Salată de weekend (70)

Aș fi fost tentată să cred că a trecut mult mai mult timp de la precedenta salată, dar nu sunt decât 5 luni. Poate de unde anul ăsta mi se pare interminabil. 

😵‍💫 La serviciu am o perioadă cumplit de grea. La drept vorbind, nu-mi amintesc de când n-a mai fost atât de greu și de când n-am mai avut senzația aia de ”da-m-aș cu capul de pereți să mă dau”. Enorm de mult de lucru, clienți isterici, deadline-uri nerealiste, presiune, dacă mai auzim o dată ”please update aia și ailaltă” o să ne-apuce damblaua și când unul dintre noi deschide o fereastră ca să aerisească, strigăm la el preventiv ”nu sări!”. 
Ca și cum nu aș avea destule, azi am petrecut 45 de minute la telefon cu un sonat - metaforic vorbind, să presupunem că era convins că zăpada este mov. 
Discuția a decurs cam așa: 
- Nu înțeleg de ce-mi spuneți că zăpada este albă, când eu știu foarte bine că este mov.
- Zăpada este albă din motivele cutare și cutare.
- Afirmația dumneavoastră este eronată. Mie nu trebuie să-mi demonstreze nimeni că zăpada nu este mov. 
- Zăpada nu este mov din motivele ics și igrec.
(”Fapt de care ți-ai da și tu seama, dacă n-ai fi prost cu clopot” 🤨). 
- Vă cer să-mi demonstrați că zăpada este albă.
- Poftiți argumente: unu, doi, trei. 
- Argumentele dumneavoastră nu sunt valabile, pentru că zăpada este mov. 
🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯
Patruzeci și cinci de minute. 

😷 Vin după o perioadă stresantă și mă resimt. Fix acum două săptămâni, tata a fost operat pe cord. Este bine, slavă Domnului. N-am prea vorbit despre asta, poate de unde tind în general să țin în mine. Dar parcă abia acum simt cum începe să se scurgă tensiunea acumulată. 

😏 Una scurtă de la birou, de ieri: 
- Thanks a lot, Greta, you are a diamond! 
- Ha. Is she so old? 
Haștag #PoftimSituație 🧐.

😍 Mă apropii de ultimul sezon din ”Lucifer”. Aș spune că abia aștept să povestim despre el, dar în același timp nu mă grăbesc deloc să-l termin. Superbă idee, genial scenariu, râd cu gura până la urechi, iar actorul e sexy balamuc. 
În paralel revăd ”Saved by the Bell” și am sentimente amestecate. Cred că trebuie să mă despletesc pe subiect într-o postare separată 😀.

Miraje la suprapreț

Astăzi vorbim despre o temă pe care n-aș fi avut de gând să o abordez, însă feed-ul meu de Facebook este realmente invadat de câteva săptămâni și m-a stârnit să mă exprim. Sunt peste tot, oricât le-aș bloca și ascunde postările, reapar după câteva ore alte și alte persoane cu același refren. Am sentimentul că voi da peste ele inclusiv în ceașca de cafea. 

Nu este vorba despre martorii lui Iehova, cu toate că așa ar putea părea (ăia sunt aproape inofensivi, prin comparație), ci despre vânzătoarele de uleiuri esențiale. 

Am stat să mă gândesc puțin cum voi structura textul și aș începe cu un disclaimer: eu nu resping aprioric produsele astea și nici nu susțin că sunt complet inutile. Ca odorizante de cameră, pentru masaj sau eventual ca adjuvante într-un tratament alopat (după discuția cu medicul și confirmarea acestuia). 
Trag linie însă, una groasă și roșie, atunci când vine vorba despre copii și despre ignorarea completă a tuturor recomandărilor medicale.

Pe fondul aglomerării pieței (sunt tot mai multe vânzătoare atinse de revelație 🙄, care se luptă să găsească mușterii), agresivitatea este în creștere. Se postează foarte mult, din ce în ce mai persuasiv și cu argumente din ce în ce mai ridicole. 

⚠️ Primul semnal de alarmă este precizarea, foarte des repetată, că ele ”nu dau sfaturi medicale”, ceea ce reprezintă acoperirea perfectă, în cazul în care s-ar întâmpla o nenorocire și ar fi trase la răspundere de către autorități. (Mă hazardez să spun că nu le paște niciun pericol în România, din motivele binecunoscute...).

Se contrazic singure la fiecare pas, iar cea mai clară dovadă este faptul că, indiferent ce problemă li se expune, te sfătuiesc cu ardoare (mă rog, te ”îndrumă”, ne dădurăm naibii cu eufemismele astea 😒) să nu care cumva să te adresezi vreunui cadru medical. Nici măcar la farmacie să nu te duci, că ”sunt mână în mână”. Păi dacă ”nu duce la doctor copilul cu otită și picură-i în ureche ulei de ciuboțica cucului virgin” nu e recomandare medicală, atunci ce e? Vorba Rodicăi Ojog-Brașoveanu, baclava? 
Dacă te arăți recalcitrant la prețioasele recomandări de-a ignora sfaturile medicale, doamnele ”uleioase” (cum își spun ele, cu multă mândrie) își ies degrabă din calmul lor diafan:

(Să trecem peste ortografia lamentabilă. Nu e un fenomen izolat, dar nu despre asta e articolul de astăzi. Că veni vorba, nu știu cum se face, dar foarte multe dintre vânzătoarele de uleiuri își fac un titlu de glorie din faptul că n-au trecut pe la școală decât pentru a avea de unde se întoarce acasă. Închid paranteza). 

🛑 Toate declară că au aruncat orice medicament din casă și se strofoacă din răsputeri să convingă oamenii să nu se ducă la controale preventive. Niciodată, absolut niciodată, nu care cumva să.

Presupunând că nu sunt cu desăvârșire duse cu sorcova, motivul lor este cât se poate de transparent: dacă te duci la un control preventiv și descoperi o afecțiune în stadiu incipient, e foarte posibil s-o tratezi medical și să nu mai ai nevoie să cumperi lunar uleiuri de sute de euro (asta nu e o exagerare, apropo. O dată intrat în malaxor, greu mai ieși de acolo. Sistemul e conceput de așa manieră încât te obligă să cumperi în fiecare lună, ca să nu pierzi punctele acumulate și să beneficiezi de ceea ce crezi tu că sunt cadouri. Nu sunt: le-ai plătit deja, în comenzile de sute de euro date). 
”Ce previne controlul medical? Previne un rahat, asta previne”, se revoltase o pițifleașcă ofuscată, dovedind fie că nu pricepe diferența dintre ”stadiu incipient” și ”stadiu avansat”, fie că nu-i pasă și vrea doar să vândă cu orice preț. Personal, înclin spre a doua variantă. 

O alta care demonizează controalele preventive e de acord că trebuie mers la spital pentru ”urgențe”, dar omite felul în care se poate ajunge la urgențele respective: din hipertensiune ”tratată” cu uleiuri, de exemplu. Da, mi-au defilat prin feed inclusiv recomandări de astea: ”nu vă mai intoxicați cu pastile, tensiunea se poate scădea natural cu uleiuri”, recomandări invariabil urmate de ”scrie-mi în privat”. 

Nici nu mai discut despre ”AVC-ul ăla grav” (în baza a ce stabilești tu dacă e ”ăla grav” sau nu, cucoană?!!) sau ”creștere tumorală care pune în pericol viața” (dacă o descopereai la un control preventiv când era de dimensiuni reduse nu mai punea viața în pericol), că mă apucă și dracii...

Ăsta mi se pare unul dintre cele mai mari ”red flags”: felul în care se străduiesc, din răsputeri și depășind de mii de ori limita ridicolului, să convingă oamenii să nu calce în vreun cabinet medical.

🤯 Au un răspuns și pentru inevitabila întrebare: ”și dacă murim pentru că nu ne-am dus la doctor?”. Senine și netulburate, susțin la unison că ”mori când ți-e scris” și cu asta basta. Țac-pac au rezolvat problema, ia de comandă un ulei pentru anxietate și nu mai pune întrebări dubioase. 

E clar, da? Medicamentele te pot omorî mai repede, dar e absolut OK să renunți la ele și să consumi numai uleiuri. Citisem la un moment dat pe una ”argumentând” că mai bine trăiești 50 de ani fără medicamente, decât 80 de ani cu medicamente. S-ar putea crede că până și absurdul își are limitele lui, dar multă lume o aproba și-i spunea că e minunată 😵‍💫.

🤥 Oarecum pe același palier cu primul exemplu (cel cu ”nu dau sfaturi medicale”), vânzătoarele au grijă să-și acopere spatele pentru eventualitatea (de care sunt și ele pe deplin conștiente, că de n-ar fi, n-ar scrie asta) ca licorile pe care le vând să eșueze. 

Desigur, dacă lucrurile nu merg bine, invariabil este numai vina persoanei care le-a folosit. Cineva relata experiența unei doamne, care cumpărase mai multe uleiuri și le folosise conștiincioasă, dar nu dăduseră niciun rezultat (boala i se agravase, fiindcă renunțase complet la medicația alopată), așa că i-a scris îndrumătoarei sale. Adică celei care făcuse comisioane din comenzile date de doamna respectivă. Reacția ăleia a fost că a certat-o că dacă uleiurile nu au funcționat, e pentru că nu le-a folosit ”cum trebuie”, a trimis-o să vizioneze câteva zeci de ”tutoriale” video și a bruftuluit-o că ”așteaptă mură-n gură”. 
Păi chiar așa, ce-s pretențiile astea la rezultate, în loc să umpli în liniște buzunarele îndrumătoarei?

😱 Vorbind de recomandări, unele dintre ele sunt strigătoare la cer. Ți se spune că, dacă vrei să vezi efecte pozitive, trebuie să consumi 50 de picături pe zi 😳. Inclusiv să le bei, în capsule (nici nu vreau să-mi închipui ce face asta pentru stomac, ficat sau rinichi). 
Ideea e să termini naibii mai repede sticluțele alea, că dacă durează prea mult nu mai fac doamnele vânzătoare comision și iar le vezi ieșindu-și din calmul diafan. 

🔺Ultima idee, că (previzibil) mi-a ieșit din nou un articol kilometric: este realmente înspăimântător cât de multă lume crede toate poveștile astea. Întrerup tratamentele medicale, nu duc copiii la doctor, îi ung cu uleiuri, le dau să le bea în capsule, difuzează ad nauseam. Se relatează și experiențe nefericite (comentarii care, deloc întâmplător, de obicei tind să dispară foarte repede), însă în dinamica generală acestea sunt, din nefericire, irelevante. 
Toate ingredientele manipulării sunt acolo - ”nu ai nevoie de studii medicale, ci doar de o minte deschisă”, ”informare, învățătură, cunoaștere”, ”susține corpul natural și cu blândețe”, ”mergi la sursă”, ”eu nu spun să faceți ca mine, DAR...”, ”descoperirea mi-a schimbat întreaga viață și vreau să ajut și alți oameni”. Însă, cum zice un proverb, nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă.

Am ales să închei cu un screenshot al uneia care-și pusese Facebook-ul în cap după ce povestise că-și tratează copilul suferind de tuse convulsivă numai cu uleiuri. Mai multe persoane i-au promis o sesizare la Protecția Copilului, așa că între timp a șters tot. 

Dar înainte să șteargă, a scris asta:

Obrăznicia asta cristalizează perfect motivația vânzătoarei respective (fapt de care și-o fi dat și ea seama, sau i-o fi atras cineva atenția că se face de mândră minune). Nu sănătatea oamenilor o arde pe ea, ci să-i fie solicitat ”conținutul”. 

Convingerea mea este că toate vânzătoarele astea caută sfatul medicului la o adică, dar n-au niciun interes s-o spună. Nu ar folosi cu nimic demersului lor de a vinde, aspect de care sunt efectiv obsedate. 

Perspicacitatea lui Pălămidă

Nu știu ce-mi veni cu Pălămidă, sincer vă spun. Singurul pe care-l ”cunosc” e cel din sceneta cu Puiu Călinescu, iar personajul de care vorbim azi nu are absolut nimic în comun cu mai sus-menționatul. Dar gândul s-a insinuat și nici că s-a mai dat dus.

Așadar, discuția este despre un personaj din proximitatea plantației unde prestez și cu care personal nu am de-a face foarte frecvent. Din fericire, aș zice. Însă trebuie să recunosc că se poate mult, mult mai rău decât respectivul. 
Spun asta pentru că-n cea mai mare parte a timpului, Pălămidă e inofensiv. 
Când nu e inofensiv, e inutil. 
Când nu e nici inofensiv și nici inutil, e enervant. 
Rar de tot, e util. Chestiunea e de obicei întâmpinată cu sprâncene ridicate a mirare. 
Și uneori, e amuzant. Mai ales atunci când nu-și propune să fie 😀. 

Ca de pildă, o experiență relativ recentă. Avusesem câteva zile libere și-mi pusesem un out-of-office în care menționam când revin și inclusesem o adresă de mail la care să fie trimise mailurile până mă întorc. Așa procedăm cu toții de fiecare dată când lipsim planificat (concediu, călătorie de serviciu sau training). E o adresă de mail creată special în scop de backup, clienții sunt redistribuiți în prealabil, fiecare știe ce are de făcut și treaba funcționează. 

Mă rog, dacă nu te cheamă Pălămidă. Care Pălămidă mi-a scris un mail și i s-a returnat mesajul de out-of-office. 
Poate vă gândiți că nu l-a citit. Ba da, însă ori n-a trecut de primele cuvinte, ori nu le-a procesat.

Cronologia a fost cam așa: 

Primul mail: ”Dragă Greta, spanac pe băț, draci pictați și purici încolonați”. 

Al doilea mail (la câteva minute după primul): ”Dragă Greta, văd că nu ești prezentă. Cum se procedează cu backup-ul în lipsa ta?”
🥸🤯😵‍💫😵

Al treilea mail (mă întorsesem între timp, rezolvasem chestiunea pentru care-mi scrisese, îi răspunsesem și la primul mail. La al doilea nu, că văzuse că nu eram prezentă 🤣): ”Dragă Greta, ți-am scris săptămâna trecută, dar am văzut că nu erai”.

Ori a căzut Pălămidă în găleata cu perspicacitate, ori nu. Le vede omu' ceva de speriat, nu așa oricum. Tot e bine că nu s-a plâns că nu i-am răspuns la al doilea mail, ceea ce probabil ar fi fost ceva gen ”Dragă Pălămidă, felicitări, ai văzut că sunt absentă!” 🙄. 

O seară pentru inimă ❤️

În fiecare dintre ultimele zile am vrut să mă aștern să scriu despre concertul de duminica trecută, dar ceva m-a reținut. Nu știu prea bine ce, poate am vrut să las trăirile și emoțiile serii să se decanteze. Sau să-mi ordonez gândurile. 
Sau poate pur și simplu am amânat s-o fac pentru că știu că este foarte posibil ca asta să fi fost ultima dată când l-am văzut pe Zubin în spațiu și timp real. 

A spune că eram emoționată ar fi prea puțin. Având încă în minte concertele anterioare pe care le anulase, până duminică spre prânz n-am avut curaj să mă bucur pe deplin. Abia când am ajuns la Opera din Berlin, am crezut cu adevărat. 

Ne aflam pentru prima dată aici (concertele la care mergem au loc de obicei la Filarmonică). Interiorul este decorat simplu, dar foarte elegant și se vede că este o clădire veche - a fost inaugurată în 1742, așadar are 284 de ani. 
Sala este mică, dar impresionantă și, în același timp, are un quelque chose intim, care te face să te simți foarte confortabil. 

După ce ne-am ocupat locurile mi-am rotit privirile prin sală căutând-o, ca de obicei, pe doamna Mehta 🙂 și-am reperat-o de îndată. Numai că, privind-o, nu mi-a venit să cred văzând cine tocmai intrase, salutând-o și ocupându-și locul, la numai câteva scaune distanță de ea: cancelarul Germaniei, Friedrich Merz.

Primul din stânga jos: Friedrich Merz

De asemenea, în public s-au aflat inclusiv dirijorii Daniel Barenboim și Christian Thielemann. Era o seară de sărbătoare și veniseră să-și celebreze prietenul și colegul 😊. 

După ce orchestra și-a ocupat locurile ni s-a adus la cunoștință că, la solicitarea lui Zubin, repertoriul serii a fost parțial modificat - în loc de Simfonia I de Mahler, cum fusese plănuit inițial, urma să ascultăm Simfonia a VII-a de Beethoven. Cealaltă piesă din program se păstrase - Simfonia nr. 40 de Mozart. 
Se subînțelegea motivul acestei ajustări - compozițiile lui Mahler sunt lungi, complicate și deosebit de solicitante inclusiv din punct de vedere fizic. În contrapartidă, o simfonie de Beethoven este în general mai abordabilă, mai puțin obositoare și de durată mai scurtă. 
Mărturisesc faptul că, deși evident că îmi părea rău de situație, m-a bucurat schimbarea. Simfoniile lui Beethoven sunt, fără excepție, superbe, le cunosc și e mereu o bucurie să le ascult; iar din punct de vedere psihic nu mă simțeam neapărat în formă pentru o audiție a lui Mahler. 

Revederea lui Zubin m-a bucurat enorm și, în același timp, mi-a frânt inima. Anii l-au ajuns din urmă. Este, în continuare, la fel de olimpian și grandios ca întotdeauna. Însă ceea ce spuneam într-un articol de-acum câteva luni, respectiv că ”se stinge lumina”, mi s-a reconfirmat.

M-am bucurat să ascult cele două lucrări de Mozart și Beethoven, dar, pentru prima dată, seara aceasta nu a fost despre muzică. A fost despre Zubin și numai despre el. Am convingerea că toți cei prezenți în sală erau de aceeași părere. Probabil că ar fi putut dirija inclusiv ”Melc, melc codobelc” și tot ar fi fost aplaudat în picioare minute în șir.

La pauză nu am rezistat ispitei de-a o saluta, din nou, pe soția lui (deși mai făcusem asta și-n urmă cu trei ani 🙂). Am regăsit-o la fel de amabilă, caldă, prietenoasă și emanând bunătate. Ultimii ani par însă a-și fi luat tributul și în ceea ce o privește pe ea. 

L-am privit pe tot parcursul concertului, umplându-mi sufletul de energia lui bună. După ce și-a luat locul la pupitru, o parte din ani au zburat lăsând loc măreției de altădată. Regăseam stilul lui caracteristic, expresiv și binecunoscut, care pare cumva foarte echilibrat, cu mișcări centrate pe axa corpului. Și chiar dacă gesturile erau mai lente și mai economicoase, intrările erau la fel de precise și neezitante. 

Am ieșit din sală cu un nod în gât și aproape în pragul lacrimilor. ”Nu știu dacă a fost o celebrare sau un cântec de lebădă”, i-am spus omului meu. ”În primul rând a fost ceva ce lui cu siguranță i-a făcut plăcere. Și-n același timp a fost un dar al lui, pentru noi”. 
Cred că are dreptate. Asta mi-a adus aminte de primul concert al lui Zubin la care am fost, în urmă cu 21 de ani (la Festivalul ”George Enescu” din 2005). Unul dintre cele două bisuri fusese un dans de Dvořák. ”Pentru inimă”, ne-a spus Zubin atunci. 
Așa am simțit și eu a fi fost această seară. Pentru inimă. A noastră, a lui ❤️.

Întorc și acum pe toate părțile experiența din urmă cu o săptămână. Dacă a fost sau nu cea din urmă oară, asta rămâne de văzut. Eu sper că n-a fost. Și am încredere să iau bilete pentru următorul concert. 

Retrospectivă aniversară a întâlnirilor mele muzicale cu Zubin Mehta ❤️

Oare ce-aș putea să scriu despre el în ziua în care împlinește 90 de ani, mă tot întrebam de la o vreme încoace. Au trecut trei ani de când nu l-am mai văzut în spațiu și timp real. Concerte și stagiuni anulate din motive de sănătate, nesincronizare. Fiecare anulare mi-a trimis un ghiont dureros în suflet. Dar, în același timp, fiecare anulare mi-a adus aminte și cât de norocoasă sunt. Până acum, am fost la 16 concerte dirijate de Zubin. 16 experiențe de-o frumusețe greu de pus în cuvinte, care mi-au adus o imensă bucurie, mi-au îmbogățit și, în bună măsură, mi-au vindecat sufletul. 

”Mehta are acel ceva ce nu poate fi descris”, mi-a spus cândva o doamnă care este profesoară de flaut, iar “acel ceva” este o comoară pe care am avut privilegiul să o împărtășesc de 16 ori.

Astfel încât astăzi, de ziua lui, m-am gândit că aș putea să-l sărbătoresc scriind exact despre asta, respectiv să trec în revistă cele 16 întâlniri ale mele cu Zubin 🙂. Iar aici nu includ decât întânirile de ordin muzical, nu și cele două scurte, dar pentru mine de neprețuit, întrevederi reale, când am schimbat câteva cuvinte ❤️. 

Prima dată l-am văzut pe Zubin în 2005, la Festivalul ”George Enescu”, dirijând orchestra Filarmonicii Israeliene. A fost și prima dată când am ascultat Mahler (Simfonia a VI-a ”Tragica”), un moment existențial pentru mine. În acea seară de septembrie, ceva s-a schimbat în sufletul meu pentru totdeauna. După concert, am scris:

”Ies din sală și sunt într-o stare de transă... nu-mi găsesc locul, oare ce mi-aș dori acum? Un posibil răspuns ar fi "nimic... am totul", pentru că nu îmi imaginez cum sau ce mi-aș mai putea dori în aceste clipe. Trăiri pentru care sunt recunoscătoare și pe care nu știu dacă  le voi mai întâlni cândva... Încercând, destul de empiric, să rezum ceea ce simt, aș formula o singură întrebare: "Cum să mai fii același după o asemenea experiență?".

Nu știam atunci, însă, din fericire, seara aceea n-a fost decât începutul 🙂. Aveam să-l mai revăd de multe ori și să regăsesc din nou și din nou acea stare de grație în anii ce urmau să vină, chiar dacă a trecut mult timp până la următoarea întâlnire. Dar nu mă înșelasem spunându-mi că nu mai eram aceeași. Cel dintâi concert dirijat de Zubin, intensitatea, dramatismul și măiestria interpretării, bagheta lui, toate acestea m-au redefinit. În cel mai frumos sens posibil.
Numai două zile mai târziu aveam să-l revăd, tot în cadrul  Festivalului ”George Enescu”, de data aceasta cu gigantica Simfonie a IX-a de Beethoven. Am simțit atunci că ”Odă Bucuriei” a fost compusă și pentru mine 😊.

Au trecut anii. Mulți... 

Filarmonica din München, februarie 2013. Simțeam cum îmi tremură stomacul de emoție și de bucuria regăsirii. Tot o seară de Mahler, de data aceasta cu Simfonia a II-a ”Învierea”. Nici că s-ar fi putut nimeri o alegere mai potrivită. Nu mi-am putut lua ochii de la el pe durata întregului concert, simțind cum ceva din mine s-a trezit din nou la viață. 
În cronica scrisă după două zile, consemnam: ”Sunt copleșită nu atât de spiritul lui Mahler, cât mai ales de prezența omului care-i călăuzește muzica. Îi recunosc anumite mișcări și gesturi pe care le-am mai văzut de-atâtea ori în concertele sale, urmărite pe DVD-uri și YouTube. Mă simt ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu un vechi și foarte drag prieten. Nu îndrăznesc să-mi descleștez mâinile, am sentimentul că aș pierde ceva din legătura care, simt, s-a format între mine și pupitrul dirijorului”. 

N-am mai lăsat să treacă atât de mult timp și în iulie 2013 m-am întors la München, unde l-am văzut dirijând monumentalul Recviem al lui Giuseppe Verdi. ”Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea”, am scris ulterior.

Anul următor a adus cea dintâi întâlnire a mea cu orchestra Filarmonicii din Berlin. În aprilie 2014 l-am regăsit pe Zubin la Baden Baden, într-o seară cu ”Imperialul” lui Beethoven și un poem simfonic de Richard Strauss. Îmi fusese dor de el și în articolul dedicat am scris: ”Extraordinarul sentiment de anticipaţie şi freamătul care-mi face inima să bată mai tare şi-mi dă fluturaşi în stomac, pe care le am în scurtul interval de timp dintre momentul în care se face acordajul şi cel al apariţiei dirijorului, nu se pot compara cu nimic. Cred că acela este gustul fericirii”. 

Aveam dreptate: cu adevărat, acela era gustul fericirii. Câteva luni mai târziu, în octombrie 2014, am revenit la München pentru un concert cu repertoriu integral de Schubert, un compozitor care până atunci îmi fusese aproape necunoscut. Însă nu era prima dată când Zubin îmi deschidea noi lumi. 
”Am trăit o revelaţie, cum nu de multe ori mi s-a mai întâmplat. Neobişnuit de lungă pentru o simfonie - are 55 de minute - lucrarea m-a purtat printr-o varietate de stări sufleteşti. Muzica este când vulcanică şi intensă, când lentă şi mângâietoare, iar alternanţa aceasta reprezintă unul dintre elementele inovatoare aduse de Schubert. Mi-a plăcut şi m-a făcut să-mi doresc nu numai s-o reascult, ci şi să mă familiarizez cu muzica lui Franz Schubert, pe care până acum n-am ascultat-o (exceptând uvertura "Rosamunde")”, am notat eu în cronica de după câteva zile. 

Una dintre cele mai mari fericiri ale vieții mele a fost aceea de-a fi prezentă la Concertul de Anul Nou de la Viena ❤️ dirijat (pentru cea de-a cincea oară) de Zubin. A fost cu adevărat un moment pentru o viață, o experiență inegalabilă și irepetabilă. ”Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine”, scriam eu ulterior. ”Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire”. 

În mai 2015 l-am regăsit pe Zubin la München într-un concert cu Brahms și simfonia a VI-a ”Patetica” de Tchaikovsky. Chiar dacă nu mai erau aceleași trăiri ca la Viena, fiindcă nici n-ar mai fi putut să fie, fericirea de a-l revedea a fost la fel de mare, ceea ce am și scris: ”Vor fi mereu emoții, fluturi în stomac, freamăt sufletesc și savuroasă nerăbdare în scurtul moment dintre acordaj și intrarea dirijorului pe scenă. Și vor fi mereu duioșie și drag de omul care mi-a dăruit unele dintre cele mai fericite clipe din viața mea”. 

La Berlin, în septembrie 2015, am avut surpriza de a găsi un Mahler cu totul diferit față de ceea ce cunoscusem până atunci. 

Simfonia a IX-a este, constatam eu, ”o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare”, iar finalul a fost copleșitor: ”(...) sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze. Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo”. 

De departe cel mai răscolitor concert a fost cel din martie 2016, din nou la München. Printr-o stranie coincidență, din repertoriu a făcut parte Recviemul de Mozart. O misă funebră, interpretată în ziua în care a avut loc atacul terorist de la Bruxelles.
A fost teribil, țin minte și acum starea de încordare. Zubin a ținut un mic discurs și ne-a rugat ca la sfârșit să nu aplaudăm. A doua zi, încă sub imperiul tensiunii trăite, am scris: ”Primele acorduri din Recviem parcă m-au electrocutat și m-au indus în transă. Știu că mă repet, dar nu există ceva mai tulburător. Îmi încleștasem mâinile. Lăsam să mi se prelingă-n suflet muzica aceea sfâșietor de frumoasă, îl priveam pe el dirijând orchestra, îi citeam tensiunea pe chip (...) și-n timpul ăsta îmi șiroiau lacrimile pe obraji”. 

Îmi amintesc și-n ziua de azi fericirea concertului din februarie 2017, tot la München. Un repertoriu vesel, cu lucrări de Mozart și Johann Strauss, pline de culoare și de natură să inducă o stare de bună dispoziție. Cu trei bisuri fabuloase, care m-au umplut de fericire după o perioadă foarte, foarte grea. ”Realmente simțeam că-mi iese inima din piept de bucurie. E bine înapoi la viață... ”, am scris eu, cu un surâs. 

Doar câteva săptămâni mai târziu, în martie 2017, aveam să ascult la Berlin imnul țării mele adoptive interpretat de orchestra Filarmonicii din Berlin, într-un concert la care a fost prezent președintele Germaniei. În repertoriu s-au regăsit Elgar și Simfonia a V-a de Tchaikovsky și în articolul dedicat am făcut câteva referiri la acustica impecabilă a sălii de concert. ”Am simțit, pur și simplu, că sunt învăluită de muzică. Închideam ochii și aveam senzația aproape fizică a acordurilor care mi se insinuează în inimă. A fost ceva ieșit din comun pentru mine, aproape că pluteam pe nori când am părăsit sala”. 

Ceea ce nu știam atunci era că urmau să treacă încă doi ani până să-l revăd pe Zubin. Problemele de sănătate l-au ținut departe de pupitru și abia în martie 2019 l-am regăsit la Berlin cu un program din care-au făcut parte două piese moderne și ”Scheherazade” - o suită simfonică de Nikolai Rimsky-Korsakov. ”Un zeu care nu s-a întors pentru că n-a plecat, de fapt, niciodată”, am scris eu atunci, adăugând: ”Aplauzele de final au fost pline de entuziasm și de căldură. Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, în timp ce-l priveam pe Zubin și nu puteam să nu mă întreb dacă o să-l mai văd vreodată. În baston sau nu, pe scenă sau departe de ea, din tot sufletul sper să fii bine, Maestro... ”. 

Despre concertul din noiembrie 2019, tot de la Berlin, am scris abia după vreo trei săptămâni. Poate pentru că aveam un sentiment dulce-amar. Sau poate că intuiam că urma să treacă din nou o perioadă lungă până să pot scrie din nou un astfel de articol. 
A fost o seară deosebit de emoționantă, cu un poem de Richard Strauss și Simfonia a III-a ”Eroica” de Beethoven. Pentru prima dată însă, remarcam ceva nou la Zubin. Ceva nou și trist, despre care am scris: ”trăiește momentul și iubește muzica așa cum a făcut-o toată viața, dar într-un fel, limbajul corpului transmite o oarecare... n-aș spune ”tristețe”, însă melancolie, da”. 

A venit pandemia și s-au scurs doi ani, în care l-am revăzut pe Zubin fie pe DVD-urile și Blu Ray-urile din colecția mea, fie în concerte fără spectatori, transmise în direct de la Berlin. Am așteptat cu emoție și cu stresul unei posibile anulări luna decembrie 2021, când l-am regăsit la Berlin cu unul dintre compozitorii lui preferați: Mahler, respectiv Simfonia a III-a. Este cea mai impozantă și cea mai lungă simfonie din repertoriul standard, cu o durată de aproximativ 100 de minute și a fost votată printre cele mai apreciate 10 simfonii din toate timpurile, după cum arată sondajele făcute de publicațiile de specialitate.
”Pentru mine, ca ascultător de muzică clasică, a fost o experiență fabuloasă. Ca de fiecare dată când am ocazia, l-am privit pe Zubin în acțiune, dând intrările la fel de precis ca întotdeauna și fără niciun semn de slăbiciune sau ezitare. (...) Publicul părea să fie de aceeași părere; aplauzele au continuat minute în șir, chemându-l pe Zubin de trei ori înapoi pe scenă, iar acesta este un lucru care se întâmplă numai rareori la Berlin, spectatorii de la Filarmonică fiind în general foarte pretențioși”. 

Un an și jumătate mai târziu, în iunie 2023, m-am întors să-l văd la Berlin într-o seară cu Schumann, Bela Bartók și Simfonia a IV-a de Tchaikovsky (din care vă recomand partea a doua, Andantino; mi se pare una dintre cele mai frumoase compoziții pe care le va fi dat vreodată omenirea). Era mult mai slăbit și mai obosit decât îl văzusem vreodată, dar era tot el, la fel de maiestuos ca întotdeauna. 
Și poate că nu numai eu, ci toată lumea prezentă a fost marcată nu doar de măreția muzicii, ci și de aspectul lui fragil. ”Aplauzele de la final au erupt în valuri dezlănțuite și Zubin a fost nevoit să revină de vreo patru ori pe scenă. Tot mai încet, tot mai ezitant, vizibil epuizat, dar mereu cu acel zâmbet cald și plin de recunoștință pe care i-l cunosc atât de bine”, am scris eu a doua zi, adăugând ”îl tot revăd pe Zubin în fața ochilor și sper ca aseară să nu fi fost ultima dată când...”. 

De-atunci au trecut aproape trei ani, fără să-l mai fi revăzut. Au fost încă două concerte unde am avut bilete, dar le-a anulat (unul dintre ele chiar pe ultima sută de metri) și a fost înlocuit de alt dirijor. Aproape că îmi pierdusem speranța. 

Sper că duminică îl voi revedea în sfârșit, la Berlin, într-unul din primele concerte aniversare pe care le are programate în perioada următoare. Încă nu am curaj să mă bucur. Dar știu că dacă va fi să fie, voi trăi acele clipe așa cum probabil nu le-am trăit la niciunul dintre concertele de până acum. 

La mulți ani senini, foarte dragul meu Zubin 🙂.