”Diavolul se îmbracă de la Prada 2” - și mai bine rămânea dezbrăcat

Cum e vorba aia clișeistică - l-am văzut eu, ca să nu-l vedeți voi. Dar asta e doar în parte adevărat și, de fapt, aș zice că este un paradox: e un film slab, însă merită văzut. În special pentru Meryl Streep și Stanley Tucci, care ar fi la fel de autentici și fermecători inclusiv dacă ar juca rolul unui hidrofor cu pompă submersibilă.

La drept vorbind nu aveam așteptări, ciorbele reîncălzite sunt foarte rar un succes, după cum s-a demonstrat în repetate rânduri. M-am abținut de la a citi orice review, tocmai ca să nu mă las influențată și doar după genericul de final m-am uitat la nota de pe IMDB (care e chiar mai mică decât primul film, ceea ce este grăitor. Și-acum că l-am văzut, nu mă miră deloc aspectul ăsta). 

Un prim aspect unde au dat chix este că efectiv au ruinat personajul Mirandei. Asta s-ar putea parțial explica prin prisma faptului că au trecut 20 de ani, iar online-ul e o lume mult mai sălbatică și imprevizibilă decât a fost vreodată print-ul, aflat acum în cădere liberă. 
Chiar și așa însă, e surprinzător și nefiresc să regăsești o Miranda Priestly care ține cont de avertismentele HR-ului referitoare la exprimările politically correct, sau care se lasă surprinsă în momente de nesiguranță și vulnerabilitate, sau căreia îi pasă de sentimentele celorlalți. 

 

Of, unde e acea Miranda din primul film cu al său epic ”details of your incompetence do not interest me”? 🫠 

(Serios, o Miranda care se arată șocată când Andrea îi spune că n-a fost ok felul în care s-a purtat cu Nigel de-a lungul anilor? Care se duce la Nigel și, aproape sfioasă, îl întreabă ”have I taken you for granted?”? Care-și dă consimțământul ca Andrea să scrie o carte despre ea? La fel de credibil ar fi fost James Bond care refuză un Martini, cere un ceai de mușețel cu miere și decide să își declare toate veniturile la fisc. Sau Darth Vader care organizează o petrecere surpriză de Ziua Tatălui pentru Luke și Leia 🙄). 

Andrea Sachs (aceeași Anne Hathaway, minunată, dar - ca urmare a scriiturii - destul de anostă) a fost concediată împreună cu întreaga secție de la publicația unde lucra și se pomenește angajată la ”Runway” direct de către șeful Mirandei, fără știrea acesteia din urmă (ceea ce va asigura una dintre puținele scene savuroase din film). Misiunea ei este de-a scrie o serie de articole de natură să gestioneze criza în care se află revista, în urma unei gafe editoriale. 

Unul dintre cele mai delicate demersuri este acela de-a îmbuna sponsorii și cel mai important dintre ei este Dior. Miranda, Andrea și Nigel merg împreună pentru a se întâlni cu persoana responsabilă de partea publicitară, iar surpriza e de ambele părți când dau peste... Emily, fosta colegă a lui Andy. 

Sinceră să fiu, principalul motiv pentru care am pus o fotografie cu Emily a fost ca să mă scandalizez corespunzător pe tema coafurii. Sau a ne-coafurii, mai bine-zis. Ok, înțeleg că sunt vremuri grele și e criză, dar chiar au concediat toți stiliștii? 🧐

În fine, revenind la intrigă, Miranda aspiră de ani de zile la postul de Global Head of Content pentru întregul trust, dar șeful ei face un infarct și moare chiar în seara în care urma să-i anunțe numirea în acest rol. 
Se poate ceva mai clișeistic, mai previzibil și mai americănesc de-atât? Să nu subestimăm scenariștii: da, se poate! Fiul răposatului preia poziția tatălui și-n loc să-i dea Mirandei postul îndelung râvnit, se apucă de restructurări și tăieri de buget. 
Aaaaaa! (Asta eram eu, căscând de plictiseală în fața mai sus-menționatului clișeu 🥱🥱🥱). 

Trec peste restul poveștii, că nu vreau să vă spoileresc de tot. Mă rezum la a spune că e străvezie, cam lipsită de direcție și de zvâc și plină de clișee ca un șvaițer de găuri. 
Toate astea ar fi putut fi depășite cu succes dacă scriitura nu ar fi fost atât de plictisitoare și neverosimilă. Cele mai stridente diferențe s-au văzut, cum spuneam, în cazul Mirandei, care a fost mult prea cuminte și neplauzibilă. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că un scenarist iscusit ar fi putut păstra vechiul personaj, adaptându-i metehnele și aerul autoritar la contextul actual. 
Dar nu mă-ntreabă nimeni, aia e 🙃.

Încă o problemă mi s-a părut lipsa aproape cu desăvârșire a glamour-ului. Păi în primul film, ținutele fuseseră efectiv un personaj în sine. Aici au trecut aproape neobservate, iar peliculei efectiv i-a lipsit luminozitatea. E genul ăla de imagine care te-ar face să-ți verifici telefonul să vezi dacă nu cumva e-n power save.

Una peste alta, ăsta nu mai e un film despre lumea modei, ci despre niște jurnaliști care scriu despre modă. Așa cum spunea cineva, e un clasic exemplu de ”povara moștenirii” (având în vedere că primul film este remarcabil și a devenit un clasic al genului). Sau ar putea fi comparat cu un fel de mâncare bun pentru dietă: puține calorii și aproape fără gust.

Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping. 

Iar am fost la Paris, iar a fost frumos

”Nu rămân eu la ăștia, frate. Naiba o să fie-n stare să priceapă vreodată ceva din managementul vagoanelor de marfă. Ce-mi trebuie mie să-mi bat cuie-n cap? Îmi caut altceva, am destul timp la dispoziție până expiră perioada de probă ca să găsesc ceva ca lumea și pa”. 

Mâine se împlinesc 7 ani de când am zis că nu rămân. 
Ieri m-am întors de la Paris, unde a fost ca de obicei: epuizant și foarte, foarte mișto. 
Mă mai duc.
Am rămas.

Fotografia cu Turnul Eiffel e făcută pe terasa restaurantului unde am ieșit la cină în cadru extins. Cină la care am mâncat niște chestii „pour les connaisseurs”, cum ar fi de exemplu un sos decorat cu flori comestibile, pe care le contemplam cu un aer rococo și simțindu-ne din cale-afară de nerafinați și de peizani. 

Pe care le-am băut, vorba maestrului Mălăele.
Am participat și la un concurs de cultură generală, echipa în care-am nimerit ieșind pe locul al treilea. Onorabil, trebuie să spun, pentru că întrebările nu au fost deloc simple. 

(Off topic, cum ar veni: de pe terasă puteam vedea pe fereastră într-un apartament din clădirea aflată chiar în față. Erau diverse persoane tinere care se fâțâiau de colo-colo. Îmbrăcate în niște destul de aspectuoase costume ale lui Adam și ale Evei și fără absolut nicio inhibiție. V-aș putea spune ce comentarii s-au stârnit pe chestia asta, dar nu se face pentru-ca-să 🤫).

În seara următoare ne-am dus la un restaurant marocan. Cumva mult mai pe sufletul (și gustul) nostru, deși nici pe departe la fel de rafinat. 
Da' știți ce bun a fost puiul ăsta peizan, cu măsline și lămâie? 🫠

All in all, a fost foarte obositor și am un vraf de chestii de recuperat (că timp de 3 zile am tot defilat din meeting în prezentare și da capo), dar mă uit la poze, îmi aduc aminte de colegul care ne-a adus ieri dimineață croissante cu căpșuni, de colegul care-mi spune ”Mademoiselle” (și vorbește germană cu cel mai încântător accent franțuzesc 😍), de colegul care-a avut grijă să am cafea pe birou când m-am întors dintr-un meeting și de alte chestii drăguțe, și uit și de oboseală și de volumul de muncă și rămâne doar starea de bine. 

Așa încât, cu toate că de câteva luni traversez o perioadă extrem de încărcată și cred că între timp inclusiv burnout-ul se uită cruciș, sunt extrem de recunoscătoare că am ales să rămân. 

(Încă) o părere despre admiterea la liceu

Se scrie mult zilele astea despre examenele de Evaluare Națională și cel de Bacalaureat, prilej să-mi amintesc de experiențele mele din vremuri demuuuuult apuse (paranteză: una din glumele preferate la birou este că eu m-am născut când s-a descoperit focul. Le tot promit caznele iadului, dar nu reușesc să-i intimidez, închid paranteza 😀). 
Despre bacalaureat am povestit acum mulți ani și nu mi-am schimbat părerea că a fost un examen cinstit, de care-mi aduc aminte cu plăcere (chiar dacă nici în ziua de azi nu știu de ce mama naibii oi fi luat eu numai 7 și ceva la biologie, că mă verificasem apoi din manual și nu omisesem nimic. Să le fie-n ciorbă). 
Dar cu admiterea la liceu, ei bine... e altă treabă. 

Ca să nu fiu bănuită de subiectivism sau de clasica vulpe-care-nu-ajunge-la-struguri, spun din start că am luat examenul din prima, la clasa dorită. N-am avut note stelare, dar au fost mai mult decât suficiente ca să-mi ating obiectivul: 8,37 la română și 6,80 la matematică. 
(Vai mie, dacă aș da examenul azi, cu notele astea aș ajunge cel mult la un liceu din Coborâta de Vale 🫣).

Dacă m-ar întreba cineva ce țin minte de atunci, primul răspuns ar fi ”presiunea”. S-a pus o enormă presiune pe mine, atât din partea profesoarei de matematică (o nemernică despre care de asemenea am scris și, cum s-a dovedit, nu doar cu mine se purtase în felul ăla), cât și a familiei (în bună parte influențată de mai sus-menționata profesoară). 
”N-ai să faci, n-ai să iei, să zici mersi dacă ajungi la vreo profesională, degeaba am băgat atâtea meditații în fundul tău, discutăm noi după”, etc etc etc. 
(Ah, acel terorizant ”discutăm noi”. Ce rău îmi pare că după afișarea rezultatelor care mă declarau admisă la cel mai bun liceu din oraș n-am avut curaj să-ntreb cum rămâne cu discutatul ăla). 

Acum să ne înțelegem, notele mele de la admitere chiar nu au fost grozave. Dar: 
- la română aș fi putut mult mai mult, eram foarte bine pregătită, visam toate lecturile, completivele indirecte și subiectivele și orice vreți. Dar acolo emoțiile și-au spus cuvântul, eram înghețată de spaimă și ce-am greșit, strict pe emoții am greșit. 
- la matematică nu e nimic de comentat, ăla era nivelul meu real. Hai să zic, poate cel mult aș fi putut lua un 7,50, dacă aș fi avut un dram de glagorie în plus. Însă credeți-mă, am fost recunoscătoare până la Cer și înapoi pentru nota aia. 
Îmi aduc și azi aminte că, ieșind din sala de examen după proba la matematică, am trecut pe lângă un copil care era cu maică-sa și-i explica profesoarei lui cum rezolvase una dintre problemele de geometrie: ”... și aici am făcut prin asemănare...”.
Am înlemnit, eu nu făcusem prin nicio asemănare. Nici nu știu cum am ajuns acasă.

Și-acum ajung la ceea ce voiam să spun din capul locului. Adevărul este că am sentimente amestecate față de sistemul ăsta standard, cu aceleași probe de admitere pentru toți elevii. 
Personal, mi-aș dori un sistem în care materiile de examen să fie determinate de profilul dorit. Vrei la limbi străine? Poftim, dă examen de admitere la limba română și la engleză. Mate-fizică? Se înțelege de la sine. Biologie-chimie? La fel. Mai dificil ar fi la licee gen economic sau pedagogic, dar și acolo se pot găsi soluții mai puțin standardizate. 

Țin minte și-acum ce ne-a zis profesorul de matematică în clasa a IX-a: ”cel târziu la sfârșitul clasei a X-a, veți fi cu toții analfabeți la matematică”. Avea dreptate omul. Cine s-a mai preocupat de funcții bijective, matrice și logaritmi? Personal, am fost încântată să le uit. Mă străduiam să prestez de-un 5-6, de mai mult chiar n-aș fi fost în stare. 

Habar n-am dacă am dreptate și e foarte posibil să greșesc, dar cam așa gândesc eu. Evaluarea ar fi la fel de corectă și, poate, mai obiectivă (un copil care vrea să intre la o clasă de mate-fizică fluieră subiectele la care eu, de exemplu, cu mari strădanii am obținut o notă apropiată de 7; în contrapartidă, același copil se chinuie să învețe texte precum ”Neamul Șoimăreștilor”, ”La Vulturi!”, ”Sobieski și românii” și ce mai pritoceam noi în epoca 😀 aia). 

Cred, însă, că presiunea n-ar fi atât de mare dacă elevii s-ar putea pregăti raportat la vocația lor și la obiectivele pe care le urmăresc. Oricum în liceu se vor studia intensiv materiile în funcție de profilul ales, deci de ce n-ar fi în regulă să se dea și examen de admitere din ele? Noi într-a IX-a eram abrutizați, clasă de limbi străine și eram în plop cu engleza și franceza, pentru că - exact! - toată clasa a VIII-a învățaserăm numai la matematică și română. 

Dar în sfârșit, cum spuneam - se prea poate să greșesc. Între timp, le doresc toată bafta din lume tuturor copiilor - atât celor care încep mâine examenul de Bacalaureat, cât și celor care așteaptă cu sufletul la gură rezultatul la Evaluarea Națională 🍀🍀.