”Lucifer” (2016-2021). Fermecător. Amuzant. Diabolic. Irezistibil

Spre deosebire, bunăoară, de cronica pe care am scris-o despre ”Mentalistul”, de data aceasta mi-e imposibil să promit că nu vor fi incluse spoilere. Povestea e de așa natură încât dacă ar fi să las afară orice spoiler, ar însemna să scriu doar un singur rând: ”Diavolul este absolut șarmant și colaborează cu poliția din Los Angeles în calitate de consultant”. Nu că ar fi ceva neadevărat în asta, dar, pentru numele tatălui Întunecimii Sale, ar fi totuși mult prea sumar 😀. 

Ceea ce vă pot promite însă este că, inclusiv în eventualitatea în care nu ați văzut serialul, spoilerele nu vor afecta în niciun caz plăcerea vizionării. Asta pentru că ”Lucifer” nu e un serial de tip ”whodunnit”, cum este ”Mentalistul”.

Este un serial în primul rând despre caractere (atât oameni, cât și ființe supranaturale), despre ineditul vieții, principii, prietenie și felul în care alegem să ne raportăm la provocări. O combinație de dramă supranaturală, comedie și intrigi polițiste. Și este extrem de bine scris, cu un umor atât de savuros, cum nu mi-aș fi imaginat că poate fi. 

Am cumpănit o vreme dacă să scriu asta, fiindcă e o afirmație cu multă greutate și n-am mai zis așa ceva niciodată, deși am văzut multe seriale deosebit de bune, cu personaje foarte bine construite. Dar acum că am terminat de vizionat serialul, pot spune (în premieră) că Lucifer este, de departe, cel mai complex și cel mai încântător personaj pe care l-am cunoscut vreodată. Jos pălăria în fața prestației lui Tom Ellis. 

Și credeți-mă, ”Hot as Hell” nu e doar o genială găselniță de marketing 😈🫠. 

Trecând la subiect, Lucifer Morningstar este așadar patronul unui club de noapte exclusivist din Los Angeles (deloc întâmplător, ”Orașul Îngerilor”) și, în urma unui concurs de împrejurări, ajunge să colaboreze cu poliția pentru soluționarea cazurilor de crimă. Ah, și dacă nu am zis asta cu subiect și predicat, este Diavolul. În carne și oase și, ocazional, și cu aripi. 

Despre el ca personaj se poate scrie un roman, pe care mulți l-ar găsi probabil surprinzător. Lucifer este, în primul rând, un demon cu principii foarte clare (și foarte sănătoase, aș adăuga). De exemplu, nu minte niciodată, pe nimeni și-n absolut nicio împrejurare. Chiar că nu e vina lui când, întrebat cine este, răspunde cu sinceritate că este diavolul și nimeni nu-l ia în serios 🤣. 
”He is the devil!”, se rățoiește un suspect, în sens metaforic. ”It is not as I have hidden the fact”, răspunde Lucifer perfect relaxat, servindu-se tacticos dintr-o pungă cu alune.

Apoi, el nu face rău gratuit, nu provoacă intrigi și nu seamănă zâzanie. Dimpotrivă: înainte de a pedepsi pe cineva, se asigură și se răs-asigură că persoana respectivă este într-adevăr vinovată, ca să nu riște să urgisească un nevinovat. Dacă vrei să-l enervezi, e de-ajuns să folosești o expresie gen ”dracu' l-a pus pe cutare să facă ce-a făcut”. E foarte posibil ca ochii să-i devină roșii, moment în care, ahem, ai dat de dracu'. Literally. 

În principiu, Lucifer are tot felul de probleme / dileme etice și spirituale foarte umane și, ca spectator, e imposibil să nu te fi confruntat la un moment dat cu măcar o parte dintre ele, pentru că sunt timeless și universal valabile. Uneori are moduri ciudate de a le gestiona, dar e o combinație de uman și supranatural în același timp, care-l face irezistibil. Asta cu atât mai mult cu cât actorul e deosebit de expresiv și un maestru al comunicării non-verbale. 

Pentru soluționarea cazurilor, Lucifer este implicat în cele mai multe dintre anchetele detectivei Chloe Decker. Fapt nu tocmai surprinzător, ajung să se îndrăgostească unul de celălalt, dar multă vreme va trece până când amândoi vor fi pregătiți să-și asume propriile sentimente. Între timp, tachinările sunt la ordinea zilei:
- I will never, ever sleep with you. The Hell freezes over first!, îl informează Chloe, botoasă.
La care Lucifer ridică o sprânceană și zice vesel:
- I can actually arrange that! 😁
(Spoiler: n-a înghețat 😂😂😂). 

În general, este foarte atent să nu facă vreun gest de natură să-i dezvăluie latura supranaturală, dar nu-i reușește întotdeauna. De exemplu, este împușcat în inimă și se ridică imediat de jos, bombănind ofensat că asta era o cămașă nouă. Alteori se teleportează în mai puțin de-o secundă, dintr-un colț al camerei în partea opusă. 
”One day, I will take your blood and find out what you really are”, îl amenință Chloe. ”The Devil, of course!”, răspunde Lucifer de bună credință. Cum ziceam, nu e vina lui că nu e crezut 🤭. 
Va veni, bineînțeles, și momentul în care toți vor cunoaște adevărul despre el, iar reacțiile... hai să spunem că unele dintre ele s-au dovedit a fi surprinzătoare. 

Dintre personajele telurice mai fac parte Dan (polițist și fostul soț al lui Chloe), Ella (expert legal) și Linda (psihoterapeut). Aceasta din urmă are un rol fabulos. Păi ce, e de colo să psihanalizezi - cu real succes, aș adăuga - cea mai mare parte din familia cerească și aproape toată familia originară? După asemenea experiență, pacienții umani trebuie să fie din cale-afară de plictisitori 😄. 

Exact, cea mai mare parte din familie. Că doar n-ați fi crezut că Lucifer bântuie pe Pământ de unul singur. Nu doar că-i vom cunoaște pe frații și surorile lui (destul de mulți, și cu excepția a vreo trei dintre ei, restul sunt niște loaze interesate doar de putere și privilegii); dar în poveste vor apărea personaje precum Cain, Abel, Eva, Adam, mama lui Lucifer și... Dumnezeu Însuși. Nu pot să n-o menționez și pe Mazikeen (Maze), prietenă foarte devotată a lui Lucifer și destul de iute la mânie. Cea mai arzătoare dorință a ei, cu atât mai surprinzătoare cu cât vine de la un demon, este aceea de-a avea un suflet. 

(Inițial alesesem o poză cu ea și Lucifer, dar parcă o și aud pufnind că nu poate să fie pusă și ea singură în valoare, fără ca Lucifer s-o tragă într-un con de umbră. Ok, ok, Maze, am prins ideea 🫡). 

Asemeni lui Lucifer, cele mai multe dintre făpturile cerești au probleme foarte umane (ok, cu excepția Lui Dumnezeu, cu toate că și El are momentele Lui de umanitate, ca de exemplu nu-i place cafeaua de la automat. Motiv pentru care a doua zi rezolvă problema și servește oaspeților o cafea excelentă. ”From Bolivia. I picked it up this morning” 😂). 
Cea mai mare provocare este atunci când Dumnezeu anunță că dorește să se pensioneze; lupta pentru supremație nu poate fi evitată. Aici este o intrigă pe care totuși nu vreau să o dezvălui, tocmai fiindcă este un element surprinzător, care ar lua mult din plăcerea momentului celor care văd serialul pentru prima dată. Și nu pot să nu menționez că m-aș fi așteptat la o aprofundare a diferențelor de ordin filozofic dintre Lucifer și Dumnezeu, dar probabil nu asta-și propuseseră scenariștii. 

Serialul a beneficiat de o scriitură senzațională și este o abundență de glume cu dublu înțeles și devil/God puns. Cu greu am selectat câteva, din ce-mi mai aduc aminte:

😀 Face cunoștință cu Chloe și se prezintă: ”Lucifer Morningstar”. 
- Oh. Is that a stage name or something?
- God given, I'm afraid.

😀 Un drogat pe stradă: 
- The end is near! Are you ready to meet your Maker?
Lucifer, binedispus că tocmai plecase onorabilul său tată înapoi în Rai: 
- I just got rid of Him, thank you!

😀 Lucifer aruncă o anvelopă în capul unui suspect care fugea. Ăla cade. Lucifer: ”see? He got tired”. 

😀 Un șofer de Bolt, siderat că Lucifer e mulțumesc-bine după ce tocmai îl împușcase:
- Hey, I shot you in the face!
- Right. And I gave you a terrible rating.

😀 Una din expresiile frecvente ale lui Lucifer este ”oh, my... Dad”, iar dacă folosește cineva expresia ”I swear to God”, dă ochii peste cap agasat: ”do we really have to bring my Father into this?”.

😀 La un moment dat se pune problema traducerii unui text din limba sumeriană și familia îi cere lui Lucifer să se ocupe. Habar n-am, zice el, întorcându-se ca să-și pună un whisky. 
- But you speak all the languages!
- Yeah, but I don't read all of them. Besides, I am better with tongues than with books.
(Cred și eu că ești, mangafao, am pufnit eu 😂). 

Finalul serialului este... foarte bun, practic nu cred că ar fi fost plauzibil oricare altul, dar în același timp e trist. Lucifer a schimbat din temelii scopul și menirea atât a iadului, cât și pe a sa proprie. A realizat că ceea ce-și dorește cu adevărat este să reformeze și să ajute, nu să pedepsească. 
A reușit, dar cu prețul unui sacrificiu atât de mare și de greu, încât m-a lăsat cu un nod în gât. Ceea ce nu mi se întâmplă mai niciodată când e vorba de ficțiune. Dar vă las să aflați voi înșivă despre ce este vorba.

Înainte de-a încheia acest foarte lung articol (pentru care vă prezint my humble apologies, cum ar spune Întunecimea Sa), vă recomand să urmăriți serialul, dacă nu ați făcut-o încă. Fie și numai pentru o doză de umor de foarte bună calitate. Ok, și pentru extraordinarul joc al lui Tom Ellis. Și pentru el cântând ”My Way” și ”I Dreamed A Dream”. Actorul a interpretat el însuși toate piesele din serial, mai puțin partea de pian. Și are o voce nepământean de frumoasă (pun very intended). Chiar nu puteam lăsa chestia asta nemenționată 🙃. 

Fugit irreparabile tempus

(Unde-i profa de latină din liceu să mă vadă. ”Don'șoara Greta, cu matale vorbesc! Care e forma substantivului filia în cazul ablativ plural?”. Îîîuuu 😬). 

Zilele astea voi termina serialul ”Lucifer” (de care am ”tras” ca să dureze mai mult, și ce-o să-i mai duc dorul! Abia aștept să-l despletim pe îndelete), iar până găsesc un alt serial de care să mă apuc gospodărește, revăd sporadic ”Saved by the Bell” (1989-1992). 
Și dacă nici ăsta nu e de natură să mă trimită într-o călătorie down to the memory lane, apăi nici că mai e vreunul 🙂. Atâta doar că m-a luat prin surprindere modul în care o face.

Fără doar și poate, a fost serialul adolescenței mele. Cam în aceeași perioadă rula și ”Beverly Hills 90210”, care nu m-a prins nici pe departe la fel de tare, deși nu-mi displăcea. 

”Saved by the Bell” a fost într-adevăr ceva aparte, fapt confirmat de atâtea și atâtea generații (deloc întâmplător, pe IMDB are nota 7.1, după mai bine de trei decenii de când s-a încheiat). Povestea, în esență simplă, a fost foarte bine pusă în scenă,  cu mult umor, dar și cu părți serioase, din care un adolescent aflat în deriva specifică vârstei avea cu siguranță ceva de învățat. 
 
Simplitatea, umorul și nota de autenticitate ți se lipeau de suflet și la 13-14 tot ce-mi doream era să merg la o școală precum Bayside High School și să fiu parte dintr-un astfel de grup de elevi, cu visele, bucuriile și dramele specifice adolescenței. Bonus: un director așa cum oricine și-ar fi dorit.
Dar mai ales, visul meu era să fiu prietena lui Zack. 

Am avut o perioadă când îmi plăceau blonzii (primul meu prieten a fost un blond, iar dacă rămânem la seriale, din ”Beverly Hills 90210” îmi plăcea de exemplu Steve) și idila dintre Zack și Kelly era visul meu suprem. Cred că am mai povestit eu cândva că pe vremea aia aveam o imaginație debordantă și visam cu ochii deschiși cum ar fi să corespondez cu Mark-Paul Gosselaar, el să vină în România pentru a ne cunoaște și să se îndrăgostească de mine. Da, știu cum sună chestia asta, însă reiterez că aveam 13 ani. 
”Să fim milostivi și să tragem perdeaua”, vorba lui Mark Twain. 

Ziceți și voi, poftim de rezistă când ai 13 ani... 🫠

 

În fine, de fapt voiam să spun altceva. Este natural ca atunci când revezi filme vechi, pe care le știi din urmă cu foarte mulți ani, să constați că ți s-au schimbat preferințele și, cu mintea de azi, foarte probabil nu ți-ar mai plăcea aceleași persoane. 

Ei bine, în privința lui Zack sunt constantă, în sensul că îmi place la fel de mult. Ce s-a schimbat însă e felul în care-mi place. Nu mă mai uit la el ca o adolescentă cu fluturi în stomac (la drept vorbind, asta ar fi chiar dubios), ci am un fel de... sentimente materne. Aoleu, aoleu 🫣. 

 

Serios, de unde-n urmă cu mai bine de trei decenii visam să se îndrăgostească de mine, astăzi am un pregnant sentiment de ”păi ce faci, măi, mămică, măi?” când îl văd în câte belele se bagă și câte încurcături combină. Aproape că mă înduioșez și-mi vine să-l dădăcesc și să-i spun să-și bage mințile în superbu-i cap.

N-am nicio concluzie, alta decât că îmbătrânesc 🙄.

Cărțile pe care le-aș uita numai pentru a le reciti iar și iar

Data de astăzi mi-a adus aminte de una dintre cele mai fascinante cărți ale adolescenței - ”Copiii căpitanului Grant”, de Jules Verne. Mai precis, de începutul mesajului din sticla încredințată oceanului: ”La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în emisfera australă...”. 
Și dacă mi-am adus aminte de asta, mi-am adus aminte și de ideea mai veche de-a scrie despre cărțile pe care am regretat că le-am terminat (și, eventual, pe care mi-aș dori să le pot uita numai pentru bucuria de-a le putea savura încă o dată). 

Inițial avusesem în plan un top 3 și trei mențiuni onorabile. Dar mi-a fost imposibil să mă rezum la atât, așa încât, cu voia voastră, topul va include cinci cărți (trișez un pic: seriile vor fi considerate o carte per se. Ah, ce-mi place să fac reguli 😀). 

Începem, așadar, în ordine crescătoare. 

5️⃣ La egalitate, ”Cei trei mușchetari” și continuarea acesteia, ”După 20 de ani”. Aș fi putut include trilogia completă, dar ultima carte din serie (”Vicontele de Bragelonne”) mi s-a părut mult mai slabă decât primele două. 

4️⃣ Ciclul ”Fjällbacka”, de Camilla Läckberg. O serie Nordic Noir deosebit de bine scrisă, din care am citit până acum 11 volume. Cea de-a douăsprezecea carte a fost recent publicată și abia aștept să ajung să o citesc. 

🥉Trilogia ”Millennium”, de Stieg Larsson. Am povestit de mai multe ori despre ea, n-o să reiau. Este o capodoperă și pot spune că reprezintă excelența în materie de Nordic Noir. 

🥈 N-a fost deloc ușor de ales, dar medalia de argint îi revine seriei ”Harry Potter”. S-ar fi aflat cu siguranță pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dacă n-aș fi citit cartea care, cred eu, ar merita să fie citită de absolut orice om din lumea asta. 

Înainte de a decerna medalia de aur avem, cum spuneam, și trei mențiuni onorabile. Ordinea acestora este aleatorie.

🟡 ”Nașul”, de Mario Puzo, după care s-a făcut celebrul film cu Marlon Brando și Al Pacino. E una dintre acele puține situații când nu mă pot decide dacă-mi place mai mult cartea sau filmul. 

🟠 ”Anna Karenina”, pe care am citit-o de două ori. Prima dată la 16 ani, când am fost fascinată. A doua oară pe la 20-și ceva, când mi-am dat seama că este una dintre acele cărți care pot defini dragostea pentru lectură.

🟣 Pentru cea din urmă mențiune avem, din nou, o poziție de egalitate: ”Îngeri și Demoni” și ”Inferno”, ambele de Dan Brown. Probabil nu mai au nevoie de nicio prezentare. Mă limitez la a spune doar că, dacă ”Inferno” ar fi fost publicată în 2020, mult fir de tors le-ar fi dat unora... 

🥇 Și-am ajuns și la medalia de aur, acordată de mine cărții ”Quo Vadis”, despre care am scris în urmă cu 8 ani. În ceea ce mă privește, este cartea supremă. Am detaliat atunci motivele pentru care cred că toată lumea ar trebui să o citească. Eu am citit-o de două ori și nu exclud să mă reîntâlnesc cu ea, la un moment dat. 

Revăd ceea ce am scris și-mi dau seama că nu am inclus nicio carte de Stephen King, ale cărui scrieri le devorez cu voluptate. Niciuna de Agatha Christie și niciuna de Jules Verne, deși de la el pornisem. Și nici atâtea altele, care cu siguranță ar fi meritat. Mi-ar trebui un top 50 și vreo sută de mențiuni onorabile. Cel puțin. 

”So many books, so little time”, după cum bine spunea Frank Zappa. 

S-a suit scroafa-n copac

Pardon my French, eu sunt scroafa. Adică vorba vine 😃. Să vă zic. 

Am mai povestit pe aici că marca mea de căpătâi în ceea ce privește produsele de îngrijire a feței este Nivea. Încă mai folosesc și Ordinary, dar nici pe departe atât de multe ca odinioară și mai degrabă ocazional. Am mai testat de-a lungul timpului și alte firme (unele dintre ele, mai scumpe), dar niciuna nu mi s-a părut la fel de bună și mereu m-am întors spășită la credincioasa mea Nivea, care nu m-a dezamăgit niciodată.

Ei, dar acum câteva luni am cumpărat pentru omul meu un parfum Dior Homme dintr-o drogherie un pic peste medie, și oamenii de-acolo m-au cadorisit cu o sumedenie de mostre. Printre ele, două creme ”Dior Capture” și două ”Dior Prestige”.

Ci taci că-s o femeie din cale-afară de rafinată, mi-am zis, spoindu-mă cu aplomb și simțindu-mă un fel de Grace Kelly. Citisem despre ambele și recenziile erau stelare, interplanetare și intergalactice. Că sunt extraordinare, că tenul arată așa și pe dincolo, că strălucire, că mătase, că textura e ”divină”, că sunt iconice, că după 7 zile ai să remarci niște diferențe incredibile and all that jazz. Aproape că-mi părea rău știind că nu le voi cumpăra, având în vedere prețurile (Capture e-n jur de 150 de euro, iar Prestige vreo 300. Păcatele mele cele mari și grele, că doar n-am bolunzit 🤨).
Și după ce m-am spoit, am stat cu nețărmurită demnitate și-am așteptat să devin fermecătoare sau chelcășoz.

Numai că ce să vezi, n-am devenit defel. Ba dimpotrivă, de la Capture mi s-a uscat rapid fața și aveam senzația că pielea ”mă ține”. N-am așteptat să treacă 7 zile și m-am descotorosit de ea, bombănind și înlocuind-o cu Prestige. 
Asta a fost ceva mai ok (era și cazul, la banii ăia 😏), dar nimic de natură să-mi provoace vreo revelație. Am folosit-o până s-a golit tubulețul și pe celelalte două rămase le-am păstrat, cu gând să nu uit să scriu despre ele. Acum că tocmai am făcut-o, o să folosesc Prestige și o să arunc Capture. 
Știu, știu. Erezie. Mă duc să caut un rug să mă ard pre dânsul 🙄.

Iar după ce termin și cu al doilea tub de Prestige, mă-ntorc la Nivea, că-n mod evident sunt prea rafinată pentru Dior, valoarea mea, valoarea mea (de unde și titlul, iată 🤭). 

După 31 de ani, am aflat ce boală am avut în adolescență

Am mai povestit aici despre momentul de răscruce al vieții mele - boala din adolescență, soldată cu o intervenție chirurgicală radicală (în speță, histerectomie) când încă nu împlinisem 15 ani. 

După cum scriam în urmă cu mai bine de un deceniu, medicii cărora le datorez viața și sănătatea nu reușiseră să găsească o explicație, respectiv un diagnostic clar definit. Ce aveam devenise evident în momentul în care au deschis, dar situația era atât de gravă și de înnebunitor de lipsită de sens, încât nimeni n-a putut înțelege cum de s-a ajuns la așa ceva. Pe biletul de externare au scris ”sindrom malformativ” (ceea ce în sine era corect, doar că foarte-foarte incomplet) și m-am resemnat că n-o să știu niciodată ce-am avut de fapt. 

Dar iată că am avut norocul unui medic ginecolog curios. Merg la el de-abia de anul trecut (după ce făcusem o schimbare, nemulțumită fiind de precedenta doctoriță) și omul mi-a plăcut din primul moment. Conștiincios, deosebit de atent, grijuliu, implicat - și, cu toate că asta nu e relevant în context, dar merită menționat, foarte simpatic și mucalit 🙂. 
Și după cum spuneam, din fericire, curios. Îi dusesem anul trecut toate actele medicale relevante (inclusiv cele din România, traduse în germană). Particularitățile cazului meu i-au atras atenția, între timp s-a documentat, iar la cel mai recent control de rutină am stat de vorbă mai în amănunt. 

După mai bine de trei decenii de la operație, în sfârșit, ȘTIU.

Nu-mi vine să cred că am ajuns să aflu, în sfârșit, dar (fie-mi scuzată repetiția), acum ȘTIU ce am avut. 
Absolut totul se explică, toate piesele au căzut la locul lor, puzzle-ul este în sfârșit complet. Rămăsesem cu multe semne de întrebare legate de simptomele de atunci și de probleme adiacente, care acum și-au aflat răspunsul. Le-am abordat pe rând și le-am elucidat. Pe toate.
N-am cuvinte să vă spun cum mă simt, ce ușurare și ce sentiment de ”closure” am. 

Așa cum se va vedea, din punct de vedere medical sunt un caz extrem de rar. Atât de rar, încât aproape aș zice că trebuie să fie și-o explicație de ordin karmic pe undeva - dar să nu intrăm pe tarlaua asta 🤫. 

Sindromul meu a fost descoperit în secolul al XIX-lea undeva în Europa și e cunoscut în principal după numele medicului care l-a cercetat cel mai mult, deși au fost mai mulți doctori care l-au studiat și și-au adus contribuția. Nu mă simt confortabil să-l precizez, dar asta nu mă împiedică să vorbesc despre el. Între timp am citit foarte mult pe subiect; spre deosebire de mijlocul anilor '90, astăzi există sute de surse de informare. De asemenea, am găsit platforme internaționale și grupuri de suport dedicate, dar momentul când aș fi avut nevoie de ele a trecut demult.

Pentru început, trebuie spus că sindromul ăsta e destul de rar - un caz din 5.000, ceea ce la prima vedere nu pare chiar ceva ieșit din comun, dar stați să vedeți 😀. 

Sindromul poate fi de două tipuri:

• Tip 1 (izolat) - o singură malformație. Deloc ceva îmbucurător, dar măcar nu ai decât o singură problemă. Frecvența este de aproximativ 70% din cazurile per total. 
• Tip 2 - o malformație, dar în plus este și afectare multiorganică. Respectiv, așa cum îi spune și numele, mai multe organe sunt afectate / malformate. Frecvența este de circa 30%.

Așa cum probabil vă imaginați având în vedere ce am scris mai sus, eu am avut tipul 2. Sau mai bine-zis am, că doar n-a plecat nicăieri și cu urmările lui trăiesc. 
În tipul 2 există patru variante, respectiv 4 organe / aparate care pot fi afectate. Poți avea una din ele, două, trei, sau chiar pe toate. Inclusiv astea sunt documentate statistic, în măsura în care a fost posibil. 

• Varianta 1: not great, not terrible. Organ vital, însă funcționalitatea nu-i este compromisă și dacă nu apare vreun ghinion teribil, se poate trăi cu ea absolut normal și mulțumesc-bine. Frecvență: 40% din cazurile cunoscute de tip 2.
• Varianta 2: asta e mai nasoală. Compromite calitatea vieții din mai multe puncte de vedere. Nu fatal, dar foarte, foarte neplăcut. Frecvență: 10-15% din cazurile de tip 2.
• Varianta 3: foarte nasoală. Dacă o ai, calitatea vieții e cam dusă pe copcă. Frecvență: 25% din cazurile cunoscute de tip 2.
• Varianta 4: asta e cea mai nasoală din toate patru. Riscul e vital. Frecvență: 20% din cazurile cunoscute de tip 2.

Din lista de mai sus, eu bifez variantele 1 și 2. Așadar pe cea mai frecventă și pe cea mai rară 😃. Cu varianta 1 e ok, nu mă deranjează cu nimic, trebuie doar să fac o analiză anuală pentru a monitoriza situația și a nu risca să fiu luată prin surprindere. 
Varianta 2 e mult mai supărătoare și mi-a amărât tare mult viața. Am făcut tot ce a ținut de mine ca să o gestionez (inclusiv o intervenție chirurgicală, la un moment dat) și astăzi e relativ ok, dar a fost ceva urât și greu. 
Din fericire, pe 3 și 4 le-am sărit (știu precis asta, fiindcă nu sunt acel gen de malformații care să fi putut trece neobservate). 
De când am aflat tot ceea ce știu astăzi, mă tot gândesc că măcar de-aș fi rămas numai cu varianta 1... 

Ei, dar abia acum vine cea mai interesantă chestiune. Dincolo de variantele din subtipul 2 prezentate mai sus, sindromul te cadorisește cu o malformație principală, ca să zic așa. 
Inclusiv aici avem mai multe posibilități, dintre care la mine s-a nimerit una dintre cele mai rare: frecvența este de 1 la 100.000 de cazuri ale acestui sindrom. Iar malformația asta a declanșat ceva foarte grav, inclusiv pentru că a trecut mai mult de un an până când am ajuns la un doctor care-a văzut ce trebuia să fi văzut toți cei la care fusesem înaintea lui. Practic, în momentul operației eram într-o situație critică. 

”Cei mai mulți ginecologi nu ajung niciodată să vadă așa ceva în carieră, tocmai pentru că e atât de rar”, mi-a spus medicul. 
Se uita la mine cu un amestec de compasiune și, aș spune, respect. ”Nu-mi pot imagina ce-au însemnat toate astea pentru dumneavoastră, la vârsta aceea. Sper că ulterior ați avut parte de sprijin psihologic de specialitate”. 

M-am uitat nițel dintr-o parte.
- Eram în România anilor '90. Primii psihologi formați după reînființarea facultății de Psihologie abia terminaseră studiile universitare...
Ceea ce tocmai spusesem m-a făcut să mă gândesc la altceva. Cu titlu de curiozitate - cum ar fi arătat lucrurile dacă aș fi avut azi 15 ani și m-aș fi aflat în Germania?
- Dacă ne referim la deznodământ, sunt destul de sigur că n-ar fi fost nicio diferență. În teorie există și un abord conservativ dezvoltat în ultimii ani, dar e ceva deosebit de complex, cu foarte multe riscuri și șanse de reușită limitate. Din punct de vedere al calității vieții și evitării oricăror riscuri ulterioare, histerectomia rămâne abordarea de primă indicație - chiar dacă asta sună dur... Pe de altă parte, ați fi fost diagnosticată mult mai repede, așadar nu ați fi suferit atât de mult și operația nu ar fi fost atât de dificilă. Și bineînțeles, ați fi beneficiat de consiliere psihologică susținută. 

Cauzele sindromului sunt în bună măsură necunoscute, uitasem să spun. Între 40 și 50% dintre cazuri au determinare genetică, dar pentru celelalte nu s-a găsit o explicație. Teoretic aș putea face o analiză genetică pentru a afla dacă mă încadrez în cei 40-50%, dar nu văd rostul. N-ar fi decontată de asigurări pentru că nu ar mai avea relevanță după atât de mult timp. Iar din tot ce am pus cap la cap cu ajutorul medicului, nu există absolut nicio îndoială asupra diagnosticului. 

Cam asta 🙂. Cred că niciodată nu m-am simțit mai mult ca o învingătoare cum mă simt de când am aflat toate cele de mai sus. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost foarte chinuitor și atât de rar, încât în ziua de azi aș fi un caz de prezentat la simpozioanele de specialitate. 
M-am descurcat singură cu asta, mi-am trăit și procesat doliul cum m-am priceput și am făcut precum personajul Andy Dufresne din ”Shawshank Redemption”, care ”crawled through a river of shit and came out clean on the other side”.

Întotdeauna îmi va părea rău că mi s-a întâmplat asta. Enorm de rău. Dar astăzi sunt deosebit de mândră de mine.