sâmbătă, 26 noiembrie 2022

Prietena mea cu 4 lăbuțe

Nu știu dacă vă amintiți de vecinul și musafirul nostru ocazional, Purașul; dar dacă da, cu părere de rău vă spun că nu l-am mai văzut de un an și jumătate. Sperăm să fie bine, oriunde l-or fi dus lăbuțele.

Între timp, eu mi-am făcut o nouă prietenă. Până să dea frigul ne vedeam cam în fiecare zi, când mă duceam la serviciu și / sau mă întorceam acasă. După câteva luni de tatonări de la distanță, interval în care doar ne uitam una la alta (ea circumspectă, eu tot spunându-i cât e de frumoasă), a început să capete încredere.
Acum relația noastră e cam așa: vine către mine în goană, îmi dă târcoale, uneori se dă cu burta-n sus, alteori se freacă de picioarele mele și ”împunge” cu capul (pisicarii știu ce zic 😀). În timpul ăsta eu vorbesc cu ea, îi spun că e frumoasă, o întreb ce face, deh, socializare cu vecina 🤭. Ce am remarcat este că nu se lasă mângâiată - am încercat de vreo două ori și de fiecare dată a sărit ca arsă, cu un mieunat ultragiat. Dar nu-i bai, avem vreme să mai lucrăm la conectare (că tot e la modă cuvântul ăsta...). 

Multă vreme n-am știut nimic despre ea: cum o cheamă sau de care casă aparține (fiind mai multe case în zonă)... Și într-o zi, venind acasă, mă întâlnesc cu o fetiță de vreo 5 ani, care-i dădea să mănânce boabe pentru pisici. Schimbăm două vorbe, că doar nu-i așa, mă oprisem și eu să-mi salut prietena 😀.

- O cheamă Nalla, m-a informat fetița și apoi a arătat spre casa de alături: acolo locuiește ea!

Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase exprimări auzite vreodată, în inocența ei. Acum știu cum o cheamă pe vecina mea cu 4 lăbuțe și știu unde locuiește 🙂. Între timp a dat frigul și n-o mai văd pe-afară la orele când plec și vin; îmi place să-mi imaginez că toarce la gura sobei când eu mă îndrept spre stația de metrou.
Sper ca la primăvară, când ne vom reîntâlni, Nalla va avea suficientă încredere încât să mă lase să o mângâi 🙂.

joi, 24 noiembrie 2022

Moment porno cu IT Helpdesk

Cică Mercur e retrograd zilele astea, face și drege și de-aia e posibil ca pe alocuri să ne meargă oarecum ca la spânzurați.
(Toți clienții mei sunt în viață și mulțumesc-bine, thank you very much. Dar să n-am parte de Joițica de nu le-oi face eu freza cu petarda câtorva pitpalaci de la Tehnic 🤬).

Oricum, nu despre asta voiam să vă povestesc astăzi, ci despre o foarte recentă experiență de tip porno-soft (sau oricum s-o zice), pe care-am avut-o cu vajnicii luptători de la IT Helpdesk.
Adică, mă rog. Orice om botezat care-ar fi ascultat discuția ar fi tras această unică și legitimă concluzie: că e martor la o scenă dintr-un pornet de mâna a paișpea.

- Can you start your Team Viewer, please?
- Ok. Here you go, ID and Password.
- Thank you. I wait to come in.
.................
- Sorry. I am not in.
- ... so I notice 🙄.
- I will try to enter again. Can you see me?
- No.
- But I am in.
- I don't see you.
.................
- Ok, now I am really in. Look, I move something on your desktop so that you see that I am in.
- ... all right, now I see you. You are in (🫣).
- Great, thank you for your confirmation.

(Politicos băietul, n'est-ce pas? Mi-a mulțumit că i-am confirmat că e IN 🤭).

Am contemplat posibilitatea de a-i povesti bancul ăla vechi (”are you in?” ”yeah...” ”then, ahhh!”), dar m-am gândit că, mai știi, te pomenești că-mi cere Team Viewer și pentru asta... 😁

duminică, 20 noiembrie 2022

Nu sunt și n-o să fiu niciodată ”stilată”

De fapt nu știu sigur dacă ”stilat” e cuvântul potrivit, dar nu găsesc altul mai bun care să definească felul în care mă simt în momentul ăsta.

Fără a mă fi putut plânge vreodată de sărăcie, o bună parte din viața mea n-am fost în postura de a-mi permite diverse chestii (care fac parte, rezonabil vorbind, din categoria ”mofturi”, dar pe care mi le doream). Buget studențesc, primele job-uri plătite ca la cules de corcodușe, emigrare, luat totul de la capăt, învățat limba, cursuri, căutat serviciu în cel mai prost moment (post criză economică) și multă vreme negăsit, trăit 3 ani cu un singur venit (al jupânului), bani puțini, cheltuieli etc. Așa stând lucrurile, inerentele capricii feminine au trecut rapid undeva la coada listei. Fără ca eu să fi perceput asta ca pe-un sacrificiu, îmi era clar că mai mult de Nivea, Kik și C&A nu-mi permit și eram mulțumită cu atât. Altele erau prioritățile noastre.

Uneori îmi ”plimbam” ochii prin raioanele produselor de lux și-mi spuneam cu multă convingere că într-o zi îmi voi lua o cremă de față Shiseido. Un demachiant Chanel. Un fond de ten Dior. O poșetă de 3-400 de Euro. Toți blugii mei vor fi măcar Lewis, dacă nu și mai bine. Și așa mai departe, ați prins ideea. Eram sigură că ziua aceea va veni, o așteptam cu nerăbdare și-mi ”pictografiam” mental momentul în care-mi voi cumpăra cele menționate și multe altele.

Ani buni mai târziu, mi le-aș permite pe toate astea. Nu cu regularitate și nu în toate privințele, dar toate cele enumerate mai sus îmi sunt accesibile și n-ar fi o problemă să mi le cumpăr. Am muncit amândoi, dar am avut și multă șansă. Prin urmare, here we are.

Numai că, ce să vezi. Nu mă mai animă absolut deloc ideea. Dorința de-a le avea n-a dispărut, și totuși. Mă uit și-acum uneori pe la Chanel sau Dior, numai ca să plec scuturând din cap ”doar n-am înnebunit să dau minim 50-60 de Euro pe-o cremă”. Și de cele mai multe ori, tot la Nivea ajung.
Analog în ceea ce privește poșetele sau hainele. Cred că sunt măcar vreo 2 ani de când mă uit luuuuung la o anume poșetă Michael Kors. Costă 450 de Euro și o dată am fost cât-pe-ce. M-am consultat cu omul, ”ia-ți-o, dacă ți-o dorești de-atâta vreme clar o să te bucuri de ea”, a zis el. Are dreptate și uneori după câte o săptămână grea am sentimentul ăla de ”what the f*ck, la cât îmi fac creierii țăndări cu tot felul de nebuni la munci, atâta lucru merit și eu”.

Evident, nu mi-am cumpărat poșeta (și nici nu cred că se va întâmpla). Referitor la creme și maglavaisuri, cam la fel (supremul răsfăț e spuma de duș de la Rituals, care e vreo 8 euro, în rest - Nivea și Ordinary, ocazional alte mărci mai puțin cunoscute dar din aceeași paletă de prețuri). Haine, în principal de la C&A, H&M și Bonprix. Ok, am făcut anul trecut o extravaganță luându-mi o geacă de iarnă Uniqlo, dar tot cât una de la s.Oliver costa. Și predecesoarea ei fusese o geacă Esprit luată în 2017.

Nu știu să explic exact ce se petrece în mintea mea. Îmi plac toate chestiile astea exclusiviste, sunt convinsă că m-aș bucura de fiecare dintre ele, dar nu mă pot hotărî să le iau. Am sentimentul că-mi bat joc de bani, bani pe care acum zece ani nu-i aveam.

Ceea ce-am scris mai sus nu trebuie citit în cheia ”nu-mi permit niciun capriciu”. Un concert dirijat de Zubin este un capriciu (mă rog, unul pe care, cu mai multe eforturi, mi-l permiteam și-n urmă cu un deceniu, dar tot la categoria ”mofturi” se încadrează oricum aș da-o). Îmi fac unele plăceri, dar nu pe cele pe care le visam acum mulți ani.
Cred că e un blocaj pe undeva, dar nu-i dau de cap. Nici nu sunt convinsă că ar fi de dorit 😁.

Catalizatorul care-a dus la scrierea - pe nerăsuflate - a textului ăstuia a fost un filmuleț al unei bloggerițe pe care o urmăresc, de prezentare a produselor Chanel pe care le folosește cu regularitate. L-am urmărit și-mi plac toate, știu că m-aș bucura de fiecare în parte.
Mi le-aș putea cumpăra azi. Sau ok, mâine, că azi sunt închise toate magazinele.

Numai că.

sâmbătă, 19 noiembrie 2022

Avea dreptate Mark Twain...

... când a spus că ”eternitatea a fost inventată pentru a învăța limba germană” 😂.

Aseară, în metrou, doi asiatici discutau (în engleză) despre nepătrunsele 🧐 mistere ale limbii lui Goethe.
- Așa, deci la gară coborâm. Chiar, cum se spune ”a coborî”? Einsteigen?
- Nu, asta e ”a urca”. A coborî e aussteigen.
- Ah, da. Deci avem einsteigen, aussteigen și umsteigen (n.r. - în context, înseamnă să schimbi mijlocul de transport).
- I-auzi, deja 3 cuvinte cu ”steigen”.
- Păi nu doar astea, eu mai știu câteva. Absteigen. Aufsteigen.
Domnul de pe scaunul din față mustăcește: ”ansteigen. Ersteigen. Hinaufsteigen”.

Râd și cei doi asiatici, și domnul, și ceilalți din jur care am prins discuția. Devine o provocare la care iau parte mai mulți. Limba germană connecting people, vorba ceea.
- Hinsteigen.
- Durchsteigen.
- Bergsteigen.
- Darübersteigen.
- Herabsteigen.
- Emporsteigen. (Pe-asta nici eu n-o mai auzisem, deci se poate spune că mi-am îmbogățit vocabularul aseară).
Cei doi au coborât și discuția n-a mai continuat. Dar lista cuvintelor compuse din ”steigen” (verb cu particulă separabilă) și diverse prepoziții încă nu se încheiase 🤓.

Learn German, they said. It is a logical language, they said 🙄.

Acuma la drept vorbind, iluzia mea că limba germană ar fi logică se spulberase oricum demult. Din primele săptămâni ale cursului de integrare, de fapt. Eram exasperată de lipsa regulilor și-n mare parte, a logicii (pentru numele părților intime ale lui Merlin, de ce ”cafea” e substantiv masculin, ”soare” e feminin și ”lună” tot masculin?), așa că m-am bucurat când proful ne-a spus că, pentru nu-mai-țin-minte-ce, există o regulă. Eu: avem o regulă, yey 🥳. Proful, cu un zâmbet hâtru: ”Ja. Numai că această regulă are excepții. De la A la J”.
😳😳😳
(Paranteză: au trecut aproape 15 ani de când am început cursul de integrare. Ce timpuri, ce experiențe, ce amintiri... Și, cu toate că germana e oricum numai ușoară și logică nu, îmi place foarte mult și atârnând nițel modestia în cui, sunt mândră de mine că o învăț. Da, formularea la timpul prezent nu este întâmplătoare. Pentru că învățarea limbii germane nu se încheie, de fapt, niciodată).

miercuri, 16 noiembrie 2022

Pe cărările Italiei (IX): la plimbare prin Milano

Milano se afla pe ”bucket list” ca destinație turistică de foarte mulți ani. Nici nu fusese inclus în itinerariul acestui concediu, de fapt - inițial plănuiserăm să ne rezumăm la Napoli & Sicilia - dar a fost ideea jupânului și m-am bucurat mult. O veche dorință urma să devină realitate.

Știam că unii îl consideră a fi un oraș banal, devenit cunoscut în principal pentru Săptămâna Modei și pentru Dom, în afară de centru neconsiderându-se că ar fi ceva care să merite vizitat; dar asta nu m-ar fi clintit de la dorința mea de a-l vedea.

Sărind direct la concluzie, ne-a plăcut mult. Am explorat centrul și nu numai și am vizitat Domul, însă mai non-turistic, așa, în sensul că am fost doar în biserica propriu-zisă. N-am fost curioși nici de muzeu, nici de terasă, aceasta din urmă pentru că, la cei 108 metri ai săi, Domul nu ni se părea atât de înalt încât priveliștea să merite banii. Am urcat în Bazilica Sf. Petru (136,5 metri) și în Domul din Köln (157 metri), așa încât o înălțime de 108 metri nu ni s-a părut tentantă.


Ce e drept nu ne-a plăcut mercantilismul, ca să nu zic avariția din jurul acestui ultracunoscut obiectiv. Cost suplimentar pentru muzeu, cost suplimentar pentru terasă, cost suplimentar pentru a lua liftul ca să ajungi pe terasă. Mbine, fie, astea sunt deja prețuri consacrate la cele mai multe catedrale din întreaga lume, că doar se știe, Biserica duce lipsă de bani, lol 🙄. Ceea ce ne-a enervat cu adevărat a fost prețul de 2,50 € pe care trebuia să-l plătești pentru ”acoperământ”, obligatoriu dacă erai în pantaloni scurți sau cu umerii goi. La Catedrala din Palermo dădusem 1,00 € și măcar acolo puteai lua marafetul direct la intrare, fără să mai pierzi timp prețios.
La Milano însă era diferit, în sensul că trebuia să te duci în altă clădire, unde să obții bon de ordine. După care mai așteptai o vreme, să-ți vină rândul. Prețul mi s-a părut destul de piperat. Încă și mai frustrant decât asta mi s-a părut faptul că jupânului i s-a impus să poarte cearșaful ăla în măsura în care am văzut intrând bărbați îmbrăcați fix ca el (tricou și pantaloni până la genunchi), cărora nu li s-a cerut să cumpere sacul de hârtie, că asta era. Însă cu cine să discuți? Ăia știau una și bună, dacă au zis să te înfășori în chestia aia și nu o faci, nu intri.

Înăuntru, organizarea nu era din cale-afară de practică. Pe anumite culoare nu aveai voie să intri decât pe anumite laturi și greu găseai pe cineva să te lămurească. Și cam fără excepție, angajații erau acri și sictiriți. ”Doamne”, mi-am zis la un moment dat în sinea mea, ”știu că e casa Ta, dar oribili slujbași ai...” 🫢.


Cea mai plăcută surpriză a fost că, spre deosebire de bisericile din Roma și de ce văzusem în Sicilia, aici se aprindeau lumânări adevărate. Nu mă așteptam, eram convinsă că și aici e tot cu becuri, după cum cu năduf am povestit după ce ne-am întors de la Roma. 
 
Instantaneu luat fără de știința-mi :)

Per total ni s-a părut impresionant. La ieșire am vrut să dăruiesc cele două ”veșminte” unor fete care stăteau la rând și care nu știau, încă, de faptul că li se va cere să-și cumpere (dar era clar că asta se se va întâmpla, ele purtând topuri cu bretele și / sau pantaloni scurți). Am abordat mai multe persoane și m-a refuzat toată lumea, deși le-am zis că-n felul ăsta economisesc niște bani și evită statul la altă coadă. Li s-o fi părut suspect că fac așa ceva, sau poate neigienic, nu știu. Cert e că după vreo câteva refuzuri m-am enervat și am îndesat chestiile în primul tomberon ieșit în cale 😂.

De la Dom ne-am dus prin galeria Galleria Vittorio Emanuele II către cealaltă parte a orașului.


N-am cumpărat nimic de-acolo și nici la cafele n-am stat, prețurile părându-ni-se pur și simplu nerușinate.
Ne-am plimbat mult și bine și ce-am văzut ne-a plăcut foarte mult. Străzile largi se ramifică în străduțe înguste, cu restaurante cochete și case decorate frumos. Deloc surprinzător, cele mai frumoase locuri sunt cele din afara zonelor turistice.


Ne-a atras atenția și ne-a impresionat acest aranjament floral 🙂...


... și ne-au amuzat scaunele deja pregătite pentru domnii cu pricina:

Chiar așa. Oare cum ar decurge o discuție între Tony Montana (Scarface) și Zlatan Ibrahimović? 🤔

Am mers la Castelul Sforzesco (fostă reședință a ducilor de Milano) și ne-am plimbat prin grădini, însă văzând coada de la casa de bilete, n-am avut nicio dorință de-a ne așeza la rând. Ar fi meritat în primul rând pentru pictura ”Cina cea de Taină” a lui da Vinci, care se află acolo, însă cine știe, poate altădată. Am vizitat în schimb galeria de artă Brera, care cuprinde cea mai valoroasă colecție de artă din nordul Italiei, după cea din Veneția.
Pe lângă Scala am trecut, dar era în renovare, deci nu tocmai fotogenică la momentul respectiv. Într-o bună zi, vom veni la un concert aici. Sper că la unul dirijat de Zubin. 

Am mers cu metroul până la Naviglio Grande - un canal de-a lungul căruia te poți plimba, însă acesta chiar n-a fost cine știe ce. Interesant mai degrabă prin prisma faptului că se afla cumva în afara perimetrului turistic, deși este un obiectiv menționat în ghiduri pentru că e cel mai vechi canal din Milano, cu o lungime de aproximativ 50 de kilometri.

Se lăsase seara când am ajuns din nou în centru. Luminate, Domul și piața ne-au oferit o imagine de pus la păstrare în suflet. 


În ultima zi, cu doar câteva ore înainte de-a ne îmbarca în avionul spre Hamburg, am luat metroul până la stadionul San Siro. Fusese dorința jupânului să-l vadă și eram și eu curioasă. Este o construcție grandioasă și cred că pe interior e spectaculos (nu era deschis pentru public în acea zi).


Într-o zi, vom veni la meci pe acest stadion.

Pentru că tot am menționat metroul, trebuie să spun că am fost plăcut impresionați de rețeaua de transport subteran. Foarte bine pusă la punct și mai ales, foarte explicită și ușor de înțeles. Un singur lucru aș avea de comentat - aici a fost pentru prima dată când a trebuit să trecem cartela de transport prin turnicheți inclusiv la ieșire. Mi s-a părut ciudat și la început ușor agasant, dar nu e ceva cu care să nu te obișnuiești repede.

Cam aceasta a fost experiența noastră milaneză - dacă nu punem la socoteală mâncarea, despre care voi scrie în articolul dedicat experiențelor gastronomice (care va fi și ultimul). Nu că ar fi fost ceva ieșit din comun, de fapt exact cu asta am avut o problemă - că n-a fost 😂. Per total, Milano ne-a plăcut și ne vom întoarce. La Scala și pe stadionul San Siro.