Problema cu burnout-ul funcțional...

 ... tocmai în asta constă: că funcționează. 
 (Pff, ce drag mi-e de mine când dau pe dinafară de logică 🤨. Însă ideea este că, atâta vreme cât încă n-ai capotat cu totul, niciun medic n-o să te bage în seamă. Ești în stare să-ți faci treaba la muncă? Dormi bine noaptea? Nu dai bună ziua pițigoilor? Pa, pa, mai poftim pe la noi dacă ajungi să răspunzi cu ”nu” la primele două întrebări și cu ”da” la cea de-a treia. Închid paranteza). 

Ok, acuma vorbim serios. Am tot încercat să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine, de ce am devenit atât de posacă și retrasă, de ce sunt mai tot timpul epuizată psihic, de ce în afara serviciului nu prea-mi doresc altceva decât să fiu lăsată în pace. Plus încă vreo câteva chestii la fel de ”plăcute” (not). 

Inițial mă gândisem la premenopauză, dar ginecologul m-a asigurat la controlul anual că deocamdată nu e cazul; acareturile funcționează la turația obișnuită, deși am trecut în a doua jumătate spre 50 de ani (OMG, cum sună asta 😱). 
Așa că am zis că o fi stresul ultimilor ani (care n-au fost tocmai ușori), volumul tot mai mare de muncă, faptul că n-am fost încă în concediu anul ăsta, mă rog, niciuna dintre explicații nu mă satisfăcea pe deplin. Că vorba aia, stresată am mai fost, de muncit pe brânci am mai muncit, concediul urmează (și oricum, au fost și destui ani fără), deci nu simțeam că am ajuns la rădăcina problemei. 

La un moment dat am dat peste un articol din categoria ”ăsta aș fi putut la fel de bine să-l scriu eu” și mi-am dat seama care e problema. Aia din titlu e. 

Și-acum să ne despletim, dară. 

✔️ Zilele par să fie exact la fel. 
De foarte mult funcționez pe pilot automat. Timp de 5 zile pe săptămână, viața mea arată așa: trezire. O oră / o oră și jumătate cu metroul. 8,5 - 9 ore de muncă. Altă oră / o oră și jumătate cu metroul. Un episod sau două din vreun serial (am văzut ”Dept. Q” și iar nu știu de ce să m-apuc). Scrollat pe Facebook, eventual citit un articol-două. Energie pentru vreo carte nu am. 
În weekend, sâmbăta e pentru chestiuni administrative (cumpărături, curățenie, de gătit se ocupă omul) și eventual mers la sală - o dată pe săptămână e la fel de bun ca nimic, dar nu ne vine să sistăm abonamentul și ne tot promitem că vom reveni la măcar 2 sesiuni pe săptămână. 
Duminica încerc să mă relaxez, să citesc, nu prea-mi iese întotdeauna. 

✔️ Ești tot timpul epuizată, inclusiv după odihnă. 
Mă rog, asta să spunem că nu mi se aplică în totalitate, adică nu e ca și cum nu aș fi dormit deloc, dar categoric volumul meu de energie și de ”let's go!” este destul de scăzut.

✔️ Îți faci tot mai rar timp pentru lucrurile care te fac fericită.
Numai dacă mă uit cât de puțin am ajuns să scriu pe blog... Și e doar una dintre pasiunile vechi, pentru care nu mai regăsesc disponibilitate emoțională. Când te gândești că visul meu de-o viață fusese să scriu o carte, iar eu nu mai reușesc să mă adun decât rareori pentru două texte pe săptămână.
Nu mai ascult muzică, nici măcar pe Zubin. Care-mi este la fel de drag, însă e pus undeva la ”index”.

✔️ Singurul loc în care te poți concentra este la serviciu și trăiești cu gândul la următoarea pauză. 
Mda, și asta cu eforturi susținute, lecitină, magneziu și agendă în care-mi fac mult mai multe notițe decât era nevoie acum câțiva ani. Încă mă descurc bine, dar nu pot să nu mă-ntreb cât o să mai dureze ”încă” ăsta. 

✔️ În secret, îți dorești să te îmbolnăvești. Nu grav, dar suficient cât să poți sta în pat să te odihnești fără să te simți vinovată.
Pick me, pick me 🙋‍♀️. O gripă, un chelcășoz acolo, măcar o săptămână să pot sta în vârful patului. În 15 ani și jumătate, adică de când lucrez în Germania, am avut 2 săptămâni de scutire medicală, puse cap la cap. De fiecare dată cu motive întemeiate. Și nicio zi la actualul serviciu, de mai bine de 7 ani. 
(Cunosc personal nemți care se duc la doctor pentru că le curge nasul și primesc scutire medicală pentru o săptămână. Nu o să fac niciodată așa ceva, din simplul motiv că eu nu sunt omul care să-și bată joc). 

✔️ Îți amâni visele pentru ”într-o bună zi”. 
La fel de bine aș putea să spun că am renunțat la foarte multe dintre ele. Pe cuvântul meu că nu mă alint și nu ”fish for compliments”, dar am senzația că am îmbătrânit și ce-am realizat până acum, cam cu aia rămân. 

✔️ Îi asiguri pe toți că ești bine. 
Vorba ceea, dacă aș avea câte un euro pentru fiecare ”sunt ok”, acum aș bea un cocktail pe o plajă din Seychelles în loc să mă pregătesc pentru următoarea săptămână de serviciu. Adevărul e că-i mult mai ușor dacă spui că ești ok, fiindcă oamenii te lasă în pace.

Mno, cam pe aici sunt. Poate o să treacă și asta, până una-alta mâine e luni, a venit toamna și eu încă n-am reușit să mă adun să schimb garderoba în șifonier. Bine că mai e cald vreo câteva zile...  

Un deceniu de dublă cetățenie 🇩🇪

Astăzi se împlinesc zece ani de când am devenit cetățean german. 

Concluzii nu am, și nici retrospective nu-mi vine a face. Am povestit de mai multe ori despre drumul meu, și al nostru împreună, aici. Nu întotdeauna ușor, mereu cu muncă și sacrificii, dar cu enorme satisfacții, cu șanse, cu oameni apăruți providențial în viața noastră. 
Pot spune însă că sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce mi-a oferit țara mea adoptivă și mă simt mai acasă când aterizez la Hamburg din vacanță și aud limba germană, decât atunci când aterizez la Otopeni. 

Este acasă, în toate sensurile. Și, cu toate că nici aici nu vezi pe străzi câini cu Brezel în coadă, mă simt în siguranță. E o țară unde lucrurile funcționează, de cele mai multe ori (chiar dacă mă enervez că, neavând copii, suntem supraimpozitați, sau că ne-a venit o recalculare destul de piperată a cheltuielilor de întreținere pentru anul trecut, sau că șantierele din oraș nu se mai termină de ani de zile, sau, sau). 

Unde mai pui că de 7 ani încoace îmi trăiesc un vis de-o viață, acela de-a locui într-un oraș mare 🙂 Și ce oraș! 
Da, plouă destul de mult. 
Da, cam bate vântul. 
Da, nu prea avem zăpadă (nu că i-aș duce prea mult dorul, oricum). Dar știți cum se zice: nu există vreme rea, doar îmbrăcăminte nepotrivită 😀.

Și de asemenea, după cum spune o vorbă, ”nowhere does the sky shine as beautifully gray as in Hamburg” 🩶. 

Drept dovadă, cam așa arată la mine în târg, după ploaie 🙂. 

Cu adevărat, o binecuvântare. Suntem foarte norocoși. Mulțumesc, Doamne! 🙏

La mulți ani nouă, într-unul dintre cele mai frumoase orașe europene 😍. 

”Să li se taie capul!”, versiunea moderată

Nu mai știu de la ce ne luaserăm acum vreo câteva săptămâni, când ne reuniserăm în bucătărie la un fel de brunch spontan, dar a venit vorba de niște vechi clienți ai câtorva dintre noi. 
Mai buni sau mai puțin, mai cooperanți sau mai catâri, mai umani sau mai dimpotrivă. Până la cap și la coadă, oameni ca toți oamenii. Unii dintre ei sunt și azi clienții noștri, alții nu, ca-n viață.

- Apropo, zice un coleg, oare ce-o mai fi făcând DJ Frecănescu? 
DJ Frecănescu fusese clientul meu, demult și pentru o (prea) lungă perioadă de vreme. Era genul de om care-ți scoate sufletul și are impresia că toată lumea există numai și numai pentru a-l servi pe el, pe dânsul, pe dumnealui. Amenința cu reclamații ori de câte ori nu i se făcea imediat pe plac, trimitea ”friendly reminder” (vorba vine, că numa' friendly nu era 🙄) dacă nu-i răspundeai în interval de cel mult o oră la indiferent ce trăsnaie îi tunase (recordul a fost de 28 de minute, țin minte precis), în fine, ați prins ideea. O bijuterie de client, să-l descânți de deochi și mai multe nu. Multe zile fripte mi-a făcut, mai ales că eu sunt genul de om care le ia pe toate în plin. (Știu, știu. Încă lucrez la a învăța cum să n-o mai fac). 
Eh, și cum branșa noastră e mică și vorba zboară...
- Ce, nu știi? răspunde un altul, a intrat în insolvență. 
Ha! Eu nu știusem, așa că ajunsă acasă, m-am pus pe cercetat. Și ce să vezi, chiar așa e. Inclusiv site-ul lui e parțial dezactivat, în sensul că nu mai poți accesa nimic în afară de homepage. Niciunul dintre meniuri (”Despre noi”, ”Servicii”, ”Contact” etc.) nu mai poate fi deschis.
Ce să zic, succese deosebite îi doresc. Și eventual, un job în care să aibă parte de clienți așa cum a fost el. 

Am mai evocat pe unii, am mai râs, am mai clătinat din cap amintindu-ne tot soiul de minunății care mult fir de tors ne dăduseră la vremea respectivă. Și mi-am adus aminte de altul, tot fost client de-al meu acum câțiva ani.   
- Voi îl mai țineți minte pe Scoală-Frunze? 
Dar cum să nu-l țină minte, doar a fost subiect de discuții aprinse, ca urmare a unor nefăcute pe care le comisese. Însă eu nu numai de asta îmi amintesc de el. Ci și pentru că efectiv m-a chinuit cu absurditățile lui, cu cerințele și pretențiile nejustificate, cu nerăspuns la chestiuni urgente și cu impresia că eu nu sunt acolo decât pentru a-l slugări pe el (avea foarte multe în comun cu DJ Frecănescu, și cu siguranță nu întâmplător. E o tipologie umană bine definită). 
Scoală-Frunze a plecat la un moment dat din compania la care lucra și după o vreme a început un job nou, scriind cu surle și trâmbițe pe LinkedIn cât e de fericit că va începe să lucreze cu niște ”adevărați profesioniști” (muahaha, mă-ntreb ce părere or fi avut foștii angajatori despre chestia asta 😈) și cât este el de însetat de afirmare și cum arde de dorința de a contribui la propășirea noului său loc de muncă și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 
Doar 5 luni mai târziu, îmbrățișa o altă provocare (chiar așa a scris, să leșini de impresie și mai multe nu) și băgase un citat despre cum eșecul e numai pentru cei slabi sau ceva bălărie asemănătoare. O să consider că nu e o întâmplare că, în Germania, perioada de probă este de 6 luni. Sigur, există posibilitatea ca el să fi decis să nu continue, dar asta nu explică nicicum bazaconia aia cu eșecul care așa și pe dincolo. 
Numai că. Între timp nu mai lucrează nici acolo, după cum rezultă din profilul lui de pe LinkedIn. Acuma na, poate nu s-o fi lăsat îmbrățișată provocarea ceea, mai știi 🤨.

Concluzionând, iată doi indivizi care și-au găsit în yours truly un cal de bătaie și ulterior amândoi au cam dat-o prost în carieră. Ar putea fi o coincidență, ar putea fi 🤔. 
(Glumesc, desigur. Realitatea e că niște oameni care se comportă așa au toate premisele ca mai devreme sau mai târziu să se rateze din punct de vedere profesional. Dincolo de asta însă, dacă aș fi clientul meu, eu una m-aș purta frumos cu mine, if you catch my drift 😀). 

Existențiale

Acest început de săptămână vine cu niște enigme, prieteni. 

🤯 Prima dintre ele se referă la niște alinturi care, în opinia mea, distrug iremediabil numele copilului. Pasămite eram într-un loc public din România, scrollam absentă pe telefon și dintr-o dată un strigăt din imediata proximitate m-a scos dintr-ale mele.
- Tăvușcă!
Huh? Mi s-o fi părut. M-am întors la scrollat. 
- Tăvușcă, vino-ncoace să te șterg pe mâini!
Devenea interesant. Am ridicat privirea și am constatat că o doamnă agita un pachet de șervețele umede și făcea semne unui băiețel de vreo 4-5 ani, care se juca pe jos. 
Am meditat un pic la ceea ce devenise clar că e o formă de alint, a cărei origine însă n-o puteam identifica. 
- Octavian!, se rățoi doamna în registru acut, tu n-auzi ce spun?
Dă-o încolo de treabă, m-am pomenit aproape pufnind cu glas tare. Serios acum, Tăvușcă? 🤨 Dar ”Tavi” ce-avea? 
Și ce nume frumos e Octavian, de fapt... 
Da, știu, fiecare părinte are dreptul să-și alinte copilul fix cum dorește. Dar în context, parol de nu suna mai mult ca o poreclă și mai puțin ca un alint. 
(Până la povestea asta, credeam că mai rău decât Ediță sau Edmondică nu se poate. Credeam). 
Ah, și-n caz că vă-ntrebați, băiețelul n-a venit la doamna maică-sa. Nu știu cum s-a încheiat povestea, că a trebuit să părăsesc zona, dar sunt în asentimentul lui. Dacă eram un băiețel de 4 ani, nici eu n-aș fi venit dacă maică-mea m-ar fi strigat Tăvușcă 😒). 

🎬 Weekendul trecut am fost ca proverbialul măgar al lui Buridan. Păi ziceți și voi de nu-i așa: 
- Nu m-am putut decide ce serial nou să încep (nu, tot n-am început nimic după ”Lucifer”. Oi fi având un atac de luciferită, te pomenești 🙄). Am tot oscilat, am început un documentar despre Charles Manson, l-am abandonat pentru că mi se pare prea sinistru, până la urmă am zis că mă apuc de ”Chestnut Man”. Am citit cartea acum 4 ani și mi s-a părut senzațională. 
Bun, deci am dat drumul la serial, moment în care mi-am dat seama că am o problemă: nu mai țineam minte aproape nimic din ea, cu excepția identității criminalului. Sigur, aș fi putut să mă uit și așa, dar nu era același lucru. 
- Prin urmare, pentru că nici asta nu puteam decide (ce carte să încep, după un excelent roman de Joël Dicker), am început să citesc pentru a doua oară ”Omul de Castane”. Și am și ”Cine nu e gata...”, a doua carte a autorului 😈. 

Urmează o perioadă în care voi socializa intens la serviciu. Deja simt cum bateria mea socială țiuie suspect 😵‍💫.

Salată de weekend (71)

Faptul că sunt o prezență tot mai sporadică pe aici se explică printr-un cumul de factori. 
- Am socializat intens și am dat o raită și prin România;
- În fiecare seară sunt frântă de oboseală (proiectele noi și pe care n-am avut inima să le refuz se uită ofensate la mine ori de câte ori îmi îngădui dezmățul de-a pleca de la birou după 8,5 ore);
- La drept vorbind, în ansamblu nu mă simt glorios din punct de vedere moral. 

🍨 Adevăru-i că nici nu sunt lăsată să defulez. Voilà exemplu:
- Pot să-l omor pe clientul X?
- Nope.
- Măcar pot să-l bat?
- Nici asta.
- Păi și-atunci eu cum mă descarc de draci?

- Mănâncă o înghețată.
- UNA?!!!

(Dacă meandrele concretului mi-ar permite asta, cu mare plăcere v-aș istorisi ce-a înfăptuit clientul pe care doream să-l descăpățânez. Ați vedea că se justifică pe deplin nu o înghețată, nu două, nu zece, ci un camion de Häagen Dazs. Cu fistic). 

🧛‍♂️... iar dacă mă uit și eu la un film, #poftimsituație:

- Și, ce-ai făcut în weekend?

- Printre altele, m-am uitat la “Salem’s Lot” pe Netflix.

- Ăla cu vampiri?

- Mmm.

- Aha. Deci ți-ai revăzut niște vechi prieteni, cum ar veni.

Curajos omul, ce pot să zic 🙄🩸🩸🩸.

🤓 Subconștientul se opintește de zor să-mi spună chestii. Altminteri nu se explică faptul că, după ce am scris un mail în care explicam pentru a treia oară o chestiune, am realizat de-abia după ce apăsasem ”send” că-l încheiasem cu ”that’s all” 🤨. 
(Tot e bine că mailul nu includea și ”details of your incompetence don’t interest me”, deși admit că tentația fusese destul de puternică 🫢).

🥸 Am urmărit pe Netflix ”Death on the Nile” (2022), cu Kenneth Branagh. Nu avusesem nicio așteptare, în principal pentru că, după memorabila bijuterie din 1978 cu Peter Ustinov în rolul lui Poirot, realmente nu ai cum să produci altceva decât o dezamăgire pentru fanii genului. Dar fusesem curioasă, totuși, cum le-a ieșit. 
La-men-ta-bil. Și asta nu atât din cauza actorilor (deși nu pricep de ce Branagh se încăpățânează să joace un rol care e dureros de evident că nu i se potrivește), cât a scenariului. Nu aveai voie să menționezi sticluța de ojă roșie, efectiv nu aveai voie. În carte, indiciul ăsta trece neobservat; în film e prezentat en fanfare. Și ăsta e doar un detaliu, dar efectiv nu au respectat povestea și nu au dozat suspansul, filmul este pur și simplu plicticos.
În ianuarie s-a împlinit jumătate de veac de la moartea Agathei Christie, că veni vorba. Pentru a o comemora, în octombrie se va lansa un volum ilustrat despre viața și opera ei, pe care abia aștept să mi-l procur 💙.