De lungă, e interesantă (leapșă)

Zilele astea sunt într-o stare atât de avansată de epuizare și de numaipotcutoaterahaturiledelamunci încât nu mă văd în stare de un text elaborat. Dar, având în vedere inclusiv faptul că vinerea viitoare voi pleca în România pentru o săptămână, parcă nu-mi vine să las armata de păianjeni să-și facă de cap pe aici. Drept pentru care scriu cam unicul lucru de care mă simt în stare - o leapșă (pe care nu mai știu unde am găsit-o, dar bine că am...).

Așadar, să le numărăm, coane Fănică. 
Curat să le numărăm! 

1. Te-ai căsătorit. 
19 ani în curând and counting.

2. Ai divorțat.
Slavă Domnului, nu. 

3. Te-ai îndrăgostit. 
De vreo cinci ori, dacă-l pun la socoteală și pe Ștefănel de la grădiniță. De care m-a despărțit ”tovarășa”, respectiv ne-a schimbat locurile, pentru că sporovăiam tot timpul și deranjam colegii de la modelat pitici de plastilină. 

4. Ai chiulit de la școală.
Ba am sărit și un gard înalt, întru ducerea la bun sfârșit a acestei nobile îndeletniciri 💪.

5. Ai adus pe lume un copil. 
N-a fost să fie în viața asta. 

6. Ai călătorit într-o ambulanță. 
Sunt recunoscătoare că n-a fost cazul. 

7. Ai fost în Hawaii. 
Nu încă. Accentul fiind pe ”încă”. 

8. Ai fost la Paris. 
Prima dată în 2003, apoi în 2019 și de-atunci am pierdut numărul. Anul ăsta am fost o dată și după cum se prefigurează, în toamnă mă duc iar. 

9. Ai fost la Las Vegas. 
Am stat la Bellagio și-am și jucat la cazinou, rezon! 

10. Ai fost în Canada. 
Nu încă. Și aici accentul e pe ”încă”. Există chiar și un plan, pentru un viitor pe care-l sperăm cât mai apropiat. 

11. Ai fost în Australia. 
Nu încă, deși aici ”încă” e oarecum mai slab. E mult, mult prea departe... Dar cine știe, poate cândva 😊. 

12. Ai fost în Italia. 
De multe ori și de fiecare dată cu aceeași bucurie. Este o țară splendidă, din toate punctele de vedere. 

13. Ai vizitat Mexic. 
Nu încă, și nici nu prea ne trage ața într-acolo. Poate este o percepție eronată, dar America de Sud nu mi se pare un loc prea sigur, cam pe nicăieri. 

14. Ai înotat în Pacific. 
Asta nu, pentru că apa era prea rece, dar am intrat până la glezne când am fost la Malibu în 2017, și l-am salutat de bun găsit 💙. 

15. Ai înotat în Caraibe. 
Nu încă. Îmi doresc. 

16. Ai înotat în Atlantic.
Nu, dar l-am traversat de două ori și-am intrat până la glezne 💙 (asta când am ajuns pe Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei continentale). 

17. Ai fost în Noua Zeelandă.
Aici e cam ca la Australia. Nu încă, dar e atât de departe...

18. Ai fost în Tahiti. 
A se vedea Noua Zeelandă. Și Australia.

19. Ai zburat într-un elicopter. 
Nu, și nu e ceva ce să-mi doresc neapărat. 

20. Ai fost într-o croazieră. 
Nu încă. Visez la asta. De preferat, una care să includă cumva și o deplasare la Agra. 

21. Ai dormit la cort. 
În copilărie, cândva înainte de revoluție. Nu prea țin minte altceva în afară de țânțari. 

22. Ai făcut parte dintr-un juriu. 
Nu, și dat fiind sistemul juridic al țării unde trăiesc nici nu se va întâmpla, dar mi-ar fi plăcut. 

23. Ai dansat în ploaie. 
Să ne fie cu pardon, așa ceva e romantic numai în filmul cu Gene Kelly. 

24. Ai fost în California. 
Los Angeles, Santa Monica, Santa Barbara 🙂. 

25. Ai fost la New York. 
Da, și-mi doresc din tot sufletul să mă mai duc ❤️. Măcar o dată. Este orașul din care nu pleci niciodată cu adevărat; doar îi duci dorul, indiferent unde te poartă pașii. 

26. Ai cântat la karaoke. 
S-a întâmplat o singură dată, în cadrul unui eveniment la care participasem în calitate de jurnalist. N-aș zice că m-am făcut de râs (am interpretat ”Ploaia”). 

27. Ai apărut la televizor. 
Pe vremea când lucram la Mediafax mi s-a văzut mutra la televizor în timp ce le țineam reportofonul sub nas lui Octavian Belu și Marianei Bitang, proaspăt reveniți cu echipa de la Jocurile Olimpice din Atena. Asta a fost singura mea experiență ”în fața camerei” și nu-mi pare rău că a rămas unică.

28. Ai un nepot. 
Nu în sensul cuvântului englezesc din imaginea de mai sus, dar sunt mătușa unui nepot deștept, cuminte și frumușel foc. Cu care am fost ieri la bâlci și cred că m-am bucurat să-l văd dându-se în tot felul de mașinării cel puțin la fel de mult pe cât s-a bucurat el să se dea.  

29. Ai avut un animal de companie. 
Am avut două cățelușe, de-a lungul a aproape 27 de ani. Au fost foarte iubite. Când au murit, am îngropat cu ele și ceva din mine. 

30. Ai făcut o coborâre cu schiurile. 
Păcatele mele, nu. Am două picioare stângi și nici cea mai vagă intenție de-a mă împrieteni cu schiurile în viața asta. 

31. Ai făcut schi nautic. 
Iată încă ceva ce sunt foarte fericită să nu fac, thank you very much. 

32. Ai mers cu motocicleta. 
O singură dată. Era condusă de un amic. A fost inedit, dar nu ceva ce să-mi doresc să repet.

33. Ai sărit cu parașuta. 
Nu sunt certată cu sporturile extreme, dar nu ne frecventăm și toată lumea e mulțumită cu acest aranjament.

34. Ai fost la un drive-in movie. 
Ăsta-mi pare mai degrabă un concept american, dar nu e ceva ce m-ar face curioasă. 

35. Ai călărit un elefant. 
Nu, și nici nu cred că se va întâmpla. Pentru că nu ar fi decât ceva pentru show și mi-ar fi milă de el, cum mi-a fost și anul trecut de cămila din Dubai. 

36. Ai călărit un cal. 
Nici asta, și cu toate că nu exclud total, nu cred să se întâmple. 

37. Ai donat sânge. 
Miopie forte. 

38. Ți-ai făcut un piercing. 
În privința asta sunt o perfectă maica Filofteia. Altfel spus, nu (dacă nu pun la socoteală găurile din urechi, pe care personal nu le-aș încadra aici). 

39. Ți-ai făcut un tatuaj. 
Maica Filofteia vă salută din nou. 

40. Ai condus o mașină cu cutie de viteze manuală. 
(De unde rezultă că leapșa asta e scrisă de un american). Păi numai de astea am condus. 

41. Ai făcut scuba diving. 
Neah, și nici nu sunt curioasă. Cumva prea claustrobic pentru mine. 

42. Ai locuit pe cont propriu. 
Da, și a fost o perioadă în care am învățat foarte multe despre mine. 

43. Ai călătorit cu o limuzină. 
Nu, dar aș fi curioasă de experiența asta. 

44. Ai fost amendată pentru depășirea vitezei legale. 
S-a întâmplat de câteva ori 😇.

45. Ți-ai rupt un os. 
Am avut norocul să nu mi se întâmple asta, ceea ce sper să fie cazul și pe viitor. 

46. Ai avut copci. 
Stați să socotesc: de patru ori. Trei operații și o rană cauzată de un coleg, din neatenție.

47. Ai călătorit singură. 
Da, și a fost interesant, dar nu e ceva ce să-mi doresc.

48. Ai absolvit studiile universitare. 
Bifat. 

49. Te-ai pensionat. 
Un pic mai puțin de 21 de ani rămași, dacă n-or schimba ăștia legislația.

50. Ai deținut o companie. 
A existat o tentativă la un moment dat, dar a rămas doar o încercare. Din fericire. Nici eu, nici omul meu nu avem stofă de antreprenori. 

Și cu asta, gata. Phew, a fost destul de lungă. Am vrut să număr câte am făcut, dar mi-am dat seama că ar fi oarecum irelevant, având în vedere că unele au fost făcute ”într-un fel” (ca de pildă cele cu înotatul în oceane). Dar în tot cazul, a fost un exercițiu simpatic.

Călare pe situație

Iată un proiect nou, they said. 
Va fi interesant, they said. 
N-ar trebui să vă ocupe foarte mult timp, they said.

Asta a fost prin ianuarie și it didn't age well.

Zece ore în cap azi, dintre care trei în diverse ședințe online (în timpul cărora am mai și lucrat pe ascuns, ascultând cu juma' de ureche și profitând că nu era musai să țin camera deschisă). 
Așa e de săptămâni în șir. ”Situația se va relaxa pe parcurs”, they said. 

Mă pot gândi la vreo sută de moduri în care aș replica la toate cele de mai sus, dar meandrele concretului mă împiedică, if you catch my drift. Iar colegii implicați și ei în mai sus-menționatul proiect îmi dau dreptate (suntem într-un gând și-o sâmbătă, vorba ceea). 

O prietenă mi-a dăruit cea mai recentă carte a Camillei Läckberg, la care citesc (cică) de vreo două săptămâni și nu mai apuc s-o termin. 
N-am început niciun serial nou de când am terminat ”Lucifer”, și-a trecut ceva timp de-atunci. 
Despre scrisul pe blog bănuiesc că nu mai are rost să zic nimic. 

Da' am un nou prieten, în schimb. Se numește Magneziu Bisglicinat 💪.

”Diavolul se îmbracă de la Prada 2” - și mai bine rămânea dezbrăcat

Cum e vorba aia clișeistică - l-am văzut eu, ca să nu-l vedeți voi. Dar asta e doar în parte adevărat și, de fapt, aș zice că este un paradox: e un film slab, însă merită văzut. În special pentru Meryl Streep și Stanley Tucci, care ar fi la fel de autentici și fermecători inclusiv dacă ar juca rolul unui hidrofor cu pompă submersibilă.

La drept vorbind nu aveam așteptări, ciorbele reîncălzite sunt foarte rar un succes, după cum s-a demonstrat în repetate rânduri. M-am abținut de la a citi orice review, tocmai ca să nu mă las influențată și doar după genericul de final m-am uitat la nota de pe IMDB (care e chiar mai mică decât primul film, ceea ce este grăitor. Și-acum că l-am văzut, nu mă miră deloc aspectul ăsta). 

Un prim aspect unde au dat chix este că efectiv au ruinat personajul Mirandei. Asta s-ar putea parțial explica prin prisma faptului că au trecut 20 de ani, iar online-ul e o lume mult mai sălbatică și imprevizibilă decât a fost vreodată print-ul, aflat acum în cădere liberă. 
Chiar și așa însă, e surprinzător și nefiresc să regăsești o Miranda Priestly care ține cont de avertismentele HR-ului referitoare la exprimările politically correct, sau care se lasă surprinsă în momente de nesiguranță și vulnerabilitate, sau căreia îi pasă de sentimentele celorlalți. 

 

Of, unde e acea Miranda din primul film cu al său epic ”details of your incompetence do not interest me”? 🫠 

(Serios, o Miranda care se arată șocată când Andrea îi spune că n-a fost ok felul în care s-a purtat cu Nigel de-a lungul anilor? Care se duce la Nigel și, aproape sfioasă, îl întreabă ”have I taken you for granted?”? Care-și dă consimțământul ca Andrea să scrie o carte despre ea? La fel de credibil ar fi fost James Bond care refuză un Martini, cere un ceai de mușețel cu miere și decide să își declare toate veniturile la fisc. Sau Darth Vader care organizează o petrecere surpriză de Ziua Tatălui pentru Luke și Leia 🙄). 

Andrea Sachs (aceeași Anne Hathaway, minunată, dar - ca urmare a scriiturii - destul de anostă) a fost concediată împreună cu întreaga secție de la publicația unde lucra și se pomenește angajată la ”Runway” direct de către șeful Mirandei, fără știrea acesteia din urmă (ceea ce va asigura una dintre puținele scene savuroase din film). Misiunea ei este de-a scrie o serie de articole de natură să gestioneze criza în care se află revista, în urma unei gafe editoriale. 

Unul dintre cele mai delicate demersuri este acela de-a îmbuna sponsorii și cel mai important dintre ei este Dior. Miranda, Andrea și Nigel merg împreună pentru a se întâlni cu persoana responsabilă de partea publicitară, iar surpriza e de ambele părți când dau peste... Emily, fosta colegă a lui Andy. 

Sinceră să fiu, principalul motiv pentru care am pus o fotografie cu Emily a fost ca să mă scandalizez corespunzător pe tema coafurii. Sau a ne-coafurii, mai bine-zis. Ok, înțeleg că sunt vremuri grele și e criză, dar chiar au concediat toți stiliștii? 🧐

În fine, revenind la intrigă, Miranda aspiră de ani de zile la postul de Global Head of Content pentru întregul trust, dar șeful ei face un infarct și moare chiar în seara în care urma să-i anunțe numirea în acest rol. 
Se poate ceva mai clișeistic, mai previzibil și mai americănesc de-atât? Să nu subestimăm scenariștii: da, se poate! Fiul răposatului preia poziția tatălui și-n loc să-i dea Mirandei postul îndelung râvnit, se apucă de restructurări și tăieri de buget. 
Aaaaaa! (Asta eram eu, căscând de plictiseală în fața mai sus-menționatului clișeu 🥱🥱🥱). 

Trec peste restul poveștii, că nu vreau să vă spoileresc de tot. Mă rezum la a spune că e străvezie, cam lipsită de direcție și de zvâc și plină de clișee ca un șvaițer de găuri. 
Toate astea ar fi putut fi depășite cu succes dacă scriitura nu ar fi fost atât de plictisitoare și neverosimilă. Cele mai stridente diferențe s-au văzut, cum spuneam, în cazul Mirandei, care a fost mult prea cuminte și neplauzibilă. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că un scenarist iscusit ar fi putut păstra vechiul personaj, adaptându-i metehnele și aerul autoritar la contextul actual. 
Dar nu mă-ntreabă nimeni, aia e 🙃.

Încă o problemă mi s-a părut lipsa aproape cu desăvârșire a glamour-ului. Păi în primul film, ținutele fuseseră efectiv un personaj în sine. Aici au trecut aproape neobservate, iar peliculei efectiv i-a lipsit luminozitatea. E genul ăla de imagine care te-ar face să-ți verifici telefonul să vezi dacă nu cumva e-n power save.

Una peste alta, ăsta nu mai e un film despre lumea modei, ci despre niște jurnaliști care scriu despre modă. Așa cum spunea cineva, e un clasic exemplu de ”povara moștenirii” (având în vedere că primul film este remarcabil și a devenit un clasic al genului). Sau ar putea fi comparat cu un fel de mâncare bun pentru dietă: puține calorii și aproape fără gust.

Când eram tânără (și bleagă)...

Probabil că fiecare dintre noi a avut parte în decursul vieții de cel puțin o experiență din categoria ”da-mi-aș pumni în cap să-mi dau de cât de prost / bleg / fraier am putut să fiu și ce mama dracu' oi fi avut în caaaaaap”. 
Este omenește - cum spuneam, tuturor ni s-a întâmplat, sau în tot cazul, covârșitoarei majorități - dar asta nu te face să te simți mai bine. 

Și fix azi mi-am adus aminte de un moment de-ăsta din categoria ”mai am numai doi neuroni care nu vorbesc unul cu altul”, pe care l-am trăit într-un iulie de demult, dinainte de a-l cunoaște pe omul meu. 

Pe vremea aia, când era lupul cățel și puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier (niciodată n-am priceput vorba asta cu puricele potcovit, închid paranteza), aveam 20-și-un-pic de ani și un prieten. Nu era genul ăla de relație în care să te vezi și peste ani de zile alături de respectivul, dar țineam la el și-i trecusem cu vederea niște chestiuni - pentru care de asemenea mi-a părut rău ulterior că nu l-am trăznit.

Eh, și-ntr-o seară ajung eu la el ca de obicei (nu locuiam împreună, nici nu se pusese problema vreodată), nu era acasă, în schimb fratele lui, care stătea în același apartament, era. 
- E plecat, mi-a comunicat sec. 
Dă-te-ncolo de Captain Obvious, mi-am zis, și l-am sunat pe împricinat.
De obicei răspundea și vorbeam ce aveam de vorbit, ca toată lumea botezată. În schimb în seara aia, ce să vezi, mi-a respins apelul și când am încercat din nou, își închisese telefonul. 

Mestecând mătrăgună, mă instalez comod și-ncep să macin în minte, pe sistemul ”vino repede acasă, frumosule, că te satur eu de noaptea iguanei”.
Asta a fost prima greșeală. Ar fi trebuit să plec acasă în momentul ăla, dar mi-am zis c-o fi, c-o păți. Haștag #omiedepumniîncap. 

Mai stau, mă mai învârt, mai încerc să-l sun. Telefonul tot închis. În camera lui, frate-su împușca diverși carcalaci într-un joc pe calculator și m-am dus să-ncerc să-l iscodesc. 
- Stai liniștită că e ok, mi-a zis respectivul, mânuind cu dibăcie un shotgun. 
Păi nu prea aveam îndoieli în privința asta, drept să spun. Alta era problema care mă ardea, dar mai mult n-am scos de la el. 

Între timp se întunecase. Am vorbit cu o prietenă care m-a încurajat să aștept ”să vezi ce-ți zice, poate există o explicație rezonabilă și care nu ne dă nouă prin minte”. 
Evident că exista una, a se vedea iguana de mai sus. 
La un moment dat m-a apucat plânsul, mai mult de nervi și de orgoliu făcut ferfeniță. 

Mangafaua a apărut pe la unu noaptea, senin și nevinovat ca un miel. Mi-a spus că a fost cu ”o amică” de care nu-l leagă nimic în sensul la care mă gândeam eu, că nu am de ce să-mi fac griji referitor la relația noastră și că a greșit închizându-și telefonul, dar că alte explicații nu vrea să dea. Și cu asta, basta. 

Griji nu-mi făceam, că tocmai devenise evident că nu am ce explicație rezonabilă să mai aștept, apropo de ce vorbisem mai devreme cu prietena. Din momentul ăla relația s-a dus inevitabil pe plută, era clar că nu mai există nimic din moment ce se alesese praful de orice formă de respect, iar peste vreo 3 săptămâni ne-am despărțit. 

De câte ori îmi aduc aminte de povestea asta îmi imaginez ce reacție ar fi avut prepeleacul dacă nu m-ar mai fi găsit când s-a întors, nici pe mine și nici bruma de obiecte personale pe care le aveam la el. 
Și tot de-atâtea ori îmi vine să-mi dau #încăomiedepumniîncap că n-am plecat acasă la mine în seara aia și n-am dărâmat încă de-atunci șandramaua. 

Aventurosul demers de achiziționare a două perii de toaletă

Pentru astăzi plănuisem o altă postare, însă mai poate aștepta, că țin musai să vă istorisesc cea mai recentă peripeție, anume aceea de-a înlocui niște acareturi în băi. 
(La plural, că din fericire avem două băi, ceea ce este unul dintre secretele unui mariaj fericit. N-o zic eu, Larry Hagman a zis-o, într-un interviu. Și cum ar spune el, boy howdy, chiar că avea dreptate 🤫).

Așa, deci să nu-mi uit vorba, spuneam de acareturi, respectiv capace noi și perii de toaletă. Ne-am dus la unul dintre magazinele de mobilă și obiecte sanitare din zonă - destul de mare și promițător de altfel, îl cunoșteam și de-a lungul timpului ne mai luaserăm diverse de aici. 

Ajungem la raionul respectiv, ne uităm pe acolo, alegem două perii, 26 de euro bucata. Cam scump, dar măcar par să fie ceva mai de calitate și nu e ca și cum am cumpăra așa ceva în fiecare săptămână, hai treacă de la noi. En avant spre capace! 🥳
Dar capacele nu se vedeau nicăieri. Ne-am tot frăsunit încolo și încoace, practic aveau tot ce-ți poți imagina că ar trebui să existe într-o baie, numai capace nu. 
Am căutat pe cineva să întrebăm, poate capacele se află într-un ungher accesibil numai cunoscătorilor, dar nu se vedea niciun angajat, iar birouașul de informații era singuratic și stingher. Coborâm la parter, aici aveau un birou de informații mai mare, unde o jună consilia de zor. Ne așteptăm rândul, întrebăm, ”noi nu avem capace”. 
Ăăăă? ”Trebuie să mergeți la magazinul cutare, ei au capace”.

De ce-ai avea orice altceva și capace nu? Din marile enigme ce rămâne-vor nedezlegate. În fine, mergem la casă cu periile în brațe. 
- Aveți card de client? 
- Nu, nu avem. 
- Doriți să vă faceți?
- Nu, mulțumim, suntem clienți mai degrabă ocazionali...
- Alles klar, zice tanti cu un aer ofuscat, și bate prețul: 90 de euro. 
Huh? N-am excelat niciodată la mate, dar tot nu-mi iese la socoteală. 
- Dacă nu aveți card de client, atât costă. 
(Un fel de ”in your face, bă!”). 
- Bine, atunci ne putem face card acum pe loc?
- Da, dar nu la mine, trebuie să vă duceți înapoi la informații. 

Mno. Hai înapoi la juna cea degrabă sfătuitoare. Stăm din nou la rând, ni se dă un cod QR cu formularul care trebuie completat, omul îl accesează, Internetul mai mult nu merge decât merge, ”avem Wi-Fi”, hai că l-a luat, ”cardul va veni pe mail”. 
Așteptăm, refresh. 
Vine un mail, nu era cardul, ci un mesaj de călduros bun-venit și o listare a nenumăratelor avantaje ce vor decurge în urma înțeleptei noastre decizii de-a ne face card. A se scuti. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al doilea mail, nu era cardul, ci invitația de-a ne abona la newsletter. Bâști. 
Așteptăm, refresh. 
Vine al treilea mail, nu era cardul, ci un cod de reducere de 10%, drept răsplată pentru proaspătul card de client (pe care încă nu-l avem). ”Putem să-l folosim pentru perii”, ne-am zis, dar ne-am dezumflat rapid; era valabil numai pentru comenzile online. Meh. 
Și totuși, unde naiba e cardul ăla? 🧐

Ai zice c-am fi putut renunța, dar dac-am fi plecat fără perii, chiar c-am fi pierdut timpul până atunci absolut degeaba. Refresh. Ne ducem s-o întrebăm pe jună. 
- Ați primit 3 mailuri deja? Al patrulea o să fie cardul, întotdeauna vin alte 3 mailuri mai întâi. 

Logic, doar nu era să ți-l trimită din prima, tre' să treci testul răbdării. Am mormăit ceva despre faptul că pe eticheta de la raft nu scria nimic referitor la faptul că prețul ăla e valabil numai dacă ai card (mai ales că diferența nu era chiar neglijabilă). 
- Ba scrie pe etichetă, dar scrie mic, trebuia să vă uitați cu atenție. 
Evident că scria mic, ce interes ar avea magazinul să avertizeze clienții? Ajunși la casă, există o șansă considerabilă ca unii să nu mai aibă chef de daraverile pentru card și, nevrând să renunțe la produse pentru care poate au investit ceva timp ca să le aleagă, să plătească prețul întreg.
Nu și noi însă 💪.

A venit în fine cardul, ne-am dus la casă, 52 de euro, am înfrânt! 🎊

În magazinul celălalt am găsit și capace, am studiat circumspecți eticheta cu prețul (că Stan Pățitu' n-avea nici acolo card), însă nu era nicio diferență, așa că am încheiat periplul cu obiectivele atinse și epuizați de acest nou tur de shopping.