Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping. 

Iar am fost la Paris, iar a fost frumos

”Nu rămân eu la ăștia, frate. Naiba o să fie-n stare să priceapă vreodată ceva din managementul vagoanelor de marfă. Ce-mi trebuie mie să-mi bat cuie-n cap? Îmi caut altceva, am destul timp la dispoziție până expiră perioada de probă ca să găsesc ceva ca lumea și pa”. 

Mâine se împlinesc 7 ani de când am zis că nu rămân. 
Ieri m-am întors de la Paris, unde a fost ca de obicei: epuizant și foarte, foarte mișto. 
Mă mai duc.
Am rămas.

Fotografia cu Turnul Eiffel e făcută pe terasa restaurantului unde am ieșit la cină în cadru extins. Cină la care am mâncat niște chestii „pour les connaisseurs”, cum ar fi de exemplu un sos decorat cu flori comestibile, pe care le contemplam cu un aer rococo și simțindu-ne din cale-afară de nerafinați și de peizani. 

Pe care le-am băut, vorba maestrului Mălăele.
Am participat și la un concurs de cultură generală, echipa în care-am nimerit ieșind pe locul al treilea. Onorabil, trebuie să spun, pentru că întrebările nu au fost deloc simple. 

(Off topic, cum ar veni: de pe terasă puteam vedea pe fereastră într-un apartament din clădirea aflată chiar în față. Erau diverse persoane tinere care se fâțâiau de colo-colo. Îmbrăcate în niște destul de aspectuoase costume ale lui Adam și ale Evei și fără absolut nicio inhibiție. V-aș putea spune ce comentarii s-au stârnit pe chestia asta, dar nu se face pentru-ca-să 🤫).

În seara următoare ne-am dus la un restaurant marocan. Cumva mult mai pe sufletul (și gustul) nostru, deși nici pe departe la fel de rafinat. 
Da' știți ce bun a fost puiul ăsta peizan, cu măsline și lămâie? 🫠

All in all, a fost foarte obositor și am un vraf de chestii de recuperat (că timp de 3 zile am tot defilat din meeting în prezentare și da capo), dar mă uit la poze, îmi aduc aminte de colegul care ne-a adus ieri dimineață croissante cu căpșuni, de colegul care-mi spune ”Mademoiselle” (și vorbește germană cu cel mai încântător accent franțuzesc 😍), de colegul care-a avut grijă să am cafea pe birou când m-am întors dintr-un meeting și de alte chestii drăguțe, și uit și de oboseală și de volumul de muncă și rămâne doar starea de bine. 

Așa încât, cu toate că de câteva luni traversez o perioadă extrem de încărcată și cred că între timp inclusiv burnout-ul se uită cruciș, sunt extrem de recunoscătoare că am ales să rămân. 

(Încă) o părere despre admiterea la liceu

Se scrie mult zilele astea despre examenele de Evaluare Națională și cel de Bacalaureat, prilej să-mi amintesc de experiențele mele din vremuri demuuuuult apuse (paranteză: una din glumele preferate la birou este că eu m-am născut când s-a descoperit focul. Le tot promit caznele iadului, dar nu reușesc să-i intimidez, închid paranteza 😀). 
Despre bacalaureat am povestit acum mulți ani și nu mi-am schimbat părerea că a fost un examen cinstit, de care-mi aduc aminte cu plăcere (chiar dacă nici în ziua de azi nu știu de ce mama naibii oi fi luat eu numai 7 și ceva la biologie, că mă verificasem apoi din manual și nu omisesem nimic. Să le fie-n ciorbă). 
Dar cu admiterea la liceu, ei bine... e altă treabă. 

Ca să nu fiu bănuită de subiectivism sau de clasica vulpe-care-nu-ajunge-la-struguri, spun din start că am luat examenul din prima, la clasa dorită. N-am avut note stelare, dar au fost mai mult decât suficiente ca să-mi ating obiectivul: 8,37 la română și 6,80 la matematică. 
(Vai mie, dacă aș da examenul azi, cu notele astea aș ajunge cel mult la un liceu din Coborâta de Vale 🫣).

Dacă m-ar întreba cineva ce țin minte de atunci, primul răspuns ar fi ”presiunea”. S-a pus o enormă presiune pe mine, atât din partea profesoarei de matematică (o nemernică despre care de asemenea am scris și, cum s-a dovedit, nu doar cu mine se purtase în felul ăla), cât și a familiei (în bună parte influențată de mai sus-menționata profesoară). 
”N-ai să faci, n-ai să iei, să zici mersi dacă ajungi la vreo profesională, degeaba am băgat atâtea meditații în fundul tău, discutăm noi după”, etc etc etc. 
(Ah, acel terorizant ”discutăm noi”. Ce rău îmi pare că după afișarea rezultatelor care mă declarau admisă la cel mai bun liceu din oraș n-am avut curaj să-ntreb cum rămâne cu discutatul ăla). 

Acum să ne înțelegem, notele mele de la admitere chiar nu au fost grozave. Dar: 
- la română aș fi putut mult mai mult, eram foarte bine pregătită, visam toate lecturile, completivele indirecte și subiectivele și orice vreți. Dar acolo emoțiile și-au spus cuvântul, eram înghețată de spaimă și ce-am greșit, strict pe emoții am greșit. 
- la matematică nu e nimic de comentat, ăla era nivelul meu real. Hai să zic, poate cel mult aș fi putut lua un 7,50, dacă aș fi avut un dram de glagorie în plus. Însă credeți-mă, am fost recunoscătoare până la Cer și înapoi pentru nota aia. 
Îmi aduc și azi aminte că, ieșind din sala de examen după proba la matematică, am trecut pe lângă un copil care era cu maică-sa și-i explica profesoarei lui cum rezolvase una dintre problemele de geometrie: ”... și aici am făcut prin asemănare...”.
Am înlemnit, eu nu făcusem prin nicio asemănare. Nici nu știu cum am ajuns acasă.

Și-acum ajung la ceea ce voiam să spun din capul locului. Adevărul este că am sentimente amestecate față de sistemul ăsta standard, cu aceleași probe de admitere pentru toți elevii. 
Personal, mi-aș dori un sistem în care materiile de examen să fie determinate de profilul dorit. Vrei la limbi străine? Poftim, dă examen de admitere la limba română și la engleză. Mate-fizică? Se înțelege de la sine. Biologie-chimie? La fel. Mai dificil ar fi la licee gen economic sau pedagogic, dar și acolo se pot găsi soluții mai puțin standardizate. 

Țin minte și-acum ce ne-a zis profesorul de matematică în clasa a IX-a: ”cel târziu la sfârșitul clasei a X-a, veți fi cu toții analfabeți la matematică”. Avea dreptate omul. Cine s-a mai preocupat de funcții bijective, matrice și logaritmi? Personal, am fost încântată să le uit. Mă străduiam să prestez de-un 5-6, de mai mult chiar n-aș fi fost în stare. 

Habar n-am dacă am dreptate și e foarte posibil să greșesc, dar cam așa gândesc eu. Evaluarea ar fi la fel de corectă și, poate, mai obiectivă (un copil care vrea să intre la o clasă de mate-fizică fluieră subiectele la care eu, de exemplu, cu mari strădanii am obținut o notă apropiată de 7; în contrapartidă, același copil se chinuie să învețe texte precum ”Neamul Șoimăreștilor”, ”La Vulturi!”, ”Sobieski și românii” și ce mai pritoceam noi în epoca 😀 aia). 

Cred, însă, că presiunea n-ar fi atât de mare dacă elevii s-ar putea pregăti raportat la vocația lor și la obiectivele pe care le urmăresc. Oricum în liceu se vor studia intensiv materiile în funcție de profilul ales, deci de ce n-ar fi în regulă să se dea și examen de admitere din ele? Noi într-a IX-a eram abrutizați, clasă de limbi străine și eram în plop cu engleza și franceza, pentru că - exact! - toată clasa a VIII-a învățaserăm numai la matematică și română. 

Dar în sfârșit, cum spuneam - se prea poate să greșesc. Între timp, le doresc toată bafta din lume tuturor copiilor - atât celor care încep mâine examenul de Bacalaureat, cât și celor care așteaptă cu sufletul la gură rezultatul la Evaluarea Națională 🍀🍀. 

46. I did it my way 🎉

Încă un pas spre Level 50, cum foarte mișto mi-a zis o prietenă. De reținut expresia asta, posibil să mă salveze de la un potențial midlife crisis la un moment dat 😀. 
La drept vorbind, aș fi crezut că o să mă confrunt astăzi cu treaba asta (dat fiind că sunt în a-doua-jumătate-către), dar constat că nu se întâmplă. Ba cumva chiar dimpotrivă, iar asta i-o datorez, în mod oarecum surprinzător, lui... Frank Sinatra. 

Ascultam zilele trecute una dintre melodiile mele preferate, ”My Way”. Și chiar dacă (e de sperat că 😁) nu e încă momentul să ”face the final curtain”, realizez că mă regăsesc mult în mesajul piesei. 

”I've lived a life that's full
I traveled each and every highway
And more, much more
I did it, I did it my way”.

Din toate punctele de vedere, mă aflu într-un loc bun. Mă simt binecuvântată, foarte norocoasă și foarte recunoscătoare. 

N-am urmat ”planurile familiei” care se făcuseră pentru mine, ba pe la 20-și-ceva de ani am scandalizat juma' de clan când mi-am luat propriile hotărâri de viață. Niște decenii mai târziu, aceste hotărâri se dovedesc în continuare corecte și-mi mulțumesc mereu mie însămi că am avut curajul să le iau. 
Mi s-au ”prezis” eșecuri pe toată linia, nu ești capabilă, nu poți și n-ai să fii în stare să. 
N-am dat greș. Sunt capabilă, pot și sunt în stare să.
Și de câte ori mi-e greu, mi-aduc aminte câte eșecuri mi s-au prezis și câți de ”nu ești în stare să” mi-am auzit. 
Și cum le-am contrazis pe toate astea. 
I did Ok, and I did it my way.

Ieri mi-am ascultat omul interpretând sonata ”Waldstein” de Beethoven, în cadrul unui recital. Simțeam că-mi iese inima din piept de drag, mândrie și recunoștință pentru tot ceea ce ni s-a dăruit. 

Astăzi mergem s-o ascultăm, pentru prima dată live, pe Martha Argerich, probabil cea mai mare pianistă contemporană.
Dar mai întâi ne oprim pentru masă la un restaurant grecesc unde-am mai fost de câteva ori și s-a dovedit la fel de bun de fiecare dată. 

Îmi doresc din tot sufletul un nou an bun și îngăduitor cu visele mele, în care să fim sănătoși, eu și toți cei dragi mie. Să mă regăsesc și să fiu mai bună cu mine, că merit. Cheers to me! 🥂

Un moment din albumul trecutei tinereți

”Cine-şi închipuie că se mai poate întoarce pe uliţele tinereţii e nebun”. 

Îmi venise în minte citatul ăsta azi-dimineață - este dintr-o nuvelă de Rodica Ojog-Brașoveanu. M-am pomenit întrebându-mă dacă aș vrea să-mi revăd marea dragoste din adolescență.

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când mi-am luat rămas-bun, și-am continuat s-o fac în anii care au urmat, în amintiri și-n zecile de caiete ale jurnalului. Caiete din care nu mi-a mai rămas decât unul singur (aspect pe care-l regret acum, deși multe erau pline de amărăciune. Dar făceau parte din mine, erau martorii furtunilor prin și peste care trecusem și-mi pare rău că nu le-am păstrat). Tot e bine că mi-a rămas unul, pe care îl mai răsfoiesc uneori.
Doamne, cât de îndrăgostită eram 🙂. Era dragostea aceea inconfundabil de naivă a adolescenței, când ți se pare că viața se va sfârși fără el și dintr-o singură privire a lui te hrănești luni la rând. 

Ani de zile am sperat într-o revedere, pe care mi-am pictografiat-o în minte până în cele mai mici detalii. Transcriam în jurnal versuri de Veronica Micle, citate din ”Pe aripile vântului” și din romanele lui Balzac și lipeam flori presate. Stânjenei, că-mi aminteau de el. 

În retrospect mă consider norocoasă că am trăit povestea asta, chiar dacă atunci sufeream până la paroxism. Sau așa mi se părea mie, că-n adolescență toate micile drame capătă valențe de tragedie greacă 🤭. Dar inocența aceea, simplul fapt de a-l ști acolo, convingerea că ”într-o bună zi...”, toate astea m-au ajutat să țin drumul drept, într-o perioadă extrem de dificilă din viața mea. 

Vă dați seama ce impact a avut asupra mea filmul ”Undeva, cândva”? (Pe care sper că l-ați văzut, că veni vorba, iar dacă nu, vi-l recomand din răsputeri. Este o bijuterie). 

Revenind la citatul cu care începusem și la întrebarea de azi-dimineață, răspunsul meu este nu. Nu mi-aș mai dori să-l revăd, pentru că timpul n-a stat în loc pentru nimeni, iar el n-ar mai fi cel din amintirile mele. Nici eu din ale lui (presupunând că-și mai amintește de mine).

Și uneori, lucrurile trebuie să rămână acolo unde le este locul. În amintiri. Și într-un caiet vechi de zeci de ani, cu un stânjenel presat.