Pupa-m-aș eu de profileră (sic) ce sunt, carevasăzică!

Asta e o postare din categoria ”nu că mă laud, da' zic”. 

Nu-i prima dată când mi se întâmplă, dar astăzi mi s-a reconfirmat că am un fel de al șaselea simț sau cam-așa-ceva în ceea ce privește oamenii. (Ok, admit că-n tinerețe s-a întâmplat și ca simțul cu pricina să fie plecat să ude buretele, motiv pentru care mi-am luat niște țepe de-am văzut stele verzi, emoțional vorbind. Însă asta numai pe partea sentimentală, de unde se poate deduce că simțul respectiv cam era călărit de hormoni în perioada aia, pun intended și mai închide odată paranteza asta, fată-hăi 🤨).

Așa. Prima dată când am remarcat chestia asta a fost în anul I de facultate - în cămin apăruse un flăcău de prin Vaslui, student la Drept, foarte simpatic și care a fost rapid îndrăgit de toată suflarea feminină. Mai puțin de yours truly. Era foarte atrăgător și popular, însă avea un nuștiuce care mă reținea în ce-l privește, mi se activau toate alarmele în prezența lui și eram foarte retrasă când apărea la noi, chemat de celelalte fete cu care împărțeam camera. 
Evident, treaba asta nu mi-a adus puncte în plus. ”E un tip mișto, fată, dar ție nu-ți place că nu e tocilar!”. Mno bine. 
Începutul anului al doilea nu m-a mai găsit în cămin, că mă mutasem la gazdă. Ne vedeam însă la facultate și așa am aflat că într-o seară de sâmbătă, cineva a spart mai multe camere de pe etajul fetelor, profitând de faptul că fetele erau în club. Știuse ce să caute și furase obiecte în general de dimensiuni mici, dar valoroase.
Raportat la vremurile acelea, pagubele nu erau tocmai minore, așa că a fost chemată poliția. Investigații, amprentare, tot tacâmul. Așa cum vă închipuiți probabil, autorul era tocmai Jose Armando după care leșinau toate locatarele căminului. 
Mi-a părut rău pentru fete și m-am abținut de la clasicul ”v-am spus eu”, dar nu pot nega faptul că mi-a trecut prin minte.

De-a lungul timpului am mai avut astfel de momente să le spunem intuitive, n-o să le înșir pe toate că iese ditamai foiletonul; mă rezum la primul și la cel de astăzi. 

Context profesional - din fericire, e vorba de un colaborator ocazional, nu de un coleg, că nu știu cât m-ar fi ținut nervii într-un asemenea caz. Respectivul s-a angajat în primăvară și a devenit contactul meu direct de la compania respectivă, după ce timp de mai mulți ani lucrasem cu altcineva. 
Din prima clipă mi-a căzut prost, și nu era vorba de elementul de noutate. Nu știu, avea ceva ce nu-mi inspira încredere. Profesional, manifesta un dezinteres crunt. Efectiv mi se părea că se uită ”prin mine”, explicam ce vreau și vorbeam cu pereții, răspundea mereu ”ah, sooooo” de parcă i-aș fi dezvăluit marile secrete ale umanității ascunse în Arhivele Vaticanului și după aia tot aiurea făcea. Aveam mereu documentație incompletă, verificări nefăcute (”ah, sooooo, am uitat”), hai să organizăm iar un call, îi re-explicam ce vreau, părea c-a înțeles, numai pentru ca ulterior să comită aceleași bazaconii. 

Nu m-am plâns niciodată de el, că nu-s genul. Am încercat să mă descurc cât mai bine cu cât aveam, respectiv cu cât primeam de la el, boscorodeam singură în fața monitorului, îi repetam instrucțiunile etc. Și încercam să evit pe cât posibil să-l sun (el oricum n-o făcea niciodată). Simplul fapt de a-i auzi vocea îmi dădea un sentiment extrem de incomod, de parcă aș fi vorbit cu un șarpe. Cred că la fel aș fi simțit și dacă mi-ar fi citit din cartea de telefon. 

Ei bine, azi am aflat că a făcut o nefăcută atât de mare, încât s-a luat decizia că nu va mai face parte din compania respectivă. Nu pot intra în detalii, dar a fost ceva urât din punct de vedere atât uman, cât și profesional. 

După primul moment de stupefacție, am conchis ”păi n-am avut eu dreptate să nu-mi placă individul încă de la început? Rezon!” 😃. Mă-ntreb dacă băieții ăia de la baza din Quantico n-or fi recrutând cumva, if you catch my drift 😇.

Un serial excelent și un documentar tragic

N-am mai scris demult despre filme, dar nici nu prea am mai urmărit ceva nou în ultima vreme. Astăzi m-am gândit să vă povestesc despre un serial cu un prim sezon scurt, dar intens și despre un documentar care pe mine una m-a șocat. 

”Dept. Q”
Nu cred că m-aș fi apucat de el dacă nu mi l-ar fi recomandat două dintre cele mai bune prietene (care-mi cunosc bine gusturile). Spre deosebire de altele, acesta este un serial relativ puțin promovat, sau cel puțin în ”bula mea” nu ajunsese. 

Având la bază un roman polițist danez, acțiunea se petrece la Edinburgh și urmărește povestea unui polițist care, scăpat cu viață ca prin urechile acului dintr-un atentat în care un coleg a murit iar altul este grav rănit, se pomenește instalat la comanda unui departament nou înființat. Scopul departamentului este acela de a soluționa cazurile vechi din trecut, rămase nerezolvate.

Pe Matthew Goode îl știam numai din ”Downton Abbey”, unde interpretase un nobil spilcuit; mi s-a părut foarte convingător în rolul morocănosului, traumatizatului și - oarecum - cinicului Carl Morck. Din echipă vor ajunge să facă parte Akram Salim (un IT-ist, fost polițist în Siria, care dorea să se întoarcă la vechea meserie) și Rose, care fusese retrogradată la munca de birou în urma unor probleme de ordin emoțional și, asemeni lui Akram, voia să revină în prima linie. 
Akram a devenit rapid personajul meu preferat. Taciturn și modest, nu e nici pe departe atât de bleg pe cât pare și a servit niște surprize savuroase.

Primul sezon este scurt (9 episoade) și tratează cazul lui Merrit Lingard, o procuroare care a dispărut în urmă cu 4 ani și despre care s-a crezut multă vreme că e moartă. Nu pot intra în detalii, fiindcă dacă nu l-ați văzut v-aș spoileri și nu vreau asta; ce pot spune însă e că Merrit trăiește, iar condițiile captivității sale sunt de natură să înfioare pe oricine. Nu știu cum ar putea supraviețui cineva așa, o perioadă atât de îndelungată și păstrându-și mințile întregi. 

”Dept. Q” este un tipic Nordic Noir, cu o tentă gotică, întunecată, ritm mai degrabă lent și suspans bine dozat. Nici umorul negru nu lipsește. Mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu e serialul tipic pentru ”binging” și mă voi bucura când va apărea sezonul al doilea (anunțat pentru anul viitor). 

”American Murder: the family next door” 

Am urmărit documentarul ăsta aseară și m-am dus la culcare aproape vorbind singură. Cum a fost posibil să se întâmple asemenea nenorocire, cum?! 

Undeva în statul Colorado locuia o familie desprinsă parcă din reclamele Kodak. Chris și Shanann Watts erau căsătoriți de 6 ani, aveau 2 fetițe superbe de 4 și 3 ani, Bella și Celeste, iar Shanann era însărcinată în 15 săptămâni. Spre marea lor bucurie, de data asta urma să aducă pe lume un băiețel. 

În dimineața zilei de 13 august 2018, Shanann și fetițele erau de negăsit. Telefonul lui Shanann și verigheta au fost găsite în dormitor, dar nici urmă de ele. Investigațiile au fost demarate, folosindu-se inclusiv câini. Chris își făcea griji, a acordat inclusiv interviuri emoționante pentru televiziunile locale, implorându-și public familia să se întoarcă acasă. Dar nu aveau niciun indiciu.
Descoperindu-se că avea o amantă, Chris a fost întrebat dacă ar accepta un test cu detectorul de minciuni. A fost de acord, a dat testul - și l-a picat. 
Asta a rupt ceva în el și i-a mărturisit tatălui său. 
Shanann și fetițele erau moarte. 

Versiunea lui inițială a fost că a surprins-o pe Shanann sugrumând copilele și că, într-un acces de furie, a strangulat-o. 
Dar investigațiile ulterioare, de după găsirea cadavrelor (Shanann într-o groapă, iar fetițele în niște rezervoare de țiței) au dovedit că de fapt tot el le omorâse și pe fete. La proces, a mărturisit că le sufocase pe rând cu o pătură: mai întâi pe Celeste, apoi pe Bella, ale cărei ultime cuvinte au fost ”daddy, no!”.

A primit multiple sentințe cu închisoarea pe viață, fără dreptul la eliberare condiționată. Nu va mai ieși din pușcărie niciodată. Din ce am citit, este izolat de ceilalți deținuți, fiindcă nu ar fi în siguranță. Așa cum se întâmplă de obicei în închisori cu ucigașii (sau violatorii) de copii. 

Documentarul include numeroase imagini cu adevărații protagoniști (descărcate de pe contul de Facebook al lui Shanann, cu acordul familiei sale) și asta e ceea ce m-a îngrozit și mai tare. Chris părea un tată atât de iubitor, de grijuliu, fetițele erau topite după el, îi alergau în brațe... Și el avea să le omoare cu mâinile lui. Cu aceleași mâini cu care le ridica și le făcea avion, în timp ce ele chițăiau bucuroase ”daddyyyyy”.
Este o oroare care nu poate fi cuprinsă cu mintea. 
Ce resorturi se rup, ce plesnește în mintea și inima unui tată care ajunge să-și sufoce copiii cu o pătură?

Nu vă pot recomanda acest documentar, este crunt. Și nici nu pot spune că are vreo morală, sau că ar fi ceva de dezbătut. Poate cel mult de către psihiatri, deși cumva cred că nici ei nu ar putea să explice asemenea hău.

Recunoștință și nădejde 🙏

Acum 19 ani la ora asta eram într-un autocar Atlassib, în drum spre Nürnberg. Eram de aproape 24 de ore pe drum deja. Nu-mi aduc aminte multe detalii din călătorie, însă trebuie să fi fost destul de monotonă (n-aveam internet pe telefon, n-aveam tabletă, pentru citit era întuneric; poate doar pe iPod să fi ascultat ceva muzică, dar nu-mi mai aduc aminte). Cu toate astea, nu m-am plictisit, pentru că mintea-mi roia de gânduri. Și de dor de proaspătul meu soț, pe care nu-l mai văzusem de-o lună și jumătate. De când ne căsătoriserăm, practic, fiindcă el se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă.

Au trecut anii. Mulți...
Am trecut și noi prin multe. 
Chirii, mutări, oameni rău-voitori, criză economică.
Temeri, cursuri de germană, semne de întrebare, frământări. 
Intervenții chirurgicale. 
Prieteni apropiați, dar și oameni practic străini, care ne-au sprijinit decisiv și absolut dezinteresat, numai pentru aveau inimă mare și au crezut în noi. 
Învățătură. Studiu. Muncă, muncă, muncă. 
Speranțe. Spaime. 
Îndoieli de sine, dar niciodată îndoieli de noi. 
Multe uși închise, dar și niște uși care ni s-au deschis exact când aveam mai mare nevoie. 
Examene. Emoții. Reușite. 

Abia după vreo patru ani am început, cu timiditate, să respirăm ceva mai ușurați. Drumul era încă lung și pe alocuri bolovănos, dar în sfârșit, simțeam că mergem înainte. 

Nici acum nu e mereu ușor, deși altele sunt problemele. Pentru că în primul rând, altele sunt vremurile. 
Suntem amândoi cetățeni germani de peste un deceniu, pe deplin integrați și asimilați. Muncim, plătim impozite și rate la casa noastră, respectăm legea. Nu ne-am bătut niciodată joc de șansele primite și nici de buna credință a oamenilor de aici. 
Și ne strânge în spate când vedem ceea ce se întâmplă în întreaga lume, și mai ales în cele două țări ale noastre.  

Suntem foarte recunoscători și ne considerăm foarte norocoși. 

În același timp, simțim că întreaga omenire are nevoie de un miracol. 
Să nădăjduim.

Iar am fost la târg, iar a fost frumos

La drept vorbind, postarea asta fusese plănuită pentru joi, sau cel puțin așa-mi făcusem socoteala: miercuri sunt toată ziua la Berlin, respectiv la InnoTrans - un foarte mare târg internațional pentru tehnologia transportului - și joi povestesc ce și cum pe-acolo. 

Numai că de la Berlin m-am întors cu o durere de cap teribilă, de care n-am scăpat două zile. Nu pot să vă spun ce mișto a fost să lucrez joi, cu durere de cap cu tot, toate restanțele de miercuri (și să-mi păstrez calmul cu unii care nu par să fie în stare a citi un mesaj de out-of-office unde se menționează clar că nu am backup și revin a doua zi, dar în caz de urgență mă pot suna la cutare număr de telefon. ”I wrote you yesterday, but you did not respond ” - no shit, Sherlock! 🤯). 

Ah, apropo de durere de cap. Nu știu alții cum sunt, dar atât capul meu, cât și al jupânului sunt surde toacă la Ibuprofenul luat de aici. Efect zero tăiat în paișpe. În schimb, ne-nțelegem de minune cu Nurofen Express Forte (capsulele alea moi de culoare roșie) și cu Parasinus. De câte ori ajungem în țară ne îngrijim să ne completăm stocul, c-apoi chiar că e bai. Adică nu luăm foarte des, din fericire, dar când se-ntâmplă, doar cu astea se potolesc bărzăunii din cap.
(Mi-am adus aminte că la un moment dat un coleg avea o durere de cap sâcâitoare și ne-a întrebat dacă are cineva ceva pastile. I-am oferit o capsulă de Nurofen, a mormăit el ceva că ”e mare”, ”taci și-nghite”, după vreo juma' de oră se uită la mine căpiat. ”Nu pot să cred, mi-a trecut! De parcă mi-a luat-o cineva cu mâna!”. De-atunci, una din glumele de la birou e că pentru droguri bune, întrebați la Greta 😀). 

Așa, deci Berlin. A fost, din nou, așa cum era de dorit să fie: cu multe întâlniri, cu câte-un espresso dat pe gât în viteză, cu telefoane ”auzi, tu vii cumva la Berlin?” ”Păi sunt aici toată ziua” ”Wow, cool, ai timp într-o oră sau așa?”, cu întrevederi începute și încheiate cu îmbrățișări, cu planuri. 
Și fără timp de-a vedea vreun exponat. 
Și cu nemâncat toată ziua, fapt de care mi-am dat seama abia când am ajuns seara la gară 😁.

Și a mai fost cu ceva, iar asta chiar e o mostră de ”eu cu mine, pentru mine și sufletul meu”. A fost cu un feedback venit din partea unui client important din portofoliul meu - un feedback atât de bun, de cald, de pozitiv, că ascultam și nu-mi venea să cred că despre mine e vorba 😊. Iar asta în prezența superiorilor mei, care luau și ei parte la întrevedere. 

Am ascultat, am savurat, am luat cu mine. 
Mi s-a încălzit sufletul. 
Am aruncat ochii spre cer și am trimis o mulțumire spre necuprins. 
Și da, și asta a fost o întâlnire începută și încheiată cu îmbrățișare. 

Așa că, deși mâine e luni și am (ca de obicei) un pogon de spanacuri de rezolvat, mă duc la birou cu inima ceva mai ușoară. Am primit încă o dovadă că fac bine ce fac, deși de cele mai multe ori mă îndoiesc de mine. 

Mici bucurii (VIII)

Nu-mi vine-a crede că au trecut mai bine de cinci ani de la precedentul articol despre micile bucurii... Nu că n-aș mai fi avut de-atunci, departe de mine gândul. Mulțumesc Domnului, au tot fost. Dar cred că nu le-am văzut, în marasmul din care mă chinui să răzbesc de ani de zile. 
Însă acum s-au adunat câteva experiențe care mi-au umplut sufletul de bucurie, de bine și de recunoștință și-mi doresc să le împart cu voi. 

🎹 În urmă cu trei luni - s-a nimerit chiar de ziua mea, as it happens - am fost pentru prima dată la un concert susținut de pianista Martha Argerich. Ne doream demult să o vedem și ne-am bucurat să prindem bilete, inclusiv la gândul că nu se știe cât mai poate concerta; în fond, recent a împlinit 85 de ani... 
A fost splendid, chiar dacă a schimbat repertoriul și în loc de concertul de Schumann în La minor, cum fusese inițial în program, a interpretat concertul numărul 1 pentru pian de Beethoven. În special omul meu a fost fascinat, el fiind în măsură să audă și să înțeleagă altfel (îmi vorbea apoi de trecerile ei de la registrul forte la pianissimo, chestiuni de care eu n-aș putea să-mi dau seama decât dacă mă mai nasc o dată, și poate nici atunci 🤨). De asemenea, repertoriul serii a inclus și dublul concert în La minor pentru vioară, violoncel și orchestră de Brahms, iar partea de vioară a fost interpretată de violonistul Gil Shaham. Ne-a plăcut enorm concertul ăsta, o să-l mai ascult cu siguranță. 

💖 Acum câteva săptămâni am petrecut cu jupânul un weekend într-o localitate din landul Thüringen, unde a lucrat în urmă cu un deceniu timp de aproape doi ani și jumătate, interval în care ne vedeam o dată la câteva săptămâni. A păstrat permanent legătura cu o parte dintre membrii comunității de acolo, care-i duc și astăzi dorul și își dorea să-i reîntâlnească - așa că a plănuit să ne revedem cu ocazia unei sărbători locale și ne-am dus. 
Nu am cuvinte să vă spun ce mi-a mers la suflet felul în care l-au întâmpinat oamenii de acolo, inclusiv preotul din parohia respectivă (de care ne este și nouă foarte dor, e cu adevărat un om dintr-o bucată). Ne-am îmbrățișat și am povestit. ”Știm că la Hamburg e mai bine pentru voi amândoi”, mi-au spus mai mulți, ”dar el ne lipsește atât de mult...”. 
”Cât de mult mi-aș fi dorit să-l putem păstra la noi”, mi-a spus preotul. 
Am mers și la slujba de duminică, iar preotul l-a invitat să cânte la pian câteva piese. 
Uitasem cât de frumoasă, de grandioasă e biserica de acolo... 🥰

La plecare am trecut și prin fața blocului unde a locuit, să vedem dacă mai găsim oile vecinilor 😀. What do you know, le-am găsit. Una dintre ele tot împungea cu botul un măr căzut și-am stat s-o urmărim până când s-a hotărât, în fine, să-l mănânce. 

Am plecat spre casă cu sufletul plin de cald, de recunoștință și de bine. 

😍 După cum am mai povestit, când l-am întâlnit prima dată pe Zubin cu aproape 14 ani în urmă, l-am rugat să facem o fotografie împreună și, cu multă amabilitate, a fost de acord. Poza a ieșit însă neclară - a fost tot ce a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul a fost departe de ideal, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). 

Mă resemnasem cu ideea și păstram oricum amintirea în suflet. Dar într-o seară, după ce tocmai încheiasem o discuție cu ChatGPT în care se dovedise foarte util, ce mi-a venit - ”dacă-ți dau o imagine jpg blurată, poți s-o retușezi?”. 

I will try, a zis el. 
Nu mi-a venit să cred când am văzut rezultatul 🙂. 

În sfârșit, ne vedem clar (ChatGPT l-a și recunoscut, spre bucuria mea 😀). Nu pot să descriu ce entuziasmată sunt. Am de gând să le prelucrez și pe celelalte (fără a fi fost atât de blurate ca asta, e destul loc de mai bine), iar cândva o să le includ într-un mic proiect personal și de suflet. Sper că nu prea curând, însă. 

În altă ordine de idei, de ceva timp am reînceput să ascult muzică. E bine 😊.