Intermezzo legumicol

De dimineață la birou, plouă, toată lumea posacă, ne-am obișnuit prost după două săptămâni de câte 4 zile de lucru. 

- N-am niciun chef de muncă. 
- Nici eu. 
- Și-i abia opt jumate. 
- Mda. Greta, cum era înjurătura aia a voastră cu... o legumă?
- Ceapa mă-sii. 
- Așa, așa. Foarte multă ceapă.

(🤣🤣🤣 Tot e bine că nu le-am zis-o pe-aia cu grijania, dar numai pentru că n-aș ști să reproduc cuvântul ăsta în germană, fiindcă-n ceea ce mă privește e diferit de ”grijă” 🙄). 

Un coleg privește în gol, meditând. 
- Undeva pe glob e ora 12:30.
- Corect. Deci putem lua o pauză de prânz. 
- Nu sunteți deloc practici. Undeva pe glob e ora 17:30.
- Corect! Ceea ce înseamnă că...
- Să bem.

Spoiler: n-am băut și ne-am apucat de lucru. Nu suntem deloc fun la petreceri... 

Scurte de pe plantație

Până mă mobilizez să scriu articolul ăla pe care l-am tot promis despre job-ul meu, să vă spun ce mai înfăptuim ”cu aprindere, la întreprindere”, cum ar spune dragul de Toma Caragiu.

Rezumând, nimic nou. Muncim de ne sar capacele, ne străduim să nu-i strângem de gât pe unii care ar merita asta cu asupra de măsură și, din când în când, ne hlizim. 

Bunăoară.

📌 Un coleg recapitulează cum a soluționat o problemă:

- … am vrut să fac cutare, dar apoi mi-am amintit că mi-a explicat Greta mai demult că…

Yours truly, impresionată: Awww 😍🥹🤩

- Da, mi-a venit în minte vocea ta când mi-ai explicat că…

Priviri șocate, urmate de 3 voci la unison:

- Ți-a venit in minte CE?!

- Oh, dear.

- Vai, bietul de tine.

Auzi, știi ceva?! 😡😡😡

(Și când te gândești că nici nu le-am cântat măcar. Ei las' că-i tot îi fericesc eu odată și-odată cu ”O mio babbino caro”, de nici n-o să știe ce i-a lovit 😈). 

📌 În altă zi, o colegă lucrează la un proiect și bricolează un chestionar. 

Completăm cu toții, dăm feedback, alea.

- O mențiune, răsare unul dintre ei, la partea despre poziția în companie ai uitat-o pe Greta.

- Ha? 🙄 Cum adică m-a uitat?

- Păi n-a pus și HBIC.

🤨

- Head Bitch In Charge, lămurește careva cu solicitudine. Mno. Eu le-am mai zis să-mi spună Mrs. Bitch, da' ei nu și nu 💃. 

📌 Undeva în jumătatea de sus a organigramei se găsește un cetățean, să-i zicem Agapie Frecățeanu, care lasă impresia că și-a făcut o profesiune de credință din a ne călca metodic pe nervi. 

Prin natura situației, de cele mai multe ori nu-i putem evita aiurelile, așa că defulăm cum putem. 
- Ha. Ne-a scris Frecățeanu, ați citit?
- Ce, iar? 
- El ne mai lipsea 😒. 
Ne vedem de lucru, mai un telefon, mai un call pe Teams, banalul cotidian. În ziua următoare, un coleg întreabă dacă i-a răspuns cineva respectivului. 
- Neah. 
- Că altă treabă n-am. 
- Nici eu. Dacă e chiar important, ne dă el un reminder. 
- Păi bun, și... ce facem?
- Îl ignorăm. 
- Cum?

- Decent 🤓.
- Da, da. Neapărat decent.
Asta a fost acum câteva săptămâni. Practicăm în continuare ignoratul decent și Agapie Frecățeanu pare să fi uitat de existența noastră, ceea ce ne bucură nețărmurit și-i dorim la fel și pe viitor. 

Între timp m-am băgat într-un proiect nou, iar astăzi o colegă mi-a propus să-i fiu ”partner in crime”, am citat precis, într-un alt proiect. A rămas că mă gândesc până mâine. Solicitarea mă onorează, dar mi-e să nu fie un caz de-ăla din categoria ”do the project, they said. It will be funny, they said”. 

Câteva reflecții

Probabil că ar fi de dorit, util și constructiv dacă aș fi în măsură să spun că am învățat ceva din experiența de șase săptămâni de așteptare a unei biopsii și a rezultatului ei. Că m-am înțelepțit, că mi-am însușit niște lecții și alte sforăieli din astea (vorba vine) motivaționale. 

Realitatea e că nu mă simt cu nimic mai deșteaptă, și-n niciun caz mai înțeleaptă. If anything, doar mai vlăguită din punct de vedere emoțional, după o lună și jumătate de pendulare între gândit pozitiv și ghimpii lui ”dar dacă, totuși...?”. 

În perioada asta am avut parte de sprijin enorm din partea prietenelor și, de asemenea, și din partea voastră. Chiar dacă sună clișeistic, v-am simțit aproape. Pentru asta nu pot decât să vă mulțumesc. Nu știu dacă aveți idee cât de mult bine mi-a făcut să citesc gândurile voastre bune. 

De-a lungul acestor săptămâni de așteptare, îmi imaginasem de câteva ori cum va fi momentul în care voi afla că e totul bine. Cum voi fi inundată de ușurare, de recunoștință, cum voi respira adânc de mai multe ori. 

În realitate, pe moment am fost aproape amorfă. Ca și cum sistemul nervos nu putea să iasă din starea de ”en garde!” și nu înțelegea că pericolul a trecut. 
Apoi am experimentat ceva pentru mine cu siguranță inedit - o dorință puternică de-a cheltui bani. Voiam să intru pe site-uri de shopping, să mă duc prin magazine, să-mi iau ceva drăguț, ca să dau un binemeritat push endorfinelor amorțite. Cum excelent mi-a spus una dintre cititoarele vechi (cu care am trecut dincolo de blog 🙂), era senzația aia neprețuită că am scăpat de sentimentul de ”hit pause on enjoying life până aflu”. 
Numai că, după cum probabil vă puteți imagina, până la urmă n-am mai cumpărat nimic. 

În schimb, ieri am început să citesc autobiografia Sophiei Loren ”Ieri, azi, mâine. Viața mea”, în compania căreia am petrecut câteva ore încântătoare. O am de câțiva ani buni în bibliotecă, dar probabil acum i-a venit vremea. 
Și este fermecătoare. O poveste care te poartă în timp, invocând o eră demult apusă a cinematografiei și aducându-i aproape, umanizându-i, pe titani precum Marcello Mastroianni, Cary Grant, Omar Sharif sau Clark Gable... pe care nu-i cunoști altfel decât din rolurile jucate 🙂. 

Citeam în fotoliu. Pe paginile cărții se jucau niște raze de soare, iar în sufragerie persista un parfum subtil, dar intens, de la zambilele aflate în ghiveci. Din când în când luam o înghițitură din cana de cafea. 
Micile bucurii ale vieții, mi-am spus, și am simțit un val imens de recunoștință. 

Mulțumesc, Doamne! 🙏

Cel mai frumos cuvânt din lume

Cred că toată lumea care a așteptat rezultatul unei biopsii știe care este acesta. 

Benign ❤️
Benign ❤️❤️
Benign ❤️❤️❤️

Fără de sfârșit sunt minunile și puterile Tale, Doamne! 🙏

Încă îmi caut ritmul normal de respirație, după ce timp de șase săptămâni am respirat cu picătura. 
Încă sunt cu frâna de mână trasă. 
Încă nu simt că am ieșit pe deplin din starea de alertă. 

Dar voi ajunge și acolo. 

Îți mulțumesc, Doamne!  🙏

În sala de așteptare

Greu tare să fii acolo, în sala de așteptare adică. Să nu poți face nimic decât să aștepți, cum îi zice și numele.
Mi-e tot mai greu să mă adun, și simt până la os fiecare zi care trece fără să primim un anume telefon. Știu că poate părea că mă alint, și că foarte mulți oameni trec prin greutăți incomparabil mai mari, dar simt că așteptarea asta - între timp, de o lună și jumătate - mi se pune pe inimă și mă secătuiește. Practic nu prea mă mai pot concentra la nimic, doar aștept, aștept, aștept. 

Mă mai uit la câte un episod din ”Lucifer” din când în când, însă nu reușesc să fac abstracție de telefonul care nu sună. 
Îmi doresc să sune, dar în același timp mi-e și frică să sune. 

Și - fapt probabil nu chiar surprinzător - nu e vorba de mine, că dacă era, aș fi fost incomparabil mai relaxată. Mă cunosc foarte bine și pot afirma asta fără rezerve. Și da, îmi doresc din tot sufletul ca despre mine să fi fost. 

La asta s-a adăugat de curând încă o sursă de stres și temeri - tot de ordin familial, tot referitor la cineva foarte apropiat și tot referitor la un aspect care ține de sănătate. Puse toate cap la cap, mi-e tot mai greu să-mi țin biscuiții grămadă. 
PTSD-ul meu, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, joacă țonțoroiul. 

Cum spuneam, știu că în lume se întâmplă tragedii, însă pentru mine e vorba de tot ceea ce iubesc mai mult pe lume și mi se face mușuroi sufletul care pendulează între teamă și speranță.

Sper să fie totul bine. Sper.