Mister lexical

De-a lungul timpului am constatat o chestie pe cât de interesantă, pe atât de inexplicabilă. Și mă refer la felul în care cineva încheie un Email, respectiv la ceea ce se poate anticipa, pornind de la asta. Sau ceea ce anticipez eu, mă rog. 

Încă nu mi s-a întâmplat să mă înșel, fapt de care mi-am dat seama de cele mai multe ori retroactiv. După o vreme, am început să fiu atentă la asta, numai pentru a mă hlizi ulterior: iote, s-a confirmat iar!
(Ulterior = după ce-mi trec dracii, adică).

Avem, așadar, următoarea situație. Expeditorul Emailului vrea ceva de la tine. Sau nu e de acord cu ceea ce i-ai comunicat și își exprimă doleanța. Sau a ouat o idee (alertă maximă, scapă cine poate). Bun, expune ce are de expus și evoluția ulterioară a cazului se previzionează din felul în care încheie mesajul. Am identificat două formule de încheiere, frecvent folosite și exprimând același lucru, și fiecare își are ”vibe-ul” ei:

😍 Vielen Dank im Voraus.
- ”Mulțumesc anticipat”. Ce-i drept, e oarecum pasiv-agresivă, pentru că pornește de la premisa că destinatarul se va conforma, dar personal am avut mereu experiențe pozitive cu toți cei care încheie mailul în felul ăsta. Oameni normali, botezați și cu toate țiglele de pe casă prezente la apelul de dimineață. 

😵‍💫 Danke vielmals im Voraus. 
Practic, e fix același lucru, doar formulat puțiiiiintel altfel. Tradus mot à mot, ar fi ”mulțumesc de multe ori anticipat”. 
Ei bine, vă rog să mă credeți că de fiecare dată când mi-a scris cineva, indiferent ce, și-a încheiat în felul ăsta, mai târziu s-a lăsat cu circ pestriț. 
”Vă solicit ca ușile vagoanelor să fie reglate în așa fel încât, la deschiderea lor prin culisare, să reproducă exact primele trei acorduri din imnul național al statului Papua Noua Guinee, danke vielmals im Voraus”.
”Vă solicit ca la verificarea vizuală a boghiurilor să bateți în roți cu ciocanul de revizor în ritm de vals (trei timpi), pentru ca ecoul în metal să sune melodios pentru locuitorii din zona gării. Danke vielmals im Voraus”. 
”Vă solicit ca verificarea etanșeității conductei generale de frână să se facă prin metoda auditivă fină: mecanicul își va lipi urechea de țeavă și va asculta dacă aerul comprimat șuieră pe tonalitatea Sol major. Dacă sună a Fa minor, vagonul trebuie considerat în continuare defect. Danke vielmals im Voraus”.

Orice asemănare dintre exemplele de mai sus și realitate nu este chiar atât de improbabilă cum ar putea părea 😀. În tot cazul, ați prins ideea. Aveți cuvântul meu că fiecare mail încheiat cu ”danke vielmals im Voraus” precede un foarte lung șir de mofturi, presiuni, reminders, ”vă solicit urgent să stați în cap cu limba scoasă” etc. 

Nu găsesc o explicație pentru acest fenomen. Nu ține de sexul expeditorului, nici de țara de proveniență. E o ciudățenie care mă bagă-n draci ori de câte ori o văd și care nu se dezminte niciodată. 
 

Care ar fi (fost) jobul ideal?

Un comentariu primit la o postare de-acum câteva zile m-a pus pe gânduri și mi-a dat ideea articolului de astăzi. 

Îmi place serviciul meu?
Hm, de cele mai multe ori e OK, dar asta în foarte mare măsură mulțumită oamenilor cu care lucrez. Am norocul unor colegi minunați și al unei șefe extraordinare. Muncim mult, dar ne și distrăm și ne susținem unii pe alții la nevoie. Altminteri, job-ul în sine este, cum aș putea formula... Am ajuns să mă pricep foarte bine la ceea ce fac (deși continuu să învăț în fiecare zi) și mă implic total, este un serviciu confortabil, care plătește facturi și unde nu mă plafonez, dar ceea ce lipsește este pasiunea. 
Și asta va lipsi mereu.

Am mai spus cândva, nu regret absolut deloc alegerea de a-mi urma omul în Germania, cu toate că știam că asta implică renunțatul la profesie, așa cum îmi plăcea s-o fac. A fost o alegere conștientă, asumată și dacă ar trebui s-o iau de zece ori de la capăt, exact la fel aș alege. 
La fel de adevărat este însă că îmi va fi întotdeauna dor de jurnalism. De emoția interviurilor. A documentării, a pregătirii întrebărilor. A senzației de ”wow, chiar stau de vorbă cu X!”. De transcrierea ulterioară, de pe reportofon. De emoția redactării, de fiorul de satisfacție când îmi plăcea până și mie cum se contura un text. De satisfacția de a-mi pune semnătura pe un material. De bucuria de a-l vedea publicat. 

Iar dacă ar fi să mă gândesc care ar fi (fost) cu adevărat jobul ideal pentru mine, ei bine, trebuie să mă refer la o fostă concurentă a reality show-ului ”The Apprentice” (aha, fostul show al lui Trump), din care am urmărit câteva sezoane, pe vremea când actualul președinte american era cu siguranță mult mai întreg la minte decât în prezent.
Tipa de care vă spun era ”sămânța de scandal” a sezonului respectiv, în sensul că nu prea exista episod în care să nu-și pună poalele-n cap, indiferent dacă echipa ei câștigase task-ul sau nu. Cândva pe la jumătatea sezonului a fost concediată, fiindcă nu doar că încălcase grav regulamentul, dar mai și mințise când fusese întrebată despre asta. 

Desigur, după atâția ani îmi ieșise complet din minte, dar citeam la un moment dat un articol din seria ”unde sunt acum foștii concurenți The Apprentice” și ea n-avea cum să nu fie inclusă, fiind atât de controversată la vremea ei. 
Spre surpriza mea, am aflat că în prezent este jurnalistă de investigații la CBS News New York și de-a lungul carierei a câștigat cinci premii Emmy, pentru diferitele anchete realizate (la categoria ”Crime Series”). 
Fără să-mi dau seama, am oftat din adâncul sufletului. 
Jurnalism. Investigații. New York. Nu există nimic ce mi-ar fi plăcut mai mult să fac. Ar fi întrunit tot ceea ce-mi place mie cel mai mult: partea detectivistică, scrisul și, bineînțeles, New York. 
Și da, inclusiv dorul meu niciodată împlinit de recunoaștere, de apreciere și de validare ar fi putut fi satisfăcut în felul ăsta.

Un vis. În alte circumstanțe, l-aș fi putut trăi și eu. Mă gândesc uneori cum ar fi putut fi. Realist vorbind, lăsând la o parte nenumăratele considerente de ordin să le spunem logistic, nici nu cred că aș avea personalitatea potrivită pentru asemenea muncă. Fiindcă o însușire esențială este aceea de-a avea încredere în tine. Eu nu am. Dar asta nu înseamnă că nu pot visa la asta, așa cum visezi la ceva ce știi că nu se va împlini niciodată.

Hotărât lucru, dacă într-adevăr există o viață viitoare, o să fiu deosebit de ocupată 😀, am multe de recuperat.

De ce nu sunt milionară

Se încheie o nouă săptămână de lucru, în care am prestat cu râvnă. Printre altele, pentru că nu sunt milionară. 
Păi cum aș putea să fiu, dacă nu beneficiez de suport? Ziceți și voi: 

Într-una din zile săptămâna trecută sună telefonul. Un atelier din Köln, cu care lucrez frecvent.

- Buna ziua, draga Greta!

Huh? 😳 Nu pronunțase diacriticele, dar în afară de asta, vorbise într-o română impecabilă.

- M-am gândit să-ți fac ziua mai frumoasă, zice omul, revenind la germană.

Awww 🥰.

Bun, discutăm, lămurim ce era de lămurit.

- Și acum în încheiere, mai e ceva ce pot face pentru tine ca să-ți fac ziua și mai frumoasă?

- Hmm, da. Știi cumva numerele de la Loto?

(Tot în română):

- La revedere, draga Greta!

Ei, vedeți? De-aia nu sunt milionară, emoticon_mofluz. 

Fie vorba-ntre noi, e un subiect la care mă gândesc uneori dimineața, în drum spre birou. Oare-cum-ar-fi-să? 
La drept vorbind, sunt destul de sigură că n-aș renunța la serviciu, în primul rând pentru elementul de socializare și apoi, pentru că mi se pare sănătos să-ncerci să-ți păstrezi modul de viață, chiar dacă unele schimbări sunt firești. 
Iată, se poate concluziona că debordez de înțelepciune. Așa stând lucrurile, pot să devin milionară, pot? 🫠

Problema cu burnout-ul funcțional...

 ... tocmai în asta constă: că funcționează. 
 (Pff, ce drag mi-e de mine când dau pe dinafară de logică 🤨. Însă ideea este că, atâta vreme cât încă n-ai capotat cu totul, niciun medic n-o să te bage în seamă. Ești în stare să-ți faci treaba la muncă? Dormi bine noaptea? Nu dai bună ziua pițigoilor? Pa, pa, mai poftim pe la noi dacă ajungi să răspunzi cu ”nu” la primele două întrebări și cu ”da” la cea de-a treia. Închid paranteza). 

Ok, acuma vorbim serios. Am tot încercat să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, de ce am devenit atât de posacă și retrasă, de ce sunt mai tot timpul epuizată psihic, de ce în afara serviciului nu prea-mi doresc altceva decât să fiu lăsată în pace. Plus încă vreo câteva chestii la fel de ”plăcute” (not). 

Inițial mă gândisem la premenopauză, dar ginecologul m-a asigurat la controlul anual că deocamdată nu e cazul; acareturile funcționează la turația obișnuită, deși am trecut în a doua jumătate spre 50 de ani (OMG, cum sună asta 😱). 
Așa că am zis că o fi stresul ultimilor ani (care n-au fost tocmai ușori), volumul tot mai mare de muncă, faptul că n-am fost încă în concediu anul ăsta, mă rog, niciuna dintre explicații nu mă satisfăcea pe deplin. Că vorba aia, stresată am mai fost, de muncit pe brânci am mai muncit, concediul urmează (și oricum, au fost și destui ani fără), deci nu simțeam că am ajuns la rădăcina problemei. 

La un moment dat am dat peste un articol din categoria ”ăsta aș fi putut la fel de bine să-l scriu eu” și mi-am dat seama care e problema. Aia din titlu e. 

Și-acum să ne despletim, dară. 

✔️ Zilele par să fie exact la fel. 
De foarte mult funcționez pe pilot automat. Timp de 5 zile pe săptămână, viața mea arată așa: trezire. O oră / o oră și jumătate cu metroul. 8,5 - 9 ore de muncă. Altă oră / o oră și jumătate cu metroul. Un episod sau două din vreun serial (am văzut ”Dept. Q” și iar nu știu de ce să m-apuc). Scrollat pe Facebook, eventual citit un articol-două. Energie pentru vreo carte nu am. 
În weekend, sâmbăta e pentru chestiuni administrative (cumpărături, curățenie, de gătit se ocupă omul) și eventual mers la sală - o dată pe săptămână e la fel de bun ca nimic, dar nu ne vine să sistăm abonamentul și ne tot promitem că vom reveni la măcar 2 sesiuni pe săptămână. 
Duminica încerc să mă relaxez, să citesc, nu prea-mi iese întotdeauna. 

✔️ Ești tot timpul epuizată, inclusiv după odihnă. 
Mă rog, asta să spunem că nu mi se aplică în totalitate, adică nu e ca și cum nu aș fi dormit deloc, dar categoric volumul meu de energie și de ”let's go!” este destul de scăzut.

✔️ Îți faci tot mai rar timp pentru lucrurile care te fac fericită.
Numai dacă mă uit cât de puțin am ajuns să scriu pe blog... Și e doar una dintre pasiunile vechi, pentru care nu mai regăsesc disponibilitate emoțională. Când te gândești că visul meu de-o viață fusese să scriu o carte, iar eu nu mai reușesc să mă adun decât rareori pentru două texte pe săptămână.
Nu mai ascult muzică, nici măcar pe Zubin. Care-mi este la fel de drag, însă e pus undeva la ”index”.

✔️ Singurul loc în care te poți concentra este la serviciu și trăiești cu gândul la următoarea pauză. 
Mda, și asta cu eforturi susținute, lecitină, magneziu și agendă în care-mi fac mult mai multe notițe decât era nevoie acum câțiva ani. Încă mă descurc bine, dar nu pot să nu mă-ntreb cât o să mai dureze ”încă” ăsta. 

✔️ În secret, îți dorești să te îmbolnăvești. Nu grav, dar suficient cât să poți sta în pat să te odihnești fără să te simți vinovată.
Pick me, pick me 🙋‍♀️. O gripă, un chelcășoz acolo, măcar o săptămână să pot sta în vârful patului. În 15 ani și jumătate, adică de când lucrez în Germania, am avut 2 săptămâni de scutire medicală, puse cap la cap. De fiecare dată cu motive întemeiate. Și nicio zi la actualul serviciu, de mai bine de 7 ani. 
(Cunosc personal nemți care se duc la doctor pentru că le curge nasul și primesc scutire medicală pentru o săptămână. Nu o să fac niciodată așa ceva, din simplul motiv că eu nu sunt omul care să-și bată joc). 

✔️ Îți amâni visele pentru ”într-o bună zi”. 
La fel de bine aș putea să spun că am renunțat la foarte multe dintre ele. Pe cuvântul meu că nu mă alint și nu ”fish for compliments”, dar am senzația că am îmbătrânit și ce-am realizat până acum, cam cu aia rămân. 

✔️ Îi asiguri pe toți că ești bine. 
Vorba ceea, dacă aș avea câte un euro pentru fiecare ”sunt ok”, acum aș bea un cocktail pe o plajă din Seychelles în loc să mă pregătesc pentru următoarea săptămână de serviciu. Adevărul e că-i mult mai ușor dacă spui că ești ok, fiindcă oamenii te lasă în pace.

Mno, cam pe aici sunt. Poate o să treacă și asta, până una-alta mâine e luni, a venit toamna și eu încă n-am reușit să mă adun să schimb garderoba în șifonier. Bine că mai e cald vreo câteva zile...  

Un deceniu de dublă cetățenie 🇩🇪

Astăzi se împlinesc zece ani de când am devenit cetățean german. 

Concluzii nu am, și nici retrospective nu-mi vine a face. Am povestit de mai multe ori despre drumul meu, și al nostru împreună, aici. Nu întotdeauna ușor, mereu cu muncă și sacrificii, dar cu enorme satisfacții, cu șanse, cu oameni apăruți providențial în viața noastră. 
Pot spune însă că sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce mi-a oferit țara mea adoptivă și mă simt mai acasă când aterizez la Hamburg din vacanță și aud limba germană, decât atunci când aterizez la Otopeni. 

Este acasă, în toate sensurile. Și, cu toate că nici aici nu vezi pe străzi câini cu Brezel în coadă, mă simt în siguranță. E o țară unde lucrurile funcționează, de cele mai multe ori (chiar dacă mă enervez că, neavând copii, suntem supraimpozitați, sau că ne-a venit o recalculare destul de piperată a cheltuielilor de întreținere pentru anul trecut, sau că șantierele din oraș nu se mai termină de ani de zile, sau, sau). 

Unde mai pui că de 7 ani încoace îmi trăiesc un vis de-o viață, acela de-a locui într-un oraș mare 🙂 Și ce oraș! 
Da, plouă destul de mult. 
Da, cam bate vântul. 
Da, nu prea avem zăpadă (nu că i-aș duce prea mult dorul, oricum). Dar știți cum se zice: nu există vreme rea, doar îmbrăcăminte nepotrivită 😀.

Și de asemenea, după cum spune o vorbă, ”nowhere does the sky shine as beautifully gray as in Hamburg” 🩶. 

Drept dovadă, cam așa arată la mine în târg, după ploaie 🙂. 

Cu adevărat, o binecuvântare. Suntem foarte norocoși. Mulțumesc, Doamne! 🙏

La mulți ani nouă, într-unul dintre cele mai frumoase orașe europene 😍.