Cu sufletul în chingi

Mă simt... ciudat, ca și cum aș fi într-un loc străin, nu în colțișorul meu personal de pe imensul World Wide Web.

N-am deloc o perioadă ușoară. Munca mă ajută, inclusiv mersul la birou. Ieri am lucrat de acasă și la amiază aproape că mi se făcuse rău fizic de la zumzetul din cap și de la gândurile care, vorba unei prietene, nu se mai opresc din gândit. 

M-am gândit să povestesc un pic ce se întâmplă cu mine, nu neapărat în perioada asta, ci de o bună bucată de vreme încoace - de aproape patru ani, mai exact - dar încă am ezitări. Nu că nu mi-ar face bine pe moment, dar nu sunt sigură că m-ar ajuta. Mă mai gândesc. 

O să treacă și săptămânile astea. Mă rog din tot sufletul să fie bine.

Pe voi vă simt aproape. Și chiar dacă sună siropos, credeți-mă că mă gândesc la voi. În fiecare zi în care nu mă simt în stare să scriu și știu că intrați și nu găsiți niciun text nou. 

Vă mulțumesc că reveniți. Sper să fie totul bine și să ne regăsim aici. 

În preajmă

Huh, da' bine c-a trecut și ”concediul” ăsta. 

Mda, nu e nicio greșeală de exprimare, după cum nici ghilimelele nu-s întâmplătoare. Zilele au trecut destul de greu și chiar dacă m-am bucurat să revăd oameni dragi și apropiați, abia așteptam să mă întorc înapoi.
Știam demult, dar mi s-a reconfirmat din nou: acolo nu mai e casa mea. A fost cândva, dar cu prea mult timp în urmă ca să-mi mai aduc aminte.
Nu țin să dramatizez, asta e realitatea. Ar fi putut fi semnificativ mai bine, dar viața m-a învățat să fiu recunoscătoare că nu e considerabil mai rău. 
Și chiar sunt. Fiindcă ar fi putut fi mult mai rău. 

Joia trecută s-au împlinit 11 ani de când a plecat mama în necuprins. Tot o joi era și-atunci. Am fost la cimitir, am aprins lumânări și am ascultat amândouă ”Stay Another Day”, ca de fiecare dată când o vizitez singură. 
Atât de multe clipe ne-au rămas netrăite. 
Atât de multe râsete ne-au rămas nerâse.

După cum tocmai am aflat, urmează niște săptămâni grele, în genul celor care au dus la pauza de anul trecut. Încerc să gestionez mai bine decât mi-a reușit atunci, încerc să nu mă gândesc prea mult, încerc să-mi țin mintea ocupată și încerc să respir normal.
Nu promit să-mi iasă, dar mă voi strădui. Și voi încerca să scriu pe diverse teme, însă nu cred să fiu în stare de texte prea săltărețe. 
Dar dacă n-o să-mi iasă, vă rog să nu vă supărați pe mine.

Sper și mă rog să fie bine. 

Tare mi-aș dori să trăiesc din nou fără frică. Din tot sufletul mi-aș dori. Am uitat demult cum e asta. 

Instantanee CFR 🚂

În tren e cam frig. Și cam murdar. La toaletă încă nu m-am încumetat. 

Un domn se rățoiește la controlor și îl întreabă, retoric, “de ce vă plătim, dacă tot ce faceți e să ne controlați?”. 

- Da’ ce-ați mai vrea să vă fac, întreabă controlorul, flegmatic. 

Fazan. Domnul nu pare să vrea să i se mai facă și altceva, în schimb continuă să mormăie în barbă despre “ăștia care fac numai ce vor”.

O doamnă se plânge la telefon (pe speaker) despre o anume Gigica. “Șî vrei sâ-ț spun ce-o zis?” N-am sesizat ce-a răspuns interlocutorul, dar evident nu conta dacă vrea sau nu să afle spusele numitei Gigica. 

Un adolescent ascultă un podcast, tot pe speaker. “Dă mai încet, măi băiete, că nu aud aicea la telefon”, îl apostrofează cetățeana care are o problemă cu Gigica. Fascinant cum o eludează paradoxul situației. 

Tot nu-mi vine să-mi dau geaca jos, long live CFR. 

De fapt, ceea ce m-a făcut să scriu e un alt domn, care e absolut imun la forfoteala din jur. Citește. Biografia lui Zelensky 🙂. Și cumva, asta mi se pare foarte mișto.

Edit, vreo 2 ore mai târziu: ascultătorii pe speaker s-au diversificat. Dintr-o parte aud “o ceapă întreagă înainte de culcare”, din altă parte ceva despre “… un ferăstrău performant în formă de sabie”. 🙄 

Și evident, nu pot să nu mă gândesc la Mr. White din fabulosul “Reservoir Dogs” al lui Tarantino: “Toby? Toby Wong. Toby Wong? Toby Wong. Toby Chung? Fucking Charlie Chan. I got Madonna’s big dick coming out of my left ear, and Toby the Jap… I don’t know what - comin’ out of my right”. 🤣🤣🤣

Absent motivat

Pentru următoarele câteva zile voi fi în România, de unde nu știu dacă mă voi aduna să scriu (cel mai probabil nu), așa că vă rog să nu mă dați dispărută. 

Nu avem planuri anume (adică eu am unul, și-anume să prestez salată de vinete, cu demnitate și simț de răspundere 😃), dar vom petrece timp cu ai noștri, ne vom revedea câțiva prieteni și ăsta e și obiectivul, de fapt. 

Ne recitim de duminica viitoare încolo. Să aveți grijă de voi 🙂.

Constat cu stupoare că mă ramolesc 🤨

Asta e o concluzie de dată foarte recentă, mai exact de vreo câteva zile și i se datorează unui client. 

Adică, mă rog. Nu știu dacă ”datorează” e chiar cuvântul potrivit, având în vedere că de fapt ceea ce-i datorez respectivului este o cohortă de nervi făcuți chisăliță, precum și faptul că ori de câte ori comunic cu domnia sa, mă vizitează variațiuni pornind de la imaginea de mai jos:

Chestiunea este că am de investigat pentru el niște treburi care merg până cu 3-4 ani în urmă, drept pentru care scotocesc de zor prin miile de mailuri trimise, cu diferite cuvinte-cheie. De găsit am găsit tot ce-mi trebuie, dar altceva voiam să spun, și anume că nu o dată mi s-a întâmplat să rămân uluită de felul în care scriam. 

Fraților, n-am idee ce aveam atunci și nu mai am azi, dar scriam foarte elaborat, aproape literar, cu o frazare complexă și cu termeni pe care nu i-am mai folosit de când făcea plopul pere. Dacă n-aș ști mai bine, aș putea crede lejer că mailurile din perioada aia au fost scrise de un vorbitor nativ. 

Și, aspect încă și mai interesant (sau mai frustrant, depinde care parte din pahar o contemplu), asta e valabil atât pentru corespondența în engleză, cât și pentru cea în germană. 

Nu posed o explicație pentru fenomen. De-atunci am citit mai mult, am scris, am vorbit, mi-am îmbogățit vocabularul și experiența. Logica elementară zice că ar trebui să scriu simțitor mai bine, și nu (vorba lui Caragiale) vițăvercea.
Eh, dar una e ce zice logica și alta e ce constat eu. Adică nu scriu mai prost sau cu greșeli, ci mai simplist și monoton. 

Poate aveam personalitate multiplă, acum că stau să mă gândesc. Da, iată o ipoteză 🤔. Liesel scria în germană și Charlotte în engleză. Anii au trecut, Liesel și Charlotte s-au dus să joace șotron și-a rămas Greta, care scrie bine, dar cu toată obiectivitatea o spun, nici pe departe atât de bine cum o făceau odinioară Liesel și Charlotte 🧐.

Cu alte cuvinte, mă ramolesc în ambele limbi străine în care sunt fluentă 🙄. Na bravo, felicitări mie, sau ceva.