Câteva reflecții

Probabil că ar fi de dorit, util și constructiv dacă aș fi în măsură să spun că am învățat ceva din experiența de șase săptămâni de așteptare a unei biopsii și a rezultatului ei. Că m-am înțelepțit, că mi-am însușit niște lecții și alte sforăieli din astea (vorba vine) motivaționale. 

Realitatea e că nu mă simt cu nimic mai deșteaptă, și-n niciun caz mai înțeleaptă. If anything, doar mai vlăguită din punct de vedere emoțional, după o lună și jumătate de pendulare între gândit pozitiv și ghimpii lui ”dar dacă, totuși...?”. 

În perioada asta am avut parte de sprijin enorm din partea prietenelor și, de asemenea, și din partea voastră. Chiar dacă sună clișeistic, v-am simțit aproape. Pentru asta nu pot decât să vă mulțumesc. Nu știu dacă aveți idee cât de mult bine mi-a făcut să citesc gândurile voastre bune. 

De-a lungul acestor săptămâni de așteptare, îmi imaginasem de câteva ori cum va fi momentul în care voi afla că e totul bine. Cum voi fi inundată de ușurare, de recunoștință, cum voi respira adânc de mai multe ori. 

În realitate, pe moment am fost aproape amorfă. Ca și cum sistemul nervos nu putea să iasă din starea de ”en garde!” și nu înțelegea că pericolul a trecut. 
Apoi am experimentat ceva pentru mine cu siguranță inedit - o dorință puternică de-a cheltui bani. Voiam să intru pe site-uri de shopping, să mă duc prin magazine, să-mi iau ceva drăguț, ca să dau un binemeritat push endorfinelor amorțite. Cum excelent mi-a spus una dintre cititoarele vechi (cu care am trecut dincolo de blog 🙂), era senzația aia neprețuită că am scăpat de sentimentul de ”hit pause on enjoying life până aflu”. 
Numai că, după cum probabil vă puteți imagina, până la urmă n-am mai cumpărat nimic. 

În schimb, ieri am început să citesc autobiografia Sophiei Loren ”Ieri, azi, mâine. Viața mea”, în compania căreia am petrecut câteva ore încântătoare. O am de câțiva ani buni în bibliotecă, dar probabil acum i-a venit vremea. 
Și este fermecătoare. O poveste care te poartă în timp, invocând o eră demult apusă a cinematografiei și aducându-i aproape, umanizându-i, pe titani precum Marcello Mastroianni, Cary Grant, Omar Sharif sau Clark Gable... pe care nu-i cunoști altfel decât din rolurile jucate 🙂. 

Citeam în fotoliu. Pe paginile cărții se jucau niște raze de soare, iar în sufragerie persista un parfum subtil, dar intens, de la zambilele aflate în ghiveci. Din când în când luam o înghițitură din cana de cafea. 
Micile bucurii ale vieții, mi-am spus, și am simțit un val imens de recunoștință. 

Mulțumesc, Doamne! 🙏

Cel mai frumos cuvânt din lume

Cred că toată lumea care a așteptat rezultatul unei biopsii știe care este acesta. 

Benign ❤️
Benign ❤️❤️
Benign ❤️❤️❤️

Fără de sfârșit sunt minunile și puterile Tale, Doamne! 🙏

Încă îmi caut ritmul normal de respirație, după ce timp de șase săptămâni am respirat cu picătura. 
Încă sunt cu frâna de mână trasă. 
Încă nu simt că am ieșit pe deplin din starea de alertă. 

Dar voi ajunge și acolo. 

Îți mulțumesc, Doamne!  🙏

În sala de așteptare

Greu tare să fii acolo, în sala de așteptare adică. Să nu poți face nimic decât să aștepți, cum îi zice și numele.
Mi-e tot mai greu să mă adun, și simt până la os fiecare zi care trece fără să primim un anume telefon. Știu că poate părea că mă alint, și că foarte mulți oameni trec prin greutăți incomparabil mai mari, dar simt că așteptarea asta - între timp, de o lună și jumătate - mi se pune pe inimă și mă secătuiește. Practic nu prea mă mai pot concentra la nimic, doar aștept, aștept, aștept. 

Mă mai uit la câte un episod din ”Lucifer” din când în când, însă nu reușesc să fac abstracție de telefonul care nu sună. 
Îmi doresc să sune, dar în același timp mi-e și frică să sune. 

Și - fapt probabil nu chiar surprinzător - nu e vorba de mine, că dacă era, aș fi fost incomparabil mai relaxată. Mă cunosc foarte bine și pot afirma asta fără rezerve. Și da, îmi doresc din tot sufletul ca despre mine să fi fost. 

La asta s-a adăugat de curând încă o sursă de stres și temeri - tot de ordin familial, tot referitor la cineva foarte apropiat și tot referitor la un aspect care ține de sănătate. Puse toate cap la cap, mi-e tot mai greu să-mi țin biscuiții grămadă. 
PTSD-ul meu, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, joacă țonțoroiul. 

Cum spuneam, știu că în lume se întâmplă tragedii, însă pentru mine e vorba de tot ceea ce iubesc mai mult pe lume și mi se face mușuroi sufletul care pendulează între teamă și speranță.

Sper să fie totul bine. Sper.

Ceva din mama s-a întors la mine 🙂

 ... la figurat, desigur 🙂. 
Sau poate nu numai la figurat, după cum se va vedea. Oricum, e ceva care-mi umple sufletul de nostalgie și de drag. 

Cred că era prin 2003-2004 (mai probabil 2004) când mi-a dăruit un sistem audio compact - sau un boombox, cum mai este cunoscut. Nu era ceva din cale-afară de sofisticat, dar pentru mine era lumea întreagă și o bucurie enormă; pentru prima dată, aveam și eu unde să ascult CD-uri. Pentru casete mai avusesem casetofoane de-a lungul timpului, dar CD-uri n-aș fi avut unde asculta (motiv pentru care nici nu aveam). 
Și nu doar de asta m-a impresionat și-a însemnat atât de mult pentru mine, ci și pentru că știam că nu prea-și permite și că mi-l cumpărase din puținul ei. 

Mi-a ținut și de bucurie și de tristețe, și de bine și de amar. Dacă memoria nu mă trădează, la el am ascultat cel dintâi CD, dăruit de omul meu la prima noastră întâlnire. Două luni mai târziu, în excursie la Viena, mi-am cumpărat 3 CD-uri cu muzică vieneză de la shop-ul Palatului Schönbrunn. Și cât le-am mai ascultat, și cât m-am mai bucurat de ele. 
(Da, da, în retrospect știu: Schönbrunn e cam ultimul loc de unde să-ți cumperi muzică. Dar atât mă ducea mintea atunci și n-am regretat niciodată, deși în mod sigur prețul a fost sensibil mai ridicat decât într-un magazin specializat).
Colecția mea de CD-uri a crescut ulterior și multă, multă stare de bine mi-am aflat în muzică. În 2007 m-am căsătorit și mi-am urmat omul în Germania, iar aparatul l-am dus la Piatra Neamț. Ocazional mai asculta mama muzică sau radio. 

Anii au alunecat și nu m-am mai gândit la el. La începutul lui 2015 mama a plecat în eternitate, iar după mai puțin de doi ani a urmat-o și bunica. După moartea bunicii am vândut apartamentul și de când s-a întâmplat asta (se împlinesc anul viitor zece ani) nici n-am mai călcat pe strada unde se află blocul. N-am mai putut să mă apropii, din motive pe care nu-mi doresc să le evoc. 
Am strâns câteva cutii de amintiri și obiecte personale pe care le păstrez, dar sistemul audio nu se regăsea printre ele. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, nu se mai afla în casă. Am o bănuială, dar e legat de ceva trist și care nu-și are locul aici. 
În tot cazul, aparatul dăruit de mama dispăruse. 
Și alți ani au alunecat. 

Cred că am mai menționat în treacăt, omul meu e audiofil; de-a lungul timpului și-a alcătuit o colecție impresionantă nu doar de scule muzicale din cele mai variate, de la vintage la ultima generație (casetofoane, pickup-uri, magnetofoane, walkman-uri, linie audio și boxe ultraperformante etc), ci și CD-uri, casete, viniluri și minidiscuri. E mereu interesat, citește, experimentează, înregistrează, e-n tot felul de grupuri dedicate, se uită pe eBay șamd. 
Și mie-mi place muzica bună, dar nu mă pot compara cu el. De fapt, în ultima vreme am ascultat tot mai puțin. 

În urmă cu vreo două săptămâni mi-a trimis un link de pe Kleinanzeigen.de (un portal pe care persoanele private vând tot felul de lucruri). 
L-am deschis și inima mi s-a scufundat pentru o clipă văzând ce era în poză.
- Ăsta e ca cel pe care mi l-a luat mama… de fapt, e identic. Îmi pare așa de rău că nu mai era în apartament... l-aș fi păstrat. 
- Bănuiesc că nu te-ar ajuta cu nimic ăsta, dacă aș încerca să-l cumpăr, a zis omul. 
- Ba da. Nu e același, dar e ca el. (....) De fapt, de ce mă gândesc, de ce mi-l doresc mai mult. 
- De asta ți-am și trimis link-ul. 

N-a fost să fie chiar aparatul din link, pentru că s-a dovedit că avea niște defecțiuni care-l făceau indezirabil; dar din fericire, nu era unicul de acest tip disponibil.

Când am venit azi acasă, pe măsuță mă aștepta ceva 😊. 

Este impecabil și identic cu cel pe care îl primisem de la mama. Acum, în timp ce scriu, ascult o casetă cu Gigliola Cinquetti. Trag din când în când cu ochiul la el și am un sentiment de bine, de drag, de duioșie, de căldură, de nostalgie, de... 🥰. 

Calitatea sunetului este una foarte bună. Aș fi putut să-mi cumpăr un model mult mai recent, cu display luminos și alte briz briz-uri, dar n-am vrut. Am unde asculta muzică la o calitate a sunetului absolut incredibilă oricând vreau, dar nu asta căutam acum și nu de asta mi l-am dorit. 

Am vrut să regăsesc ceva din mama. 
Am regăsit. Nu-mi vine să-mi mai iau ochii de la el. 
Și cred că, de undeva din necuprins, mama zâmbește în seara asta.
Mami... ❤️

”Când ajungi acolo, vezi că de fapt nu prea există niciun acolo....”

Încă am o perioadă grea, de unde și prezența sporadică pe aici. Sper să se încheie cu bine. Până atunci, tot cu sufletul chircit sunt. 

Titlul textului de azi nu-mi aparține, dar nu mai știu unde l-am citit. Foarte posibil să fie un citat dintr-un volum biografic despre Arnold Schwarzenegger, pe care l-am citit pe la vreo 19 ani. Se referă la atingerea unui obiectiv la care ai visat multă vreme - și când se întâmplă asta, constați că nu e tocmai atât de extraordinar pe cât ai fi crezut. 

Bine, nu că m-aș compara pe mine cu el și rezultatele lui, dar pe undeva am rezonat cu ideea. V-am mai spus că avem doi colegi noi - adică între timp nu mai sunt tocmai noi, ci doar cei mai recenți în echipă; niște oameni de toată isprava, acel gen de colegi cărora le duci dorul când sunt în concediu sau în Home Office. Foarte inteligenți, au învățat enorm, dar încă mai au multă mămăligă de mâncat. Iar domeniul nostru chiar este unul unde absolut nimic nu înlocuiește experiența. 
Fiecare dintre noi, ăștia mai ”bătrâni” din punct de vedere al anilor de vechime în domeniu, ar putea scrie o carte. (Și fiecare dintre noi ar intitula-o ”Am fost cândva un om normal”, dar să nu ne împiedicăm de amănunte 🙄). 

Zilele trecute, unul dintre cei doi m-a întrebat ceva legat de o problemă pe care o avea. O chestiune destul de complexă, care presupunea câte puțin din mai multe arealuri: oarece noțiuni tehnice, exemple de situații asemănătoare și moduri de soluționare, o idee pentru o analiză de natură să pună lucrurile în perspectivă și un pic de psihologie referitor la abordarea clientului (mă rog, aici se poate spune că am trișat oarecum; respectivul a fost clientul meu până anul trecut, că s-au reorganizat portofoliile după ce s-a completat echipa, drept pentru care îl cunosc întrucâtva). 

Colegul își lua notițe, mă mai întreba una-alta, iar scria și când a terminat a ridicat privirea uitându-se la mine ca la altă aia. 
- Incredibil, câte poți să știi. 
- Anii de lucru în branșă au de obicei efectul ăsta. 
- Mi se pare imposibil să ajung vreodată la asemenea nivel. 
- Și mie mi se părea. Crede-mă, ai să ajungi. 

Nu arăta prea convins. Știu că am dreptate și că va progresa enorm în anii ce vin, dar cât de bine îl înțeleg.

Mi-am adus aminte de primul meu an ca manager de flotă. Geez, nici nu puteam dormi noaptea, iar asta nu e o metaforă. Mă trezeam undeva în jur de ora trei gândindu-mă ba la clienta care-mi refuză refacturarea pe motive lipsite de fundament (dar pe care nu știam atunci să le contracarez), ba la vagonul oprit în câmp și pentru care nu reușesc să găsesc o echipă mobilă pentru a face reparația preliminară ca să-l pot transporta în siguranță la atelier, ba la faptul că am de comandat zeci de piese de schimb pentru revizii... 

Le-am rezolvat, pe astea și nenumărate altele. Job-ul meu e complex și primul lucru pe care l-am aflat a fost că voi învăța în fiecare zi. Aproape șapte ani mai târziu, asta nu s-a schimbat. Poate o să povestesc mai în detaliu cândva cam cu ce mă îndeletnicesc (în afară de a-mi lăsa clienții în viață, demers care mă solicită serios câteodată 🤫). 
Am visat multă vreme la starea de relaxare profesională pe care o am de ceva vreme. Nu că e mereu ușor (foarte adesea nu e), dar am ajuns la nivelul ăla de ”știu de unde s-o apuc. Chiar dacă nu știu totul, știu unde să caut informația completă. Iar dacă nu nimeresc singură, știu pe cine să întreb”, urmat de ”îi dau eu de cap”. Și chiar îi dau. 

Cât de mult mi-am dorit să ajung la nivelul ăsta. 
Cât de mult îmi invidiam colegii. 
Cât de tare mă temeam că n-o să ajung niciodată ca ei. 
Cât de convinsă eram că voi fi întruchiparea mulțumirii de sine dacă s-ar întâmpla asta.

Ani mai târziu, sunt acolo. Știu. Învăț. Am obținut, din nou, un punctaj uriaș la evaluarea anuală (iar de data asta chiar eram convinsă că am feștelit-o măreț, a fost un an deosebit de greu). Și de foarte multe ori, îmi place ceea ce fac. 
Numai că. 
Nu am nici pe departe bucuria pe care aș fi anticipat-o. Ar trebui să fiu mulțumită, sau chiar mândră de mine. Nu sunt, deși obiectiv vorbind I came a long way, cum se spune. 

Sunt acolo, dar nu prea găsesc niciun acolo.