duminică, 22 mai 2022

Am o vecină și nu știu ce să fac (cu ea)

Astăzi am petrecut din nou câteva ore încântătoare pe balcon, citind un roman de Jo Nesbø și trăgând periodic din cafea. Vreme frumoasă, panoramă idilică, balsam pentru nervii mei făcuți chisăliță timp de cinci zile pe săptămână.

Numai că tot astăzi m-am enervat - IAR - și
m-am gândit să vă povestesc și vouă, ca să nu mă siderez de una singură: vecina mea de deasupra scutură periodic diverse pe balcon. A se citi, la mine-n balcon. Inclusiv în fiecare duminică.
Dafuck, nu mai credeam că se practică așa ceva în nicio țară cu apă caldă… Și numai replica lu’ madam Belizarie din sceneta ”Fonofobia” cu Stela Popescu, odihnească-se-n pace, îmi vine-n cap: ”apăi să nu-și scuturie tăte țoalele nenorocite la minie pe balcon, c-așa o trăzniesc…” 😒.

(Că veni vorba, știți sceneta? E fabuloasă, un veritabil recital de actorie din partea Stelei. Am vizionat-o până aproape am învățat-o pe de rost și tot mă amuză de fiecare dată. Iată un link valid - pe Youtube nu mai e disponibilă, probabil și-au dat în cap cu drepturile de difuzare sau ceva).

Eh, așa și eu - mă simt ca madam Belizarie, îmi vine s-o aghezmuiesc pe-a mea exemplar, cu măturoiul. Numai că, evident, trebuie să mă abțin de la acțiuni beligerante. Și cred că mi-ar fi rușine de rușinea ei dacă aș aborda-o să-i spun că nu găsesc tocmai în ordine să scuturi pe balcon. Mă rog, nu e ca și cum ar scutura covoare sau preșuri, ci niște covorașe mici, din ce-mi dau seama - dar chiar și așa...

Ultimul lucru pe care l-aș vrea ar fi să-mi aprind paie-n cap cu o vecină - unde mai pui că are și-o funcție administrativă în bloc, un fel de președinte al asociației de locatari, ca să zic așa.

În concluzie, deocamdată habar n-am cum să procedez cu Frau cea de țoale aprig scuturătoare.

vineri, 20 mai 2022

Cum văd eu rezultatul de la Eurovision

Chiar dacă mâine se împlinește deja o săptămână de la Eurovision, discuțiile pe subiect nu au încetat. E drept că sunt semnificativ mai puțin aprige decât în primele două zile de după, însă ecourile nu s-au stins pe deplin. Așa că pot scrie despre asta, mai ales că între timp m-am mai documentat și am depășit ”fierbințeala” momentului. 

Nu știu cum ar fi arătat textul ăsta dacă l-aș fi scris duminică, dar mă hazardez să cred că ar fi fost mult mai pătimaș. Asta mi-s, când m-apucă zelul am nevoie să mă ”rostogolesc”. Acum însă, pot spune că s-au cristalizat câteva gânduri și, aș spune, și câteva nedumeriri. 

🎵 Nu e ca și cum știm de azi, de ieri că Eurovision este în cea mai mare parte o ”afacere” geopolitică; vecinii se votează între ei, procentul de imigranți dintr-o anume țară va înclina întotdeauna balanța voturilor venite din țara respectivă (un motiv pentru care, ani de zile, România a primit foarte multe voturi din Italia și Spania), de obicei câștigă ”cine trebuie” în funcție de contextul social și politic de moment și de mesajul care trebuie să fie transmis. Ca de exemplu, n-o să cred niciodată că trofeul Conchitei Wurst a fost acordat strict pe merite artistice.
Bun, și de vreme ce știm că e un concurs cu rezultate în mare parte determinate geopolitic și contextual, de ce tocmai anul ăsta s-a umflat mămăliga mai dihai ca oricând?

🎶 Personal, nu sunt întru totul de acord cu cei care, atotcunoscători și experți de tastatură fiind ei, susțin că ”se știa” că va câștiga Ucraina. Eu de exemplu nu ”știam” și din motivul ăsta am stat să mă uit până la 1 noaptea. Nu regret, întrucât curiozitatea fusese mare; dar nici nu cred că mai repet experiența, deoarece cu mici excepții mi s-a părut o îngrozitoare pierdere de timp. Melodii slabe, multe balade lipsite de zvâc și de mesaj, corason, suferință, Jose Armando, zbucium, ughhhh, votați Esmeralda. Thanks, but no thanks.

🎵 Dată fiind situația din ultimele trei luni, eu sunt de părere că nu putea exista un câștigător mai potrivit. Juriile n-au văzut Ucraina câștigătoare, însă oamenii da. Melodia lor a fost cel puțin decentă, nu s-au prezentat cu vreo penibilitate gen Olanda, Norvegia sau Germania (aumaigad, nemții sunt incorigibili 🙉) și primiseră și de la jurii un punctaj bun. E-adevărat că probabil voturile Ucrainei au fost acordate în mare parte din simpatie, din compasiune, din omenie, din solidaritate; dar nu ȘI despre asta e Eurovision? Nu e și despre votul venit din inimă? Te pomenești că ne făcurăm cu toții critici muzicali și puricăm piesele căutându-le exclusiv de valoare, texturi sonore și muzicalitate, ne deterăm naibii.
Eurovision nu este numai despre muzică. Sau n-ar trebui să fie. Este și despre unitate, despre - hai că-n engleză sună mai bine - togetherness. Și nimeni n-a unit mai mult Europa în ultimele (multe) zeci de ani. 

🎶 Una lume se crampona că Marea Britanie ar fi trebuit să câștige. Că piesa lor a fost cea mai bună, că valoare, că e nedrept, că ăsta-i concurs și nu act de caritate.
Da, au fost buni și poate ar fi trebuit să câștige. În oricare alt an. Dar unul în care să nu fie război. Pentru că dacă le-ar înmâna cineva trofeul Eurovision, urmând să ”schimbe locul” cu Ucraina și să fie devastați de bombe și măcelăriți, nu cred că ar fi tocmai amatori să facă schimbul.

Despre cum a trișat juriul nostru scump și drag în semifinale, nu are sens să scriu. Au explicat alții pe îndelete, așa că aș fi doar redundantă și m-aș enerva degeaba. Niște nerușinați care, într-o țară civilizată, nu și-ar mai găsi de lucru nici la festivalul ”Brusturele de Plastilină” și probabil ar răspunde și legal.
Dar cum ei locuiesc în România, au noroc. Vor putea fura și ”mânări” în continuare, netulburați de nimeni și nimic.

Concluzionând, mesajul transmis prin acordarea trofeului Ucrainei este că întreaga
Europa le este alături. Iar asta mi se pare mai important acum decât orice altceva.

(Nu că ar avea vreo relevanță, dar cu titlu informativ - am votat cu 2 țări. Cu Ucraina, din suflet. Și cu Republica Moldova, pentru că melodia lor mi-a plăcut cel mai mult).

luni, 16 mai 2022

”Omul de castane”

Cam uitasem sentimentul acela de ”nu mă pot apuca de nimic altceva până nu termin cartea”. Cu greu m-am desprins aseară de romanul ”Omul de castane”, de Søren Sveistrup și tot cu greu m-am abținut să nu reiau lectura dimineață. Dar chemarea datoriei a prevalat. Am mai zis că-mi doresc să fiu plătită pentru a citi cărți? Cred c-am mai zis, iaca, acum mai bine de 9 ani am brodat cu spor fantezii pe subiect. Numai că tot fantezii au rămas, așa că - după tot ce-am citit ieri aproape toată ziua - m-am desprins cu greu de poveste și ajunsă acasă, m-am năpustit asupra cărții ca vaca-n lucernă.

De fapt aș fi vrut să mă exprim ieri pe tema Eurovisionului (pe care l-am urmărit cap-coadă, ceea ce probabil nu voi mai face niciodată. Curată pierdere de vreme, în orele alea aș fi putut să citesc și nu m-aș mai fi dus aseară la culcare plină de nervi că trebuie să dorm și tot nu știu cine e sadicul descreierat care lasă la locul fiecărei crime o figurină făcută din castane). Dar vă scriu mâine-poimâine despre Eurovision, azi trebuie să mă exprim pe tema cărții, că dau pe dinafară de entuziasm.

Adică, mă rog. Atâta entuziasm cât se poate simți pentru o poveste întunecată, care te face să te gândești ce curs tragic pot lua viețile foarte multor persoane pornind de la faptul că, în urmă cu niște zeci de ani, un copil a fost abuzat.

Un Nordic noir autentic, sumbru, de care nu te poți desprinde și al cărui element ce se vrea ludic - omulețul de castane - este, în același timp, și cel mai sinistru. Figurina reprezintă un mesaj al criminalului: dacă ți-l lasă undeva ca să-l găsești, tu ești următorul.
Dar nu știi niciodată de unde va veni lovitura. Și va veni din umbră. Omulețul de castane va fi antepenultimul lucru pe care îl vei vedea în viață.
Penultimul va fi o siluetă întunecată.
Iar ultimul va fi un fierăstrău electric cu lama de diamant, pe care-l va folosi pentru amputarea membrelor tale.

Pentru a încurca și mai mult ițele poveștii, pe castane se va descoperi amprenta unei fetițe dispărute cu un an în urmă, despre care se credea că a fost ucisă de un psihopat aflat de-atunci într-un sanatoriu de maximă siguranță.

Scriitura este foarte bună, nimeni n-ar spune că e un roman de debut. Am suspectat pe rând pe mai toată lumea - iar undeva pe la jumătatea poveștii m-am ”stabilizat” la cel care părea să corespundă din toate criteriile (inclusiv la categoria ”cine-ar fi crezut că tocmai ăsta face și drege”).

În ultimele câteva zeci de pagini aveam să realizez cât de tare mă înșelasem. Pff, și eu care eram mândră de intuiția-mi 🙄.

Acum că am terminat povestea, pot urmări serialul realizat după această carte, disponibil pe Netflix. Vă recomand cartea pentru că este senzațională, însă fair warning - nu e tocmai o lectură ușoară. E cu fiori și încrâncenare. Și dincolo de scenariul teribil, cred că-n multe privințe este mai realistă decât ne-am încumeta să credem.

joi, 12 mai 2022

Ce se mai petrece pe frontul de la birou

Numa' lucruri bune, suntem cu toții pe Zen, pe astea 👀.

🙈 Îi scriu șefei un mesaj pe chat-ul Teams: auzi, putem sta de vorbă mâine despre această nouă idee pestriță a clientului meu preferat (n.r. Dear, dacă vă amintiți de el), care iar a visat azi-noapte purici pictați și licurici încolonați pe care vrea să-i implementez eu, cum altfel decât ”asap”?
- Sigur că da, îmi răspunde ea, stai să-mi verific mai întâi calendarul și îți confirm pentru mâine. Între timp, indiferent ce faci, nu-l omorî.
Poftim cultură. Cred că e timpul pentru tricoul cu ”I love my customers. I don't kill them” 🙄.

🙉 Viteaza noastră Resursă Umană s-a întrebuințat amarnic și ne-a trimis pe mail un fel de manual de comunicare virtuală 🧐. Nu a avut nimeni timp să-l citească (erau vreo 15 pagini cu font de 12, serios, oamenii ăia n-or avea Netflix sau alte pasiuni de-astea banale?), dar l-am deschis totuși, ca să nu murim proști.
- Bla bla bla... quelle bazaconie.
- Stați așa, că-i interesant. Zice să creăm atmosferă plăcută și înainte de-a trece la subiect, să ne întrebăm reciproc de sănătate. Cică ajută la comunicare.
- I-auzi. De-aia încep toți discuția cu ”I hope you are fine”, carevazăzică.
- Evident. Oameni fini, nu ca noi, niște sălbatici.
- Ha, asta e mișto. Ni se recomandă să nu ne mișcăm prea mult când avem apel video, că distragem atenția interlocutorului și perturbăm comunicarea.
Inginerul meu preferat a ridicat ochii din monitor.
- Păi în cazul ăsta, hai să punem în practică. Începem cu Gretchen.

A început. 😀


- Iată, acum nu te mai miști, a constatat el mulțumit.

N-am mai citit mai departe din splendidul manual. Norocul meu, aș putea zice :))).
În tot cazul, nu se menționa pe nicăieri că n-ai voie să-ți omori clienții pisălogi, respectiv ăia care scriu 5 mail-uri într-o jumătate de oră, deci cam una bucată mail la fiecare 6 minute. Și toate încep cu ”Dear...”. 🤯.

🐵 Peste două săptămâni avem un call intitulat “Brainstorming”, pe un subiect pe care absolut toată lumea îl detestă, dar care este obligatoriu. Anticipăm o zi foarte productivă pentru Borcan

Mâine e vineri, hai c-am mai supraviețuit o săptămână și eu, și bravii mei clienți 😇.

duminică, 8 mai 2022

(Ce) am citit azi, pe balconul meu

Hip, hip, ura, a trecut vreo săptămână de când n-a mai plouat (acu' sper să nu deochi vremea, ptiu ptiu). Și nu doar că n-a mai plouat, avem și soare. Unde mai pui că a început să se încălzească tot mai mult, așa încât devine confortabil să stau pe balcon ❤️ cu o carte și o cafea. 

Balcon am de când ne-am mutat aici, adică de aproape 2 ani și jumătate; ce n-am avut până de curând a fost marchiză, astfel încât balconul devenea zilnic impracticabil timp de niște ore bune, când soarele bătea direct și nu era pic de umbră.
Demersul de-a ne monta marchiză n-a fost chiar simplu și în niciun caz ieftin. În primul rând a trebuit să obținem aprobare de la asociația care administrează complexul de clădiri de care aparținem - chiar dacă ești ”propitar” nu poți face orice și oricum, iar marchiza e considerată a fi ”intervenție asupra clădirii”. După obținerea aprobării s-a putut contracta firma.
A venit un băiet să vadă ce și cum, a evaluat, ne-a lăsat un catalog cu mostre pentru a ne decide asupra modelului și după vreo lună înfăptuitu-s-a.

Rezultatul este foarte reușit - și, după cum am constatat, și practic - dar pe barba profetului, o gălăgie de bani.


De frumoasă e frumoasă, de utilă - am savurat astăzi câteva ore de citit, când soarele era sus pe cer și fără marchiză n-aș fi putut sta, așadar suntem mulțumiți. 1.800 de marafeți bine cheltuiți. Rima e întâmplătoare, gogâlț-gogâlț.
(Documentându-se prin martie, jupânul luase oferte de la trei firme și ne-am decis pentru cea mai ieftină. Asta ca să știm cum stăm 🙈).

Azi am stat, am staaaat și nu m-aș mai fi săturat de stat. E atât de bine, de plăcut și de confortabil în balcon, că nu-mi venea să mă mai dau dusă de acolo. Am citit și mi-am băut cafeaua și mi-era sufletul plin de recunoștință că am ajuns să am ceea ce mi-am dorit ani în șir.

Dar să vă spun ce-am (terminat de) citit, poate sunteți curioși: ”Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides. Este un thriller psihologic pe care mi l-a recomandat o prietenă, spunându-mi că deznodământul e aproape imposibil de anticipat - și-a avut dreptate.
Am citit-o mestecându-mi oarecum nervii; mi s-a părut o carte foarte statică, adică până să trec de jumătate mă cam luase nițel căscatul. Apoi am reflectat că de fapt e cam normal să fie așa, având în vedere că vorbim despre o pacientă a unui sanatoriu de psihiatrie. Terapia este lentă, rezultatele se văd în timp - uneori ani de zile, după cum știu inclusiv din experiență personală, așa încât din perspectiva asta cartea nu avea cum să fi avut un ritm alert. După ce-am realizat acest aspect, lectura a devenit mult mai interesantă pentru că acum îmi setasem corect așteptările.
Nu vreau să dau spoilere fiindcă i-ar lua absolut orice farmec; dar v-o recomand, dacă vă doriți să citiți un ”whodunnit” într-adevăr reușit. Vreau să spun că finalul a fost extrem, extrem de surprinzător și-n ce mă privește absolut deloc anticipat. Iar eu sunt consumatoare ferventă de literatură polițistă și am ”nasul fin”. Eh, cartea asta m-a dus de nasul meu fin, ca să zic așa.
Scriitura nu e tocmai cea mai iscusită (e romanul de debut, ceea ce se simte), dar deznodământul face să merite lectura.

Acestea fiind spuse, s-avem o săptămână cât mai ușoară și hai cu vineri 🙂.