Perspicacitatea lui Pălămidă

Nu știu ce-mi veni cu Pălămidă, sincer vă spun. Singurul pe care-l ”cunosc” e cel din sceneta cu Puiu Călinescu, iar personajul de care vorbim azi nu are absolut nimic în comun cu mai sus-menționatul. Dar gândul s-a insinuat și nici că s-a mai dat dus.

Așadar, discuția este despre un personaj din proximitatea plantației unde prestez și cu care personal nu am de-a face foarte frecvent. Din fericire, aș zice (alți colegi interacționează mult mai des cu el). Însă trebuie să recunosc că se poate mult, mult mai rău decât respectivul. 
Spun asta pentru că-n cea mai mare parte a timpului, Pălămidă e inofensiv. 
Când nu e inofensiv, e inutil. 
Când nu e nici inofensiv și nici inutil, e enervant. 
Rar de tot, e util. Chestiunea e de obicei întâmpinată cu sprâncene ridicate a mirare. 
Și uneori, e amuzant. Mai ales atunci când nu-și propune să fie 😀. 

Ca de pildă, săptămâna trecută. Eu am avut câteva zile libere și-mi pusesem un out-of-office în care menționam când revin și inclusesem o adresă de mail la care să fie trimise mailurile până mă întorc. Așa procedăm cu toții de fiecare dată când lipsim planificat (concediu, călătorie de serviciu sau training). E o adresă de mail creată special în scop de backup, clienții sunt redistribuiți în prealabil, fiecare știe ce are de făcut și treaba funcționează. 

Mă rog, dacă nu te cheamă Pălămidă. Care Pălămidă mi-a scris un mail și i s-a returnat mesajul de out-of-office. 
Poate vă gândiți că nu l-a citit. Ba da, însă ori n-a trecut de primele cuvinte, ori nu le-a procesat.

Cronologia a fost cam așa: 

Primul mail: ”Dragă Greta, spanac pe băț, draci pictați și purici încolonați”. 

Al doilea mail (la câteva minute după primul): ”Dragă Greta, văd că nu ești prezentă. Cum se procedează cu backup-ul în lipsa ta?”
🥸🤯😵‍💫😵

Al treilea mail (mă întorsesem între timp, rezolvasem chestiunea pentru care-mi scrisese, îi răspunsesem și la primul mail. La al doilea nu, că văzuse că nu eram prezentă 🤣): ”Dragă Greta, ți-am scris săptămâna trecută, dar am văzut că nu erai”.

Ori a căzut Pălămidă în găleata cu perspicacitate, ori nu. Le vede omu' ceva de speriat, nu așa oricum. Tot e bine că nu s-a plâns că nu i-am răspuns la al doilea mail, ceea ce probabil ar fi fost ceva gen ”Dragă Pălămidă, felicitări, ai văzut că sunt absentă!” 🙄. 

O seară pentru inimă ❤️

În fiecare dintre ultimele zile am vrut să mă aștern să scriu despre concertul de duminica trecută, dar ceva m-a reținut. Nu știu prea bine ce, poate am vrut să las trăirile și emoțiile serii să se decanteze. Sau să-mi ordonez gândurile. 
Sau poate pur și simplu am amânat s-o fac pentru că știu că este foarte posibil ca asta să fi fost ultima dată când l-am văzut pe Zubin în spațiu și timp real. 

A spune că eram emoționată ar fi prea puțin. Având încă în minte concertele anterioare pe care le anulase, până duminică spre prânz n-am avut curaj să mă bucur pe deplin. Abia când am ajuns la Opera din Berlin, am crezut cu adevărat. 

Ne aflam pentru prima dată aici (concertele la care mergem au loc de obicei la Filarmonică). Interiorul este decorat simplu, dar foarte elegant și se vede că este o clădire veche - a fost inaugurată în 1742, așadar are 284 de ani. 
Sala este mică, dar impresionantă și, în același timp, are un quelque chose intim, care te face să te simți foarte confortabil. 

După ce ne-am ocupat locurile mi-am rotit privirile prin sală căutând-o, ca de obicei, pe doamna Mehta 🙂 și-am reperat-o de îndată. Numai că, privind-o, nu mi-a venit să cred văzând cine tocmai intrase, salutând-o și ocupându-și locul, la numai câteva scaune distanță de ea: cancelarul Germaniei, Friedrich Merz.

Primul din stânga jos: Friedrich Merz

De asemenea, în public s-au aflat inclusiv dirijorii Daniel Barenboim și Christian Thielemann. Era o seară de sărbătoare și veniseră să-și celebreze prietenul și colegul 😊. 

După ce orchestra și-a ocupat locurile ni s-a adus la cunoștință că, la solicitarea lui Zubin, repertoriul serii a fost parțial modificat - în loc de Simfonia I de Mahler, cum fusese plănuit inițial, urma să ascultăm Simfonia a VII-a de Beethoven. Cealaltă piesă din program se păstrase - Simfonia nr. 40 de Mozart. 
Se subînțelegea motivul acestei ajustări - compozițiile lui Mahler sunt lungi, complicate și deosebit de solicitante inclusiv din punct de vedere fizic. În contrapartidă, o simfonie de Beethoven este în general mai abordabilă, mai puțin obositoare și de durată mai scurtă. 
Mărturisesc faptul că, deși evident că îmi părea rău de situație, m-a bucurat schimbarea. Simfoniile lui Beethoven sunt, fără excepție, superbe, le cunosc și e mereu o bucurie să le ascult; iar din punct de vedere psihic nu mă simțeam neapărat în formă pentru o audiție a lui Mahler. 

Revederea lui Zubin m-a bucurat enorm și, în același timp, mi-a frânt inima. Anii l-au ajuns din urmă. Este, în continuare, la fel de olimpian și grandios ca întotdeauna. Însă ceea ce spuneam într-un articol de-acum câteva luni, respectiv că ”se stinge lumina”, mi s-a reconfirmat.

M-am bucurat să ascult cele două lucrări de Mozart și Beethoven, dar, pentru prima dată, seara aceasta nu a fost despre muzică. A fost despre Zubin și numai despre el. Am convingerea că toți cei prezenți în sală erau de aceeași părere. Probabil că ar fi putut dirija inclusiv ”Melc, melc codobelc” și tot ar fi fost aplaudat în picioare minute în șir.

La pauză nu am rezistat ispitei de-a o saluta, din nou, pe soția lui (deși mai făcusem asta și-n urmă cu trei ani 🙂). Am regăsit-o la fel de amabilă, caldă, prietenoasă și emanând bunătate. Ultimii ani par însă a-și fi luat tributul și în ceea ce o privește pe ea. 

L-am privit pe tot parcursul concertului, umplându-mi sufletul de energia lui bună. După ce și-a luat locul la pupitru, o parte din ani au zburat lăsând loc măreției de altădată. Regăseam stilul lui caracteristic, expresiv și binecunoscut, care pare cumva foarte echilibrat, cu mișcări centrate pe axa corpului. Și chiar dacă gesturile erau mai lente și mai economicoase, intrările erau la fel de precise și neezitante. 

Am ieșit din sală cu un nod în gât și aproape în pragul lacrimilor. ”Nu știu dacă a fost o celebrare sau un cântec de lebădă”, i-am spus omului meu. ”În primul rând a fost ceva ce lui cu siguranță i-a făcut plăcere. Și-n același timp a fost un dar al lui, pentru noi”. 
Cred că are dreptate. Asta mi-a adus aminte de primul concert al lui Zubin la care am fost, în urmă cu 21 de ani (la Festivalul ”George Enescu” din 2005). Unul dintre cele două bisuri fusese un dans de Dvořák. ”Pentru inimă”, ne-a spus Zubin atunci. 
Așa am simțit și eu a fi fost această seară. Pentru inimă. A noastră, a lui ❤️.

Întorc și acum pe toate părțile experiența din urmă cu o săptămână. Dacă a fost sau nu cea din urmă oară, asta rămâne de văzut. Eu sper că n-a fost. Și am încredere să iau bilete pentru următorul concert. 

Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂. 

”Sophia Loren - Ieri, azi, mâine. Viața mea” (autobiografie)

Aș începe acest articol citându-l pe Roberto Benigni: 
”Când aud numele Sophia, țopăi, țopăi, fiindcă e o explozie de viață. Ca un sărut pe obraz. E ceva minunat, puteți vedea cum îmi pulsează inima, cum îmi bate inima, bum, bum, bum. Ea e foarte Italia, foarte italiancă. Atunci când se mișcă, când pășește, e Italia care merge. Vedeți cum se mișcă Sicilia, Toscana, Lombardia. Apoi, Milano, Florența, Napoli, turnul înclinat din Pisa, Colosseumul, pizza, spaghetele (...), cuprinde totul”. 

Aceste cuvinte o descriu nu numai pe Sophia Loren, nu numai bucuria autentică pe care o trăiești citindu-i  cartea, ci și înțelepciunea cu care și-a trăit ea scânteietoarea-i viață și pe care a definit-o în două cuvinte care mă vor urmări o vreme: ”savoarea existenței”. 

Dacă ar fi să descriu cu un singur cuvânt sentimentul pe care ți-l lasă această poveste de viață după ce o vei fi terminat de citit, cred că m-aș hotărî pentru ”nostalgie”. Titlul este inspirat de un film din 1963, în care protagonista a jucat alături de unul dintre cei mai dragi prieteni din viața ei. ”Ieri, oggi, domani”. În rolurile principale: Sophia Loren și Marcello Mastroianni. 

Cartea este absolut fermecătoare, Sophia apelând parțial la metafora a ceea ce ea numește ”sipetul meu de taină”. Spun ”parțial” pentru că ea chiar are o cutie în care păstrează scrisori, telegrame, bilete și fotografii, mărturii din vremuri și tinereți care și-au sărbătorit demult apusul, dar ale căror amintiri o vor însoți întotdeauna - și face apel la ele pentru a-și depăna povestea. 

Începuturile au fost dificile, așa cum știu ele să fie de obicei. Pe numele ei adevărat Sophia Scicolone, a copilărit în sărăcie, cu un tată absent și absolut dezinteresat, crescută de mamă și bunică într-un apartament mic din Pozzuoli (o localitate micuță, situată la nord de Napoli și considerată parte integrantă a acestuia). Trăiau din ce câștiga mama Sophiei cântând în cafenele. Banii erau puțini, iar cel de-al doilea război mondial a înrăutățit situația oricum dificilă. 
”Eram neagră, neagră și uscată, uscată și toți îmi ziceau Scobitoarea. (...) Foamea a fost tema dominantă a copilăriei mele. Erau zile în care nu mâncam nici măcar o fărâmă de pâine”. 

Cum se întâmplă multor fetițe, adolescența Sophiei a adus cu sine schimbări înfloritoare din punct de vedere fizic. ”Scobitoarea” devenise o tânără cu forme bine definite și un chip deosebit de interesant, de o frumusețe frapantă, deși neconvențională pentru acele timpuri. 

Sophia la vârsta de 18 ani

A fost remarcată la un concurs de frumusețe și, chiar dacă nu a câștigat, faptul că s-a regăsit printre finaliste i-a dat o enormă încredere în sine. Mama ei a înscris-o la o școală de actorie din Napoli și ceea ce mi s-a părut interesant aici e felul în care elevii erau învățați să-și folosească expresivitatea. 
”Toți mușchii noștri erau educați pentru extrem de dificila sarcină de a exprima vasta gamă a sentimentelor umane: oroare, bucurie, disperare, tristețe, surpriză, semeție, speranță. Protagoniste absolute erau sprâncenele. Pare o glumă, dar acest mic joc de mimică avea să îmi fie de mare ajutor să înfrunt lumea ecranului care mă aștepta în curând”.

Sophia a început să devină cunoscută nu atât ca urmare a rolurilor de figurație, cât mai ales datorită fotoromanelor (benzi desenate pentru care se foloseau ilustrații ale unor actori și care s-au bucurat de un imens succes în Italia postbelică). ”O ucenicie grea, dar distractivă”, spune ea, adăugând că experiența acumulată aici a ajutat-o să se facă remarcată, în timp ce continua să învețe. 

Invitațiile la probe au început să fie tot mai numeroase, inclusiv pentru roluri de anvergură, dar frumusețea ei atipică îi punea în continuare probleme. ”Nu poate fi fotografiată”, se rățoiau operatorii, ”are o față prea scurtă, o gură prea mare și un nas prea lung!”. 
A fost nevoie de un machior care să-i șoptească regizorului ”domnu', ăștia zic numai tâmpenii. E suficient să schimbe orientarea luminilor... și umbra nasului ei se scurtează”. 
Pentru Sophia a fost încă un caz de ”omul nimerit, la momentul potrivit” pentru a-și redobândi încrederea în sine, vlăguită de atâtea comentarii negative. 

Parcursul ei și ascensiunea în cinematografie sunt povestite în cuvinte simple, din care însă răzbat lupta interioară, îndoielile și momentele de ezitare. În 1957 a plecat la Hollywood, fiind deja un star recunoscut și având la activ roluri cu greutate. 

Cel mai greu rol din viața ei a fost cel al Cesirei din ”La Ciociara”, pentru care a primit 21 de distincții, inclusiv premiul Oscar. Pentru Sophia a fost cu atât mai complex cu cât acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, din care păstrează ea însăși amintiri teribile. ”M-am născut într-o altă viață, care, în momentul acela, devenea singura posibilă”. 

Cu adevărat fascinante mi s-au părut relatările despre interacțiunile și relaționarea cu monștrii sacri ai cinematografiei mondiale, aducându-i mai aproape de noi, oamenii obișnuiți. 

A fost prietenă o viață cu Marcello Mastroianni, despre care povestește cu mult drag și care, printre altele, era înnebunit după mâncarea ei. Dacă li se mai întâmpla să se ciondănească pe platou, el era primul care-și cerea scuze. ”Sofi, vino-ncoace să te pup, te voglio da' 'nu bacio”. 
Iar Sophia îi gătea fasole cu șuncă (mă-ntreb dacă șunca aia era Guanciale, cum mai cumpărăm noi ocazional de la un supermarket italian. Dacă era, înțeleg prea bine de ce lui Mastroianni îi plăcea atât de mult 😀).
Cary Grant a iubit-o enorm și a cerut-o în căsătorie. Dar între ei era o diferență de vârstă de 30 de ani și inima ei a aparținut dintotdeauna lui Carlo Ponti, care i-a fost mai mult decât soț; i-a fost mentor, cel mai apropiat prieten, iubit și partener de viață. 
Despre Marlon Brando vorbește puțin, recunoscându-i imensul talent, dar și atitudinea negativă față de viață în general. Menționează și un gest nepotrivit la adresa ei, pentru care l-a taxat imediat (”să nu cumva să mai îndrăznești vreodată!”) și care a marcat relația dintre ei, fiindu-le amândurora dificil să mai joace împreună ulterior. 

Povestește și despre admirația pentru Charlie Chaplin (cel care a învățat-o să spună ”nu”), interacțiunile cu Audrey Hepburn, Frank Sinatra, Gregory Peck, Richard Burton sau Paul Newman (”frumos ca un soare”) și o face cu o naturalețe adorabilă. 
Sau despre Omar Sharif și concursul dintre mamele lor (a Sophiei și a lui Omar): cine pregătește cele mai bune vinete parmigiana. ”A câștigat pe muchie de cuțit doamna Sharif”, mustăcește Sophia. 
Exact relatările de genul acesta fac din orice autobiografie o lectură savuroasă (că tot vorbim de mâncare... 🙂). 
Cu altă ocazie, inclusiv Al Pacino a venit să ia masa cu ea și echipa de filmare, pe când turnau un film în Cinecittà (un complex de studiouri de film din Roma, unde lucra și el la un film). Fusese atras de irezistibila aromă de ragù napoletan (un sos pentru paste, de obicei tagliatelle) 😀. 

Viața personală a Sophiei a avut un parcurs liniar: s-a îndrăgostit încă de când era copilă de Carlo Ponti (mai mare decât ea cu 22 de ani) și-au rămas împreună timp de aproape 57 de ani, până la moartea lui. Nu le-a fost ușor - el era despărțit de soție, dar legal încă însurat și statul italian nu recunoștea divorțul, chiar dacă inclusiv soția lui își dorea să divorțeze - însă au răzbit în cele din urmă (înfruntând inclusiv o acuzație de bigamie) și s-au căsătorit în 1966.

Sophia și Carlo în ziua nunții lor

Din carte nu lipsesc povestirile pline de duioșie despre cei doi copii ai lor, Carlo Jr. și Edoardo (alături de care Sophia a jucat într-un film când Edoardo avea 11 ani și, ulterior, a apărut într-un film regizat de el; acesta a fost, de fapt, ultimul film al Sophiei). Cartea se încheie cu Sophia închizând sipetul amintirilor și pregătind chifteluțe de Crăciun, alături de cei patru nepoți ai ei. 

Închei această (din nou, foarte lungă) recenzie prin a spune că Roberto Benigni avea dreptate: Sophia este foarte Italia. Cu tot entuziasmul, dragostea de viață, energia și exuberanța ei. Această carte e o bucurie, printre altele pentru că vorbește despre sensul vieții fără să aibă aerul că o face, în timp ce te călăuzește la plimbare în luminile cinematografului de altădată. 

La birou, ca la Hogwarts

Chiar dacă de data asta nu e despre muncă, astăzi cumva tot despre serviciul meu povestim - mai precis despre un cadou superb, personalizat, deosebit de simpatic și, mai ales, de suflet, pe care tocmai l-am primit de la o colegă. 

Așa după cum știți, sunt ceea ce se numește un Potterhead. Respectiv, un Ravenclaw destul de low profile, s-ar putea spune - în sensul că am învățat cărțile și filmele pe de rost, ascult uneori piesele de pe coloana sonoră, am o Hedwig micuță, o cană de cafea primită acum cinci ani de la o foarte dragă prietenă și câteva agende. Cam atât. For the record, cândva prin iarnă am vrut să-mi iau papuci de casă tematici, dar nimic din ce-am găsit pe Amazon nu mi-a inspirat încredere (în sensul că toate păreau să fie niște chinezării pasibile de-a se rupe după câteva săptămâni, cel mult). Mai cercetez. 

Dar de ce vă spun toate astea. Ajungând zilele trecute la serviciu, am constatat că pe biroul meu era o adorabilă înghesuială 🥰: 

Pe dumnealor i-am primit de la o colegă pasionată de croșetat păpuși. A făcut pentru fiecare dintre noi câte ceva, dar pentru mine este cu totul și cu totul special ❤️. 
Sunt extraordinar de bine lucrați, cu o incredibilă atenție pentru detalii și realmente îmi fac ziua mai frumoasă. Motiv pentru care am hotărât să-i păstrez la birou, unde e nevoie de energie pozitivă. Ba chiar mare nevoie câteodată 😏.

Așa stând lucrurile, în imaginea de mai sus se regăsește propriul meu Hogwarts (care include și-o insignă primită de la o colegă din Paris care ne-a vizitat în ianuarie și-a reacționat pe dată la cana și agenda mea). 
Mi-ar mai trebui o baghetă, ca să exersez niște vrăji. Moa, dacă aș putea pune în practică ”Wagonus Reparo!”, știu că m-aș aranja: mi-aș face toate reparațiile și reviziile cu zero buget 😂😂😂. 

Una peste alta, cadoul colegei îmi umple sufletul de căldură și de drag 🥰.