia e (și nici mari progrese n-am făcut în sensul ăsta, că Sangria nu se pune 😃). 

PS, fără legătură cu toate cele de mai sus: când zburăm împreună, eu sunt cel mai frecvent selecționată pentru control corporal după ce trec prin scaner. Am mereu grijă să dau jos cureaua, ceasul etc - dar controlul tot urmează, de cele mai multe ori. Jupânul n-are aproape niciodată parte de distracția asta. Discriminare 😏.

Ce urmează după...

 ... o perioadă extrem de aglomerată, flirt pasional cu burnout-ul, team building și seminar la Paris și un escape game în care ai preparat o poțiune și l-ai identificat pe cel care voia să-l omoare pe Nicolas Flamel? (Musai să vă povestesc despre asta. Dragul de Sherlock Holmes ar fi fost mândru de mine).

Te duci să cauți soare și palmieri, asta urmează 🌴🌞🌴.

Ne citim peste aproximativ două săptămâni 🙂. 
Vă aduc niște soare și, sper, multe povești frumoase 😊. 

PS: trebuie neapărat să vă povestesc și despre pantalonii care se ascund aproape de fiecare dată când plec în concediu. 

Pupa-m-aș eu de profileră (sic) ce sunt, carevasăzică!

Asta e o postare din categoria ”nu că mă laud, da' zic”. 

Nu-i prima dată când mi se întâmplă, dar astăzi mi s-a reconfirmat că am un fel de al șaselea simț sau cam-așa-ceva în ceea ce privește oamenii. (Ok, admit că-n tinerețe s-a întâmplat și ca simțul cu pricina să fie plecat să ude buretele, motiv pentru care mi-am luat niște țepe de-am văzut stele verzi, emoțional vorbind. Însă asta numai pe partea sentimentală, de unde se poate deduce că simțul respectiv cam era călărit de hormoni în perioada aia, pun intended și mai închide odată paranteza asta, fată-hăi 🤨).

Așa. Prima dată când am remarcat chestia asta a fost în anul I de facultate - în cămin apăruse un flăcău de prin Vaslui, student la Drept, foarte simpatic și care a fost rapid îndrăgit de toată suflarea feminină. Mai puțin de yours truly. Era foarte atrăgător și popular, însă avea un nuștiuce care mă reținea în ce-l privește, mi se activau toate alarmele în prezența lui și eram foarte retrasă când apărea la noi, chemat de celelalte fete cu care împărțeam camera. 
Evident, treaba asta nu mi-a adus puncte în plus. ”E un tip mișto, fată, dar ție nu-ți place că nu e tocilar!”. Mno bine. 
Începutul anului al doilea nu m-a mai găsit în cămin, că mă mutasem la gazdă. Ne vedeam însă la facultate și așa am aflat că într-o seară de sâmbătă, cineva a spart mai multe camere de pe etajul fetelor, profitând de faptul că fetele erau în club. Știuse ce să caute și furase obiecte în general de dimensiuni mici, dar valoroase.
Raportat la vremurile acelea, pagubele nu erau tocmai minore, așa că a fost chemată poliția. Investigații, amprentare, tot tacâmul. Așa cum vă închipuiți probabil, autorul era tocmai Jose Armando după care leșinau toate locatarele căminului. 
Mi-a părut rău pentru fete și m-am abținut de la clasicul ”v-am spus eu”, dar nu pot nega faptul că mi-a trecut prin minte.

De-a lungul timpului am mai avut astfel de momente să le spunem intuitive, n-o să le înșir pe toate că iese ditamai foiletonul; mă rezum la primul și la cel de astăzi. 

Context profesional - din fericire, e vorba de un colaborator ocazional, nu de un coleg, că nu știu cât m-ar fi ținut nervii într-un asemenea caz. Respectivul s-a angajat în primăvară și a devenit contactul meu direct de la compania respectivă, după ce timp de mai mulți ani lucrasem cu altcineva. 
Din prima clipă mi-a căzut prost, și nu era vorba de elementul de noutate. Nu știu, avea ceva ce nu-mi inspira încredere. Profesional, manifesta un dezinteres crunt. Efectiv mi se părea că se uită ”prin mine”, explicam ce vreau și vorbeam cu pereții, răspundea mereu ”ah, sooooo” de parcă i-aș fi dezvăluit marile secrete ale umanității ascunse în Arhivele Vaticanului și după aia tot aiurea făcea. Aveam mereu documentație incompletă, verificări nefăcute (”ah, sooooo, am uitat”), hai să organizăm iar un call, îi re-explicam ce vreau, părea c-a înțeles, numai pentru ca ulterior să comită aceleași bazaconii. 

Nu m-am plâns niciodată de el, că nu-s genul. Am încercat să mă descurc cât mai bine cu cât aveam, respectiv cu cât primeam de la el, boscorodeam singură în fața monitorului, îi repetam instrucțiunile etc. Și încercam să evit pe cât posibil să-l sun (el oricum n-o făcea niciodată). Simplul fapt de a-i auzi vocea îmi dădea un sentiment extrem de incomod, de parcă aș fi vorbit cu un șarpe. Cred că la fel aș fi simțit și dacă mi-ar fi citit din cartea de telefon. 

Ei bine, azi am aflat că a făcut o nefăcută atât de mare, încât s-a luat decizia că nu va mai face parte din compania respectivă. Nu pot intra în detalii, dar a fost ceva urât din punct de vedere atât uman, cât și profesional. 

După primul moment de stupefacție, am conchis ”păi n-am avut eu dreptate să nu-mi placă individul încă de la început? Rezon!” 😃. Mă-ntreb dacă băieții ăia de la baza din Quantico n-or fi recrutând cumva, if you catch my drift 😇.

Un serial excelent și un documentar tragic

N-am mai scris demult despre filme, dar nici nu prea am mai urmărit ceva nou în ultima vreme. Astăzi m-am gândit să vă povestesc despre un serial cu un prim sezon scurt, dar intens și despre un documentar care pe mine una m-a șocat. 

”Dept. Q”
Nu cred că m-aș fi apucat de el dacă nu mi l-ar fi recomandat două dintre cele mai bune prietene (care-mi cunosc bine gusturile). Spre deosebire de altele, acesta este un serial relativ puțin promovat, sau cel puțin în ”bula mea” nu ajunsese. 

Având la bază un roman polițist danez, acțiunea se petrece la Edinburgh și urmărește povestea unui polițist care, scăpat cu viață ca prin urechile acului dintr-un atentat în care un coleg a murit iar altul este grav rănit, se pomenește instalat la comanda unui departament nou înființat. Scopul departamentului este acela de a soluționa cazurile vechi din trecut, rămase nerezolvate.

Pe Matthew Goode îl știam numai din ”Downton Abbey”, unde interpretase un nobil spilcuit; mi s-a părut foarte convingător în rolul morocănosului, traumatizatului și - oarecum - cinicului Carl Morck. Din echipă vor ajunge să facă parte Akram Salim (un IT-ist, fost polițist în Siria, care dorea să se întoarcă la vechea meserie) și Rose, care fusese retrogradată la munca de birou în urma unor probleme de ordin emoțional și, asemeni lui Akram, voia să revină în prima linie. 
Akram a devenit rapid personajul meu preferat. Taciturn și modest, nu e nici pe departe atât de bleg pe cât pare și a servit niște surprize savuroase.

Primul sezon este scurt (9 episoade) și tratează cazul lui Merrit Lingard, o procuroare care a dispărut în urmă cu 4 ani și despre care s-a crezut multă vreme că e moartă. Nu pot intra în detalii, fiindcă dacă nu l-ați văzut v-aș spoileri și nu vreau asta; ce pot spune însă e că Merrit trăiește, iar condițiile captivității sale sunt de natură să înfioare pe oricine. Nu știu cum ar putea supraviețui cineva așa, o perioadă atât de îndelungată și păstrându-și mințile întregi. 

”Dept. Q” este un tipic Nordic Noir, cu o tentă gotică, întunecată, ritm mai degrabă lent și suspans bine dozat. Nici umorul negru nu lipsește. Mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu e serialul tipic pentru ”binging” și mă voi bucura când va apărea sezonul al doilea (anunțat pentru anul viitor). 

”American Murder: the family next door” 

Am urmărit documentarul ăsta aseară și m-am dus la culcare aproape vorbind singură. Cum a fost posibil să se întâmple asemenea nenorocire, cum?! 

Undeva în statul Colorado locuia o familie desprinsă parcă din reclamele Kodak. Chris și Shanann Watts erau căsătoriți de 6 ani, aveau 2 fetițe superbe de 4 și 3 ani, Bella și Celeste, iar Shanann era însărcinată în 15 săptămâni. Spre marea lor bucurie, de data asta urma să aducă pe lume un băiețel. 

În dimineața zilei de 13 august 2018, Shanann și fetițele erau de negăsit. Telefonul lui Shanann și verigheta au fost găsite în dormitor, dar nici urmă de ele. Investigațiile au fost demarate, folosindu-se inclusiv câini. Chris își făcea griji, a acordat inclusiv interviuri emoționante pentru televiziunile locale, implorându-și public familia să se întoarcă acasă. Dar nu aveau niciun indiciu.
Descoperindu-se că avea o amantă, Chris a fost întrebat dacă ar accepta un test cu detectorul de minciuni. A fost de acord, a dat testul - și l-a picat. 
Asta a rupt ceva în el și i-a mărturisit tatălui său. 
Shanann și fetițele erau moarte. 

Versiunea lui inițială a fost că a surprins-o pe Shanann sugrumând copilele și că, într-un acces de furie, a strangulat-o. 
Dar investigațiile ulterioare, de după găsirea cadavrelor (Shanann într-o groapă, iar fetițele în niște rezervoare de țiței) au dovedit că de fapt tot el le omorâse și pe fete. La proces, a mărturisit că le sufocase pe rând cu o pătură: mai întâi pe Celeste, apoi pe Bella, ale cărei ultime cuvinte au fost ”daddy, no!”.

A primit multiple sentințe cu închisoarea pe viață, fără dreptul la eliberare condiționată. Nu va mai ieși din pușcărie niciodată. Din ce am citit, este izolat de ceilalți deținuți, fiindcă nu ar fi în siguranță. Așa cum se întâmplă de obicei în închisori cu ucigașii (sau violatorii) de copii. 

Documentarul include numeroase imagini cu adevărații protagoniști (descărcate de pe contul de Facebook al lui Shanann, cu acordul familiei sale) și asta e ceea ce m-a îngrozit și mai tare. Chris părea un tată atât de iubitor, de grijuliu, fetițele erau topite după el, îi alergau în brațe... Și el avea să le omoare cu mâinile lui. Cu aceleași mâini cu care le ridica și le făcea avion, în timp ce ele chițăiau bucuroase ”daddyyyyy”.
Este o oroare care nu poate fi cuprinsă cu mintea. 
Ce resorturi se rup, ce plesnește în mintea și inima unui tată care ajunge să-și sufoce copiii cu o pătură?

Nu vă pot recomanda acest documentar, este crunt. Și nici nu pot spune că are vreo morală, sau că ar fi ceva de dezbătut. Poate cel mult de către psihiatri, deși cumva cred că nici ei nu ar putea să explice asemenea hău.

Recunoștință și nădejde 🙏

Acum 19 ani la ora asta eram într-un autocar Atlassib, în drum spre Nürnberg. Eram de aproape 24 de ore pe drum deja. Nu-mi aduc aminte multe detalii din călătorie, însă trebuie să fi fost destul de monotonă (n-aveam internet pe telefon, n-aveam tabletă, pentru citit era întuneric; poate doar pe iPod să fi ascultat ceva muzică, dar nu-mi mai aduc aminte). Cu toate astea, nu m-am plictisit, pentru că mintea-mi roia de gânduri. Și de dor de proaspătul meu soț, pe care nu-l mai văzusem de-o lună și jumătate. De când ne căsătoriserăm, practic, fiindcă el se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă.

Au trecut anii. Mulți...
Am trecut și noi prin multe. 
Chirii, mutări, oameni rău-voitori, criză economică.
Temeri, cursuri de germană, semne de întrebare, frământări. 
Intervenții chirurgicale. 
Prieteni apropiați, dar și oameni practic străini, care ne-au sprijinit decisiv și absolut dezinteresat, numai pentru aveau inimă mare și au crezut în noi. 
Învățătură. Studiu. Muncă, muncă, muncă. 
Speranțe. Spaime. 
Îndoieli de sine, dar niciodată îndoieli de noi. 
Multe uși închise, dar și niște uși care ni s-au deschis exact când aveam mai mare nevoie. 
Examene. Emoții. Reușite. 

Abia după vreo patru ani am început, cu timiditate, să respirăm ceva mai ușurați. Drumul era încă lung și pe alocuri bolovănos, dar în sfârșit, simțeam că mergem înainte. 

Nici acum nu e mereu ușor, deși altele sunt problemele. Pentru că în primul rând, altele sunt vremurile. 
Suntem amândoi cetățeni germani de peste un deceniu, pe deplin integrați și asimilați. Muncim, plătim impozite și rate la casa noastră, respectăm legea. Nu ne-am bătut niciodată joc de șansele primite și nici de buna credință a oamenilor de aici. 
Și ne strânge în spate când vedem ceea ce se întâmplă în întreaga lume, și mai ales în cele două țări ale noastre.  

Suntem foarte recunoscători și ne considerăm foarte norocoși. 

În același timp, simțim că întreaga omenire are nevoie de un miracol. 
Să nădăjduim.