După 31 de ani, am aflat ce boală am avut în adolescență

Am mai povestit aici despre momentul de răscruce al vieții mele - boala din adolescență, soldată cu o intervenție chirurgicală radicală (în speță, histerectomie) când încă nu împlinisem 15 ani. 

După cum scriam în urmă cu mai bine de un deceniu, medicii cărora le datorez viața și sănătatea nu reușiseră să găsească o explicație, respectiv un diagnostic clar definit. Ce aveam devenise evident în momentul în care au deschis, dar situația era atât de gravă și de înnebunitor de lipsită de sens, încât nimeni n-a putut înțelege cum de s-a ajuns la așa ceva. Pe biletul de externare au scris ”sindrom malformativ” (ceea ce în sine era corect, doar că foarte-foarte incomplet) și m-am resemnat că n-o să știu niciodată ce-am avut de fapt. 

Dar iată că am avut norocul unui medic ginecolog curios. Merg la el de-abia de anul trecut (după ce făcusem o schimbare, nemulțumită fiind de precedenta doctoriță) și omul mi-a plăcut din primul moment. Conștiincios, deosebit de atent, grijuliu, implicat - și, cu toate că asta nu e relevant în context, dar merită menționat, foarte simpatic și mucalit 🙂. 
Și după cum spuneam, din fericire, curios. Îi dusesem anul trecut toate actele medicale relevante (inclusiv cele din România, traduse în germană). Particularitățile cazului meu i-au atras atenția, între timp s-a documentat, iar la cel mai recent control de rutină am stat de vorbă mai în amănunt. 

După mai bine de trei decenii de la operație, în sfârșit, ȘTIU.

Nu-mi vine să cred că am ajuns să aflu, în sfârșit, dar (fie-mi scuzată repetiția), acum ȘTIU ce am avut. 
Absolut totul se explică, toate piesele au căzut la locul lor, puzzle-ul este în sfârșit complet. Rămăsesem cu multe semne de întrebare legate de simptomele de atunci și de probleme adiacente, care acum și-au aflat răspunsul. Le-am abordat pe rând și le-am elucidat. Pe toate.
N-am cuvinte să vă spun cum mă simt, ce ușurare și ce sentiment de ”closure” am. 

Așa cum se va vedea, din punct de vedere medical sunt un caz extrem de rar. Atât de rar, încât aproape aș zice că trebuie să fie și-o explicație de ordin karmic pe undeva - dar să nu intrăm pe tarlaua asta 🤫. 

Sindromul meu a fost descoperit în secolul al XIX-lea undeva în Europa și e cunoscut în principal după numele medicului care l-a cercetat cel mai mult, deși au fost mai mulți doctori care l-au studiat și și-au adus contribuția. Nu mă simt confortabil să-l precizez, dar asta nu mă împiedică să vorbesc despre el. Între timp am citit foarte mult pe subiect; spre deosebire de mijlocul anilor '90, astăzi există sute de surse de informare. De asemenea, am găsit platforme internaționale și grupuri de suport dedicate, dar momentul când aș fi avut nevoie de ele a trecut demult.

Pentru început, trebuie spus că sindromul ăsta e destul de rar - un caz din 5.000, ceea ce la prima vedere nu pare chiar ceva ieșit din comun, dar stați să vedeți 😀. 

Sindromul poate fi de două tipuri:

• Tip 1 (izolat) - o singură malformație. Deloc ceva îmbucurător, dar măcar nu ai decât o singură problemă. Frecvența este de aproximativ 70% din cazurile per total. 
• Tip 2 - o malformație, dar în plus este și afectare multiorganică. Respectiv, așa cum îi spune și numele, mai multe organe sunt afectate / malformate. Frecvența este de circa 30%.

Așa cum probabil vă imaginați având în vedere ce am scris mai sus, eu am avut tipul 2. Sau mai bine-zis am, că doar n-a plecat nicăieri și cu urmările lui trăiesc. 
În tipul 2 există patru variante, respectiv 4 organe / aparate care pot fi afectate. Poți avea una din ele, două, trei, sau chiar pe toate. Inclusiv astea sunt documentate statistic, în măsura în care a fost posibil. 

• Varianta 1: not great, not terrible. Organ vital, însă funcționalitatea nu-i este compromisă și dacă nu apare vreun ghinion teribil, se poate trăi cu ea absolut normal și mulțumesc-bine. Frecvență: 40% din cazurile cunoscute de tip 2.
• Varianta 2: asta e mai nasoală. Compromite calitatea vieții din mai multe puncte de vedere. Nu fatal, dar foarte, foarte neplăcut. Frecvență: 10-15% din cazurile de tip 2.
• Varianta 3: foarte nasoală. Dacă o ai, calitatea vieții e cam dusă pe copcă. Frecvență: 25% din cazurile cunoscute de tip 2.
• Varianta 4: asta e cea mai nasoală din toate patru. Riscul e vital. Frecvență: 20% din cazurile cunoscute de tip 2.

Din lista de mai sus, eu bifez variantele 1 și 2. Așadar pe cea mai frecventă și pe cea mai rară 😃. Cu varianta 1 e ok, nu mă deranjează cu nimic, trebuie doar să fac o analiză anuală pentru a monitoriza situația și a nu risca să fiu luată prin surprindere. 
Varianta 2 e mult mai supărătoare și mi-a amărât tare mult viața. Am făcut tot ce a ținut de mine ca să o gestionez (inclusiv o intervenție chirurgicală, la un moment dat) și astăzi e relativ ok, dar a fost ceva urât și greu. 
Din fericire, pe 3 și 4 le-am sărit (știu precis asta, fiindcă nu sunt acel gen de malformații care să fi putut trece neobservate). 
De când am aflat tot ceea ce știu astăzi, mă tot gândesc că măcar de-aș fi rămas numai cu varianta 1... 

Ei, dar abia acum vine cea mai interesantă chestiune. Dincolo de variantele din subtipul 2 prezentate mai sus, sindromul te cadorisește cu o malformație principală, ca să zic așa. 
Inclusiv aici avem mai multe posibilități, dintre care la mine s-a nimerit una dintre cele mai rare: frecvența este de 1 la 100.000 de cazuri ale acestui sindrom. Iar malformația asta a declanșat ceva foarte grav, inclusiv pentru că a trecut mai mult de un an până când am ajuns la un doctor care-a văzut ce trebuia să fi văzut toți cei la care fusesem înaintea lui. Practic, în momentul operației eram într-o situație critică. 

”Cei mai mulți ginecologi nu ajung niciodată să vadă așa ceva în carieră, tocmai pentru că e atât de rar”, mi-a spus medicul. 
Se uita la mine cu un amestec de compasiune și, aș spune, respect. ”Nu-mi pot imagina ce-au însemnat toate astea pentru dumneavoastră, la vârsta aceea. Sper că ulterior ați avut parte de sprijin psihologic de specialitate”. 

M-am uitat nițel dintr-o parte.
- Eram în România anilor '90. Primii psihologi formați după reînființarea facultății de Psihologie abia terminaseră studiile universitare...
Ceea ce tocmai spusesem m-a făcut să mă gândesc la altceva. Cu titlu de curiozitate - cum ar fi arătat lucrurile dacă aș fi avut azi 15 ani și m-aș fi aflat în Germania?
- Dacă ne referim la deznodământ, sunt destul de sigur că n-ar fi fost nicio diferență. În teorie există și un abord conservativ dezvoltat în ultimii ani, dar e ceva deosebit de complex, cu foarte multe riscuri și șanse de reușită limitate. Din punct de vedere al calității vieții și evitării oricăror riscuri ulterioare, histerectomia rămâne abordarea de primă indicație - chiar dacă asta sună dur... Pe de altă parte, ați fi fost diagnosticată mult mai repede, așadar nu ați fi suferit atât de mult și operația nu ar fi fost atât de dificilă. Și bineînțeles, ați fi beneficiat de consiliere psihologică susținută. 

Cauzele sindromului sunt în bună măsură necunoscute, uitasem să spun. Între 40 și 50% dintre cazuri au determinare genetică, dar pentru celelalte nu s-a găsit o explicație. Teoretic aș putea face o analiză genetică pentru a afla dacă mă încadrez în cei 40-50%, dar nu văd rostul. N-ar fi decontată de asigurări pentru că nu ar mai avea relevanță după atât de mult timp. Iar din tot ce am pus cap la cap cu ajutorul medicului, nu există absolut nicio îndoială asupra diagnosticului. 

Cam asta 🙂. Cred că niciodată nu m-am simțit mai mult ca o învingătoare cum mă simt de când am aflat toate cele de mai sus. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost foarte chinuitor și atât de rar, încât în ziua de azi aș fi un caz de prezentat la simpozioanele de specialitate. 
M-am descurcat singură cu asta, mi-am trăit și procesat doliul cum m-am priceput și am făcut precum personajul Andy Dufresne din ”Shawshank Redemption”, care ”crawled through a river of shit and came out clean on the other side”.

Întotdeauna îmi va părea rău că mi s-a întâmplat asta. Enorm de rău. Dar astăzi sunt deosebit de mândră de mine. 

Zece greșeli care ne erodează sănătatea mintală (Robert Sapolsky)

Dacă tot e liber astăzi aici (și ieri am fost prea prinsă de Stephen King - nu-mi vine să cred că nu citisem încă ”Salem's Lot” 🫣), m-am gândit să scriu despre o serie de comportamente greșite care ne compromit sănătatea psihică, sintetizate de către unul dintre cei mai reputați neurocercetători din lume - Robert Sapolsky. De prisos să spun că mă regăsesc în majoritatea.

Poate că nu vă gândiți că pe unele dintre acestea probabil le faceți și voi, fără să realizați. Și iată cât de dăunătoare sunt de fapt și cum erodează din interior. 

1) Recapitulezi în minte, iar și iar, conversații care au avut loc deja. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”cugeți la chestia aia ciudată pe care i-ai spus-o unui profesor în urmă cu 15 ani”. 
Creierul tău nu realizează faptul că această discuție nu are loc în prezent. Aceasta provoacă același ”spike” de cortizol ca și amenințarea inițială. Observă acest lucru. Identifică-l. Redirecționează-l.
Comentariu personal: mda, e o chestie pe care o fac frecvent. Și foarte rar în legătură cu momente plăcute.

2) Te îngrijorezi în legătură cu lucruri care nu au avut loc. 
Cuvintele lui Sapolsky: ”O zebră reacționează la prezența unui leu timp de 30 de secunde, apoi paște liniștită. Un om își face griji pentru un leu imaginar timp de 30 de ani”.
Când te surprinzi făcând așa ceva, întreabă-te: ”se întâmplă acest lucru chiar acum?”
Comentariu personal: pentru numele tatălui lui Lucifer, asta sunt eu! 🤦‍♀️

3) Răsfoirea știrilor.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Când citești ce se întâmplă în Ucraina sau în Bangladesh, se declanșează aceeași reacție de stres pe care o avem de 150 de milioane de ani și care a evoluat pentru a ne ajuta să scăpăm de prădători.”
Doar o singură știre pe zi. Același lucru este valabil și pentru rețelele sociale.
Comentariu personal: cu orice risc, mi-e imposibil să fac asta. Dacă sunt ocupată cu alte chestii, nu e nicio problemă, dar altminteri nu mă văd ținându-mă departe de știri o zi întreagă.

4) Consumul excesiv de conținut tragic sau violent.
Cuvintele lui Sapolsky: ”ființele umane sunt singurele care declanșează o reacție de stres completă doar uitându-se la un ecran sau citind un roman. Sistemul vostru nervos nu face diferența între ficțiune și realitate: în ambele cazuri, se produce o creștere bruscă a nivelului de cortizol. Analizați conținutul pe care îl consumați după ora 19:00”. 
Comentariu personal: aici tragem linie, rezon. Iubesc literatura polițistă și asta vine de multe ori cu tot felul de chestii agresive.

5) Încercarea de a controla ceea ce nu poți controla.
Sapolsky a demonstrat că atât lipsa controlului, cât și încercarea de a controla ceea ce nu poate fi controlat determină o creștere a nivelului de cortizol cronic. În orice caz, sistemul tău nervos rămâne în modul de supraviețuire.
Renunță la un lucru pe zi.
Comentariu personal: domnul tata lui Lucifer, când terminăm de disecat punctul 2, putem trece la ăsta, vă rog? Că și asta sunt eu. 

6) Neglijarea relațiilor sociale pe motiv că ești ”prea ocupat”.
Cercetările lui Sapolsky au arătat că lipsa sprijinului social este unul dintre cei cinci factori care agravează stresul și îl transformă în stres cronic. Babuinii cu legături puternice au prezentat niveluri mai scăzute de cortizol, o durată de viață mai lungă și un sistem imunitar mai puternic.
Planifică-ți relațiile sociale ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: aici nu sunt de acord. Nu știu exact ce fac babuinii, dar eu am fost dintotdeauna o persoană introvertită și mă simt foarte bine așa. Prea multă socializare îmi dă stări de anxietate. 

7) Amâni gestionarea stresului pentru weekend.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Stresul nu e ceva ce poți lăsa pe weekend. E ceva pentru care trebuie să-ți faci timp în fiecare zi.”
20 de minute pe zi sunt mai bune decât 3 ore sâmbăta. Programează-ți acest timp ca și cum ar fi o întâlnire.
Comentariu personal: eu mă stresez în fiecare zi, nu planific și nu fac discriminări 🤦‍♀️.

8) Te obligi să meditezi, chiar dacă nu-ți place deloc.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Dacă aș fi dedicat 20 de minute meditației, aș fi suferit deja un accident vascular cerebral în acest weekend. Asigură-te că este ceva ce-ți place cu adevărat.”
Dacă tehnica ta de combatere a stresului te stresează, atunci nu este cea potrivită.
Comentariu personal: am încercat meditația de nenumărate ori. Nu pot spune că era ceva stresant per se, dar cu siguranță nu era de natură să mă ajute. O simfonie de Beethoven dirijată de Zubin îmi asigură un șuvoi de endorfine, thank you very much 😍. 

9) Căutarea constantă a următoarei doze de dopamină.
Cuvintele lui Sapolsky: ”Suntem specia care vrea mereu tot mai mult.”
Dopamina nu ține de recompensă, ci de anticipare. Ceea ce ne-a făcut să ne simțim minunat ieri ni se pare insuficient mâine.
Fii atent când simți nevoia acelei doze. Oprește-te.
Comentariu personal: asta e ceva necunoscut pentru mine, în sensul că n-am experimentat niciodată așa ceva. În schimb, subscriu din toată inima la chestiunea cu anticiparea. De multe ori, tindem să ne bucurăm mai mult vineri seara de weekendul care urmează, decât de weekend în sine. 

10) Petrecerea timpului în medii care te epuizează.
Cercetările lui Sapolsky asupra babuinilor demonstrează că babuinii cu rang inferior din grupuri instabile prezentau niveluri ridicate de cortizol și o durată de viață mai scurtă, chiar și atunci când erau bine hrăniți și în siguranță.
Mediile de lucru toxice au același efect asupra oamenilor. Analizează cine este persoana care te epuizează cel mai mult.
Comentariu personal: primul job din viața mea a fost cu siguranță cel mai toxic mediu posibil. Era efectiv încărcat de ură, invidie profesională și ranchiună. Dacă aș mai fi rămas mult acolo, realmente m-aș fi nimicit. 

Sursa (nu am renunțat la contul de Twitter, căruia după cum se vede refuz să-i spun X, pentru că urmăresc niște oameni din diferite domenii, care scriu excelent și nu publică decât acolo).

Salată de weekend (70)

Aș fi fost tentată să cred că a trecut mult mai mult timp de la precedenta salată, dar nu sunt decât 5 luni. Poate de unde anul ăsta mi se pare interminabil. 

😵‍💫 La serviciu am o perioadă cumplit de grea. La drept vorbind, nu-mi amintesc de când n-a mai fost atât de greu și de când n-am mai avut senzația aia de ”da-m-aș cu capul de pereți să mă dau”. Enorm de mult de lucru, clienți isterici, deadline-uri nerealiste, presiune, dacă mai auzim o dată ”please update aia și ailaltă” o să ne-apuce damblaua și când unul dintre noi deschide o fereastră ca să aerisească, strigăm la el preventiv ”nu sări!”. 
Ca și cum nu aș avea destule, azi am petrecut 45 de minute la telefon cu un sonat - metaforic vorbind, să presupunem că era convins că zăpada este mov. 
Discuția a decurs cam așa: 
- Nu înțeleg de ce-mi spuneți că zăpada este albă, când eu știu foarte bine că este mov.
- Zăpada este albă din motivele cutare și cutare.
- Afirmația dumneavoastră este eronată. Mie nu trebuie să-mi demonstreze nimeni că zăpada nu este mov. 
- Zăpada nu este mov din motivele ics și igrec.
(”Fapt de care ți-ai da și tu seama, dacă n-ai fi prost cu clopot” 🤨). 
- Vă cer să-mi demonstrați că zăpada este albă.
- Poftiți argumente: unu, doi, trei. 
- Argumentele dumneavoastră nu sunt valabile, pentru că zăpada este mov. 
🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯🤯
Patruzeci și cinci de minute. 

😷 Vin după o perioadă stresantă și mă resimt. Fix acum două săptămâni, tata a fost operat pe cord. Este bine, slavă Domnului. N-am prea vorbit despre asta, poate de unde tind în general să țin în mine. Dar parcă abia acum simt cum începe să se scurgă tensiunea acumulată. 

😏 Una scurtă de la birou, de ieri: 
- Thanks a lot, Greta, you are a diamond! 
- Ha. Is she so old? 
Haștag #PoftimSituație 🧐.

😍 Mă apropii de ultimul sezon din ”Lucifer”. Aș spune că abia aștept să povestim despre el, dar în același timp nu mă grăbesc deloc să-l termin. Superbă idee, genial scenariu, râd cu gura până la urechi, iar actorul e sexy balamuc. 
În paralel revăd ”Saved by the Bell” și am sentimente amestecate. Cred că trebuie să mă despletesc pe subiect într-o postare separată 😀.

Miraje la suprapreț

Astăzi vorbim despre o temă pe care n-aș fi avut de gând să o abordez, însă feed-ul meu de Facebook este realmente invadat de câteva săptămâni și m-a stârnit să mă exprim. Sunt peste tot, oricât le-aș bloca și ascunde postările, reapar după câteva ore alte și alte persoane cu același refren. Am sentimentul că voi da peste ele inclusiv în ceașca de cafea. 

Nu este vorba despre martorii lui Iehova, cu toate că așa ar putea părea (ăia sunt aproape inofensivi, prin comparație), ci despre vânzătoarele de uleiuri esențiale. 

Am stat să mă gândesc puțin cum voi structura textul și aș începe cu un disclaimer: eu nu resping aprioric produsele astea și nici nu susțin că sunt complet inutile. Ca odorizante de cameră, pentru masaj sau eventual ca adjuvante într-un tratament alopat (după discuția cu medicul și confirmarea acestuia). 
Trag linie însă, una groasă și roșie, atunci când vine vorba despre copii și despre ignorarea completă a tuturor recomandărilor medicale.

Pe fondul aglomerării pieței (sunt tot mai multe vânzătoare atinse de revelație 🙄, care se luptă să găsească mușterii), agresivitatea este în creștere. Se postează foarte mult, din ce în ce mai persuasiv și cu argumente din ce în ce mai ridicole. 

⚠️ Primul semnal de alarmă este precizarea, foarte des repetată, că ele ”nu dau sfaturi medicale”, ceea ce reprezintă acoperirea perfectă, în cazul în care s-ar întâmpla o nenorocire și ar fi trase la răspundere de către autorități. (Mă hazardez să spun că nu le paște niciun pericol în România, din motivele binecunoscute...).

Se contrazic singure la fiecare pas, iar cea mai clară dovadă este faptul că, indiferent ce problemă li se expune, te sfătuiesc cu ardoare (mă rog, te ”îndrumă”, ne dădurăm naibii cu eufemismele astea 😒) să nu care cumva să te adresezi vreunui cadru medical. Nici măcar la farmacie să nu te duci, că ”sunt mână în mână”. Păi dacă ”nu duce la doctor copilul cu otită și picură-i în ureche ulei de ciuboțica cucului virgin” nu e recomandare medicală, atunci ce e? Vorba Rodicăi Ojog-Brașoveanu, baclava? 
Dacă te arăți recalcitrant la prețioasele recomandări de-a ignora sfaturile medicale, doamnele ”uleioase” (cum își spun ele, cu multă mândrie) își ies degrabă din calmul lor diafan:

(Să trecem peste ortografia lamentabilă. Nu e un fenomen izolat, dar nu despre asta e articolul de astăzi. Că veni vorba, nu știu cum se face, dar foarte multe dintre vânzătoarele de uleiuri își fac un titlu de glorie din faptul că n-au trecut pe la școală decât pentru a avea de unde se întoarce acasă. Închid paranteza). 

🛑 Toate declară că au aruncat orice medicament din casă și se strofoacă din răsputeri să convingă oamenii să nu se ducă la controale preventive. Niciodată, absolut niciodată, nu care cumva să.

Presupunând că nu sunt cu desăvârșire duse cu sorcova, motivul lor este cât se poate de transparent: dacă te duci la un control preventiv și descoperi o afecțiune în stadiu incipient, e foarte posibil s-o tratezi medical și să nu mai ai nevoie să cumperi lunar uleiuri de sute de euro (asta nu e o exagerare, apropo. O dată intrat în malaxor, greu mai ieși de acolo. Sistemul e conceput de așa manieră încât te obligă să cumperi în fiecare lună, ca să nu pierzi punctele acumulate și să beneficiezi de ceea ce crezi tu că sunt cadouri. Nu sunt: le-ai plătit deja, în comenzile de sute de euro date). 
”Ce previne controlul medical? Previne un rahat, asta previne”, se revoltase o pițifleașcă ofuscată, dovedind fie că nu pricepe diferența dintre ”stadiu incipient” și ”stadiu avansat”, fie că nu-i pasă și vrea doar să vândă cu orice preț. Personal, înclin spre a doua variantă. 

O alta care demonizează controalele preventive e de acord că trebuie mers la spital pentru ”urgențe”, dar omite felul în care se poate ajunge la urgențele respective: din hipertensiune ”tratată” cu uleiuri, de exemplu. Da, mi-au defilat prin feed inclusiv recomandări de astea: ”nu vă mai intoxicați cu pastile, tensiunea se poate scădea natural cu uleiuri”, recomandări invariabil urmate de ”scrie-mi în privat”. 

Nici nu mai discut despre ”AVC-ul ăla grav” (în baza a ce stabilești tu dacă e ”ăla grav” sau nu, cucoană?!!) sau ”creștere tumorală care pune în pericol viața” (dacă o descopereai la un control preventiv când era de dimensiuni reduse nu mai punea viața în pericol), că mă apucă și dracii...

Ăsta mi se pare unul dintre cele mai mari ”red flags”: felul în care se străduiesc, din răsputeri și depășind de mii de ori limita ridicolului, să convingă oamenii să nu calce în vreun cabinet medical.

🤯 Au un răspuns și pentru inevitabila întrebare: ”și dacă murim pentru că nu ne-am dus la doctor?”. Senine și netulburate, susțin la unison că ”mori când ți-e scris” și cu asta basta. Țac-pac au rezolvat problema, ia de comandă un ulei pentru anxietate și nu mai pune întrebări dubioase. 

E clar, da? Medicamentele te pot omorî mai repede, dar e absolut OK să renunți la ele și să consumi numai uleiuri. Citisem la un moment dat pe una ”argumentând” că mai bine trăiești 50 de ani fără medicamente, decât 80 de ani cu medicamente. S-ar putea crede că până și absurdul își are limitele lui, dar multă lume o aproba și-i spunea că e minunată 😵‍💫.

🤥 Oarecum pe același palier cu primul exemplu (cel cu ”nu dau sfaturi medicale”), vânzătoarele au grijă să-și acopere spatele pentru eventualitatea (de care sunt și ele pe deplin conștiente, că de n-ar fi, n-ar scrie asta) ca licorile pe care le vând să eșueze. 

Desigur, dacă lucrurile nu merg bine, invariabil este numai vina persoanei care le-a folosit. Cineva relata experiența unei doamne, care cumpărase mai multe uleiuri și le folosise conștiincioasă, dar nu dăduseră niciun rezultat (boala i se agravase, fiindcă renunțase complet la medicația alopată), așa că i-a scris îndrumătoarei sale. Adică celei care făcuse comisioane din comenzile date de doamna respectivă. Reacția ăleia a fost că a certat-o că dacă uleiurile nu au funcționat, e pentru că nu le-a folosit ”cum trebuie”, a trimis-o să vizioneze câteva zeci de ”tutoriale” video și a bruftuluit-o că ”așteaptă mură-n gură”. 
Păi chiar așa, ce-s pretențiile astea la rezultate, în loc să umpli în liniște buzunarele îndrumătoarei?

😱 Vorbind de recomandări, unele dintre ele sunt strigătoare la cer. Ți se spune că, dacă vrei să vezi efecte pozitive, trebuie să consumi 50 de picături pe zi 😳. Inclusiv să le bei, în capsule (nici nu vreau să-mi închipui ce face asta pentru stomac, ficat sau rinichi). 
Ideea e să termini naibii mai repede sticluțele alea, că dacă durează prea mult nu mai fac doamnele vânzătoare comision și iar le vezi ieșindu-și din calmul diafan. 

🔺Ultima idee, că (previzibil) mi-a ieșit din nou un articol kilometric: este realmente înspăimântător cât de multă lume crede toate poveștile astea. Întrerup tratamentele medicale, nu duc copiii la doctor, îi ung cu uleiuri, le dau să le bea în capsule, difuzează ad nauseam. Se relatează și experiențe nefericite (comentarii care, deloc întâmplător, de obicei tind să dispară foarte repede), însă în dinamica generală acestea sunt, din nefericire, irelevante. 
Toate ingredientele manipulării sunt acolo - ”nu ai nevoie de studii medicale, ci doar de o minte deschisă”, ”informare, învățătură, cunoaștere”, ”susține corpul natural și cu blândețe”, ”mergi la sursă”, ”eu nu spun să faceți ca mine, DAR...”, ”descoperirea mi-a schimbat întreaga viață și vreau să ajut și alți oameni”. Însă, cum zice un proverb, nimeni nu e mai orb decât cel care nu vrea să vadă.

Am ales să închei cu un screenshot al uneia care-și pusese Facebook-ul în cap după ce povestise că-și tratează copilul suferind de tuse convulsivă numai cu uleiuri. Mai multe persoane i-au promis o sesizare la Protecția Copilului, așa că între timp a șters tot. 

Dar înainte să șteargă, a scris asta:

Obrăznicia asta cristalizează perfect motivația vânzătoarei respective (fapt de care și-o fi dat și ea seama, sau i-o fi atras cineva atenția că se face de mândră minune). Nu sănătatea oamenilor o arde pe ea, ci să-i fie solicitat ”conținutul”. 

Convingerea mea este că toate vânzătoarele astea caută sfatul medicului la o adică, dar n-au niciun interes s-o spună. Nu ar folosi cu nimic demersului lor de a vinde, aspect de care sunt efectiv obsedate. 

Perspicacitatea lui Pălămidă

Nu știu ce-mi veni cu Pălămidă, sincer vă spun. Singurul pe care-l ”cunosc” e cel din sceneta cu Puiu Călinescu, iar personajul de care vorbim azi nu are absolut nimic în comun cu mai sus-menționatul. Dar gândul s-a insinuat și nici că s-a mai dat dus.

Așadar, discuția este despre un personaj din proximitatea plantației unde prestez și cu care personal nu am de-a face foarte frecvent. Din fericire, aș zice. Însă trebuie să recunosc că se poate mult, mult mai rău decât respectivul. 
Spun asta pentru că-n cea mai mare parte a timpului, Pălămidă e inofensiv. 
Când nu e inofensiv, e inutil. 
Când nu e nici inofensiv și nici inutil, e enervant. 
Rar de tot, e util. Chestiunea e de obicei întâmpinată cu sprâncene ridicate a mirare. 
Și uneori, e amuzant. Mai ales atunci când nu-și propune să fie 😀. 

Ca de pildă, o experiență relativ recentă. Avusesem câteva zile libere și-mi pusesem un out-of-office în care menționam când revin și inclusesem o adresă de mail la care să fie trimise mailurile până mă întorc. Așa procedăm cu toții de fiecare dată când lipsim planificat (concediu, călătorie de serviciu sau training). E o adresă de mail creată special în scop de backup, clienții sunt redistribuiți în prealabil, fiecare știe ce are de făcut și treaba funcționează. 

Mă rog, dacă nu te cheamă Pălămidă. Care Pălămidă mi-a scris un mail și i s-a returnat mesajul de out-of-office. 
Poate vă gândiți că nu l-a citit. Ba da, însă ori n-a trecut de primele cuvinte, ori nu le-a procesat.

Cronologia a fost cam așa: 

Primul mail: ”Dragă Greta, spanac pe băț, draci pictați și purici încolonați”. 

Al doilea mail (la câteva minute după primul): ”Dragă Greta, văd că nu ești prezentă. Cum se procedează cu backup-ul în lipsa ta?”
🥸🤯😵‍💫😵

Al treilea mail (mă întorsesem între timp, rezolvasem chestiunea pentru care-mi scrisese, îi răspunsesem și la primul mail. La al doilea nu, că văzuse că nu eram prezentă 🤣): ”Dragă Greta, ți-am scris săptămâna trecută, dar am văzut că nu erai”.

Ori a căzut Pălămidă în găleata cu perspicacitate, ori nu. Le vede omu' ceva de speriat, nu așa oricum. Tot e bine că nu s-a plâns că nu i-am răspuns la al doilea mail, ceea ce probabil ar fi fost ceva gen ”Dragă Pălămidă, felicitări, ai văzut că sunt absentă!” 🙄.