”Să li se taie capul!”, versiunea moderată

Nu mai știu de la ce ne luaserăm acum vreo câteva săptămâni, când ne reuniserăm în bucătărie la un fel de brunch spontan, dar a venit vorba de niște vechi clienți ai câtorva dintre noi. 
Mai buni sau mai puțin, mai cooperanți sau mai catâri, mai umani sau mai dimpotrivă. Până la cap și la coadă, oameni ca toți oamenii. Unii dintre ei sunt și azi clienții noștri, alții nu, ca-n viață.

- Apropo, zice un coleg, oare ce-o mai fi făcând DJ Frecănescu? 
DJ Frecănescu fusese clientul meu, demult și pentru o (prea) lungă perioadă de vreme. Era genul de om care-ți scoate sufletul și are impresia că toată lumea există numai și numai pentru a-l servi pe el, pe dânsul, pe dumnealui. Amenința cu reclamații ori de câte ori nu i se făcea imediat pe plac, trimitea ”friendly reminder” (vorba vine, că numa' friendly nu era 🙄) dacă nu-i răspundeai în interval de cel mult o oră la indiferent ce trăsnaie îi tunase (recordul a fost de 28 de minute, țin minte precis), în fine, ați prins ideea. O bijuterie de client, să-l descânți de deochi și mai multe nu. Multe zile fripte mi-a făcut, mai ales că eu sunt genul de om care le ia pe toate în plin. (Știu, știu. Încă lucrez la a învăța cum să n-o mai fac). 
Eh, și cum branșa noastră e mică și vorba zboară...
- Ce, nu știi? răspunde un altul, a intrat în insolvență. 
Ha! Eu nu știusem, așa că ajunsă acasă, m-am pus pe cercetat. Și ce să vezi, chiar așa e. Inclusiv site-ul lui e parțial dezactivat, în sensul că nu mai poți accesa nimic în afară de homepage. Niciunul dintre meniuri (”Despre noi”, ”Servicii”, ”Contact” etc.) nu mai poate fi deschis.
Ce să zic, succese deosebite îi doresc. Și eventual, un job în care să aibă parte de clienți așa cum a fost el. 

Am mai evocat pe unii, am mai râs, am mai clătinat din cap amintindu-ne tot soiul de minunății care mult fir de tors ne dăduseră la vremea respectivă. Și mi-am adus aminte de altul, tot fost client de-al meu acum câțiva ani.   
- Voi îl mai țineți minte pe Scoală-Frunze? 
Dar cum să nu-l țină minte, doar a fost subiect de discuții aprinse, ca urmare a unor nefăcute pe care le comisese. Însă eu nu numai de asta îmi amintesc de el. Ci și pentru că efectiv m-a chinuit cu absurditățile lui, cu cerințele și pretențiile nejustificate, cu nerăspuns la chestiuni urgente și cu impresia că eu nu sunt acolo decât pentru a-l slugări pe el (avea foarte multe în comun cu DJ Frecănescu, și cu siguranță nu întâmplător. E o tipologie umană bine definită). 
Scoală-Frunze a plecat la un moment dat din compania la care lucra și după o vreme a început un job nou, scriind cu surle și trâmbițe pe LinkedIn cât e de fericit că va începe să lucreze cu niște ”adevărați profesioniști” (muahaha, mă-ntreb ce părere or fi avut foștii angajatori despre chestia asta 😈) și cât este el de însetat de afirmare și cum arde de dorința de a contribui la propășirea noului său loc de muncă și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 
Doar 5 luni mai târziu, îmbrățișa o altă provocare (chiar așa a scris, să leșini de impresie și mai multe nu) și băgase un citat despre cum eșecul e numai pentru cei slabi sau ceva bălărie asemănătoare. O să consider că nu e o întâmplare că, în Germania, perioada de probă este de 6 luni. Sigur, există posibilitatea ca el să fi decis să nu continue, dar asta nu explică nicicum bazaconia aia cu eșecul care așa și pe dincolo. 
Numai că. Între timp nu mai lucrează nici acolo, după cum rezultă din profilul lui de pe LinkedIn. Acuma na, poate nu s-o fi lăsat îmbrățișată provocarea ceea, mai știi 🤨.

Concluzionând, iată doi indivizi care și-au găsit în yours truly un cal de bătaie și ulterior amândoi au cam dat-o prost în carieră. Ar putea fi o coincidență, ar putea fi 🤔. 
(Glumesc, desigur. Realitatea e că niște oameni care se comportă așa au toate premisele ca mai devreme sau mai târziu să se rateze din punct de vedere profesional. Dincolo de asta însă, dacă aș fi clientul meu, eu una m-aș purta frumos cu mine, if you catch my drift 😀). 

Existențiale

Acest început de săptămână vine cu niște enigme, prieteni. 

🤯 Prima dintre ele se referă la niște alinturi care, în opinia mea, distrug iremediabil numele copilului. Pasămite eram într-un loc public din România, scrollam absentă pe telefon și dintr-o dată un strigăt din imediata proximitate m-a scos dintr-ale mele.
- Tăvușcă!
Huh? Mi s-o fi părut. M-am întors la scrollat. 
- Tăvușcă, vino-ncoace să te șterg pe mâini!
Devenea interesant. Am ridicat privirea și am constatat că o doamnă agita un pachet de șervețele umede și făcea semne unui băiețel de vreo 4-5 ani, care se juca pe jos. 
Am meditat un pic la ceea ce devenise clar că e o formă de alint, a cărei origine însă n-o puteam identifica. 
- Octavian!, se rățoi doamna în registru acut, tu n-auzi ce spun?
Dă-o încolo de treabă, m-am pomenit aproape pufnind cu glas tare. Serios acum, Tăvușcă? 🤨 Dar ”Tavi” ce-avea? 
Și ce nume frumos e Octavian, de fapt... 
Da, știu, fiecare părinte are dreptul să-și alinte copilul fix cum dorește. Dar în context, parol de nu suna mai mult ca o poreclă și mai puțin ca un alint. 
(Până la povestea asta, credeam că mai rău decât Ediță sau Edmondică nu se poate. Credeam). 
Ah, și-n caz că vă-ntrebați, băiețelul n-a venit la doamna maică-sa. Nu știu cum s-a încheiat povestea, că a trebuit să părăsesc zona, dar sunt în asentimentul lui. Dacă eram un băiețel de 4 ani, nici eu n-aș fi venit dacă maică-mea m-ar fi strigat Tăvușcă 😒). 

🎬 Weekendul trecut am fost ca proverbialul măgar al lui Buridan. Păi ziceți și voi de nu-i așa: 
- Nu m-am putut decide ce serial nou să încep (nu, tot n-am început nimic după ”Lucifer”. Oi fi având un atac de luciferită, te pomenești 🙄). Am tot oscilat, am început un documentar despre Charles Manson, l-am abandonat pentru că mi se pare prea sinistru, până la urmă am zis că mă apuc de ”Chestnut Man”. Am citit cartea acum 4 ani și mi s-a părut senzațională. 
Bun, deci am dat drumul la serial, moment în care mi-am dat seama că am o problemă: nu mai țineam minte aproape nimic din ea, cu excepția identității criminalului. Sigur, aș fi putut să mă uit și așa, dar nu era același lucru. 
- Prin urmare, pentru că nici asta nu puteam decide (ce carte să încep, după un excelent roman de Joël Dicker), am început să citesc pentru a doua oară ”Omul de Castane”. Și am și ”Cine nu e gata...”, a doua carte a autorului 😈. 

Urmează o perioadă în care voi socializa intens la serviciu. Deja simt cum bateria mea socială țiuie suspect 😵‍💫.

Salată de weekend (71)

Faptul că sunt o prezență tot mai sporadică pe aici se explică printr-un cumul de factori. 
- Am socializat intens și am dat o raită și prin România;
- În fiecare seară sunt frântă de oboseală (proiectele noi și pe care n-am avut inima să le refuz se uită ofensate la mine ori de câte ori îmi îngădui dezmățul de-a pleca de la birou după 8,5 ore);
- La drept vorbind, în ansamblu nu mă simt glorios din punct de vedere moral. 

🍨 Adevăru-i că nici nu sunt lăsată să defulez. Voilà exemplu:
- Pot să-l omor pe clientul X?
- Nope.
- Măcar pot să-l bat?
- Nici asta.
- Păi și-atunci eu cum mă descarc de draci?

- Mănâncă o înghețată.
- UNA?!!!

(Dacă meandrele concretului mi-ar permite asta, cu mare plăcere v-aș istorisi ce-a înfăptuit clientul pe care doream să-l descăpățânez. Ați vedea că se justifică pe deplin nu o înghețată, nu două, nu zece, ci un camion de Häagen Dazs. Cu fistic). 

🧛‍♂️... iar dacă mă uit și eu la un film, #poftimsituație:

- Și, ce-ai făcut în weekend?

- Printre altele, m-am uitat la “Salem’s Lot” pe Netflix.

- Ăla cu vampiri?

- Mmm.

- Aha. Deci ți-ai revăzut niște vechi prieteni, cum ar veni.

Curajos omul, ce pot să zic 🙄🩸🩸🩸.

🤓 Subconștientul se opintește de zor să-mi spună chestii. Altminteri nu se explică faptul că, după ce am scris un mail în care explicam pentru a treia oară o chestiune, am realizat de-abia după ce apăsasem ”send” că-l încheiasem cu ”that’s all” 🤨. 
(Tot e bine că mailul nu includea și ”details of your incompetence don’t interest me”, deși admit că tentația fusese destul de puternică 🫢).

🥸 Am urmărit pe Netflix ”Death on the Nile” (2022), cu Kenneth Branagh. Nu avusesem nicio așteptare, în principal pentru că, după memorabila bijuterie din 1978 cu Peter Ustinov în rolul lui Poirot, realmente nu ai cum să produci altceva decât o dezamăgire pentru fanii genului. Dar fusesem curioasă, totuși, cum le-a ieșit. 
La-men-ta-bil. Și asta nu atât din cauza actorilor (deși nu pricep de ce Branagh se încăpățânează să joace un rol care e dureros de evident că nu i se potrivește), cât a scenariului. Nu aveai voie să menționezi sticluța de ojă roșie, efectiv nu aveai voie. În carte, indiciul ăsta trece neobservat; în film e prezentat en fanfare. Și ăsta e doar un detaliu, dar efectiv nu au respectat povestea și nu au dozat suspansul, filmul este pur și simplu plicticos.
În ianuarie s-a împlinit jumătate de veac de la moartea Agathei Christie, că veni vorba. Pentru a o comemora, în octombrie se va lansa un volum ilustrat despre viața și opera ei, pe care abia aștept să mi-l procur 💙. 

Brânza de oaie connecting people

Dacă nici ăsta nu e motiv să ne mândrim cu produsele tradiționale românești, apăi nu știu care e. Să vă istorisesc. 

Zilele trecute m-am despletit vreo oră cu un elvețian. Nu e clientul meu (din fericire. Că altfel viețile amândurora ar fi fost cu deosebire complicate), dar lucrează în sistemul național de transport feroviar și, prin natura împrejurărilor, comunicăm frecvent. 
Să tot fie vreo cinci ani de când ne cunoaștem. O bună bucată de vreme el s-a dovedit a fi foarte țepos, drept pentru care n-am renunțat nici eu la bățul din dos. 
Herr Cutare, nu aveți dreptate, Frau Cutare, poftiți paragraful relevant, Herr Cutare, paragraful nu se aplică în cazul de față, Frau Cutare, nu sunt de acord cu opinia dumneavoastră, mai mult mă obosea toată flocăiala asta oficială și mega-protocolară, decât problema în sine. Uneori ”câștigam” eu disputa, alteori el, per total aș zice că suntem cam umăr la umăr. 
Ce-i al lui e al lui, e un tip onest și obiectiv, chiar dacă nu de puține ori m-a scos din calmul meu englezesc 😃 (trademark Anda Călugăreanu, într-una din scenetele cu Toma Caragiu). Dar ceva-mi spune că și reciproca e valabilă.

În ultima vreme însă, el părea să mai fi coborât garda. Ba m-am trezit la un moment dat și cu un mail în care-mi mulțumea pentru ”sprijinul și prețioasa dumneavoastră colaborare”, de mă-ntrebam dacă nu cumva o fi vrând ceva anume, de s-apucă să mă perie și să-mi facă zulufi. Da' nu voia. 

Și cum ziceam, recent am stat aproape o oră în call pe Teams. C-o fi, c-o păți. Ne-am pus de acord până la urmă, cu toate că la drept vorbind problema nu e încheiată pe deplin. 
- Nu v-am mai spus asta până acum, dar vorbiți foarte bine germană.
Îi mulțumesc, bla-bla. 
- Pot să vă întreb de unde sunteți?
- Puteți. Din România. 
- Wow, serios?! Am prieteni foarte apropiați în Sibiu, am vizitat și Brașovul! Foarte frumoase locuri și ce mâncare bună aveți! 
- Mă bucur să aud, ce anume v-a plăcut în mod deosebit?
- Brânza de oaie din Brașov! Și aveți un desert tradițional, o prăjitură așa, făcută cu drojdie și umplută cu nucă sau mac... 
- Cozonac 🙂.
- Jaaaa, cozonac, o delicatesă! Cel mai mult mi-a plăcut cel cu mac, aber der Käse, ahh, der Käse… 
(Nu mă-ntrebați de ce “brânză” e de gen masculin în germană, că habar n-am. Cum nu pricep nici de ce la ei luna e masculin și soarele feminin. Sau cafeaua masculin. Din misterele limbii germane 🙄). 

Discuția a culminat cu faptul că am ajuns, în sfârșit, să ne tutuim (de unde și titlul). Ce face brânza din om 😀. Dar la ce nebunie de brânzeturi au elvețienii, chiar că e motiv de mândrie faptul că i-a plăcut atât de mult. 

Sunt curioasă dacă o fi gustat și palincă ardelenească, o să-l întreb cândva. Nu de alta, dar am niște colegi care au experimentat-o și ulterior au declarat că trebuie avut mare grijă cu distinsa mea persoană, care provine ”din țara unora care înghit flăcări lichide” 😂😂😂.

O concluzie cu găini

 ”- Mă scuzați, rândul e în spate.
- Da' eu am fost aicea tot timpul, doamnă, numai că mă dusesem mai într-o parte, așa”. 🙄

”- Vă rugăm să rămâneți așezați, avionul încă rulează pe pistă. (...) Luați loc, vă rog, până la oprirea avionului”. 
Zzzfleoșc! Asta fiind o pungă de chipsuri, din fericire sigilată, aterizată drept în capul lui yours truly (no pun intended).
 ”I apologize”, grăiește smerit proprietarul pungii.
Na, măcar atâta. 

După cum se poate intui, am fost în România - timp de opt zile. De frumos a fost frumos, nu zic nu. Dar ca de fiecare dată, am fost foarte bucuroasă când am aterizat la Hamburg 😃. S-aud eu pe careva că germana nu e melodioasă, c-atunci să vedeți sămânță de scandal.

Ne-am revăzut familiile și a fost una dintre cele mai ”pe fugă” mini-vacanțe pe care le-am avut vreodată. N-am ajuns în București de data asta, însă niciodată nu e timp pentru toate. 

În schimb am tras o concluzie, care de fapt nu era o noutate pentru mine, dar acum s-a cristalizat clar. 

Oameni buni, în ceea ce mă privește nu ar exista nicio cură antistres mai bună decât vreo câteva săptămâni petrecute în compania unor orătănii și animale de curte. Nu vreau cu oameni, mulțumesc anticipat, doar cu orătănii. Cât mai multe, dar predominante să fie găinile. Multe găini, co-co-co, pui, rațe, gâște. Și oi, și miei, și iezi, și căței, și pisici, și purcei, dar mai ales găini. 
Am mai zis eu că-n sufletul meu nu sunt atât de citadină pe cât aș fi bănuit uneori și cred că am dreptate. Pentru mine e bucurie pură și terapie să stau ore-n șir să le urmăresc frosăindu-se de colo-colo și să le ascult. Ieri am mângâiat una care închisese ochii de plăcere și scotea niște sunete de relaxare atât de drăgălașe, că nu-mi venea s-o mai las. 

Ce se face la curele de tratement pentru burnout unde te trimite medicul psihiatru e cam bullsh*t, dacă mă-ntrebați pe mine. Terapie de grup, ore de pictură,  meditație, plimbări în natură, ore de pictat, de colorat. Spanac cu apă rece! Dați-mi zece găini și un cocoș care să-mi cânte dimineață și nici că-mi trebuie mai mult, psihicul meu se duce la spa. 
🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐔🐓🐥🐥🐥🐥🐥🐥🐥🐥 
Așa, ca să fie consemnat aicea. 

PS: Covrigăria ”Petru” e loc de pierzanie, am zis!