Constat cu stupoare că mă ramolesc 🤨

Asta e o concluzie de dată foarte recentă, mai exact de vreo câteva zile și i se datorează unui client. 

Adică, mă rog. Nu știu dacă ”datorează” e chiar cuvântul potrivit, având în vedere că de fapt ceea ce-i datorez respectivului este o cohortă de nervi făcuți chisăliță, precum și faptul că ori de câte ori comunic cu domnia sa, mă vizitează variațiuni pornind de la imaginea de mai jos:

Chestiunea este că am de investigat pentru el niște treburi care merg până cu 3-4 ani în urmă, drept pentru care scotocesc de zor prin miile de mailuri trimise, cu diferite cuvinte-cheie. De găsit am găsit tot ce-mi trebuie, dar altceva voiam să spun, și anume că nu o dată mi s-a întâmplat să rămân uluită de felul în care scriam. 

Fraților, n-am idee ce aveam atunci și nu mai am azi, dar scriam foarte elaborat, aproape literar, cu o frazare complexă și cu termeni pe care nu i-am mai folosit de când făcea plopul pere. Dacă n-aș ști mai bine, aș putea crede lejer că mailurile din perioada aia au fost scrise de un vorbitor nativ. 

Și, aspect încă și mai interesant (sau mai frustrant, depinde care parte din pahar o contemplu), asta e valabil atât pentru corespondența în engleză, cât și pentru cea în germană. 

Nu posed o explicație pentru fenomen. De-atunci am citit mai mult, am scris, am vorbit, mi-am îmbogățit vocabularul și experiența. Logica elementară zice că ar trebui să scriu simțitor mai bine, și nu (vorba lui Caragiale) vițăvercea.
Eh, dar una e ce zice logica și alta e ce constat eu. Adică nu scriu mai prost sau cu greșeli, ci mai simplist și monoton. 

Poate aveam personalitate multiplă, acum că stau să mă gândesc. Liesel scria în germană și Charlotte în engleză. Anii au trecut, Liesel și Charlotte s-au dus să joace șotron și-a rămas Greta, care scrie bine, dar cu toată obiectivitatea o spun, nici pe departe atât de bine cum o făceau odinioară Liesel și Charlotte 🧐.

Cu alte cuvinte, mă ramolesc în ambele limbi 🙄. Na bravo, felicitări mie, sau ceva. 

Câteva cărți citite în ultima vreme și o întrebare pentru voi

Pentru astăzi mi-am propus să trec în revistă câteva dintre cărțile pe care le-am citit în ultimele luni, fiindcă dacă n-aș scrie despre ele, mi-ar ieși complet din minte. Ceea ce ar fi regretabil, fiindcă oricum am senzația că citesc mult prea puțin. 

Sărind direct la concluzie, niciuna nu este o carte slabă (dimpotrivă, aș spune) și probabil multora dintre cei care le-au citit le-a plăcut una sau alta. Pe măsură ce scriam, am realizat că una dintre ele răspunde la o întrebare fundamentală: ce înseamnă, cu adevărat, o carte bună? 
Pornind de la asta și cu permisiunea voastră, la finalul articolului am o întrebare pentru voi - la care voi răspunde și eu, într-un text separat. 

”Vânătorii de capete” - Jo Nesbø

Până în ziua de azi nu știu dacă titlul a fost o nemaipomenită stângăcie din partea traducătorului, sau o metaforă (în care caz, e absolut strălucită). Înclin spre varianta a doua, fiindcă ar fi fost foarte la îndemână să o numească ”Recrutorii”. 

Este momentul să spun că am destul de mari îndoieli că mă voi întoarce foarte curând la acest autor. Am mai citit o singură carte de el, ”Fiul”, care mi-a plăcut mult și a fost unul dintre motivele pentru care m-am apucat de asta cu optimism; dar în final, a fost o dezamăgire. 
Sinopsisul era din cale-afară de tentant: personajul principal este Roger Brown, un recrutor renumit și foarte selectiv, care în timpul liber se ocupă de furtul de obiecte de artă, înlocuindu-le cu reproduceri. Wow, zic, stai să vezi peste ce comoară (pun intended) de nordic noir cu iz de ”Thomas Crown Affair” am dat. 
Numai că nu. 

În ceea ce mă privește, acțiunea este o peltea dezlânată. Viața profesională ”ascunsă” a lui Roger părea să decurgă la fel de bine și de fructuos ca și cea oficială, până în ziua când fură un tablou foarte valoros de la Clas Greve, un posibil candidat care de fapt era un fost mercenar periculos. Greve nu e deloc amuzat și astfel Roger se pomenește el însuși în postura de ”vânat”. 
Acțiunea mi s-a părut greu de urmărit, iar deznodământul - prea banal față de ceea ce mi se promisese pe întreg parcursul cărții. 
Știu că Nesbø e un scriitor aclamat și după cum spuneam, prima carte mi-a plăcut; nu exclud să revin la el cândva, dar probabil nu foarte curând. 

”Hoțul de cărți” - Markus Zusak

Dacă ar fi să fac un joc din acela de asociere practicat de psihologi, aș spune că primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la această carte este ”duioșie”. Este povestea lui Liesel Meminger și ceea ce e frapant încă de la început e însuși naratorul: Moartea. Acțiunea se petrece în 1939, așadar într-una din cele mai crunte perioade din istoria recentă - și ce era mai rău abia urma să vină.

Liesel călătorește împreună cu mama și fratele ei și Moartea îl vizitează pe băiețel, cu această ocazie văzând-o prima dată și pe Liesel, pe care o va reîntâlni în mai multe împrejurări. Stând lângă proaspătul mormânt al fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când găsește un obiect ascuns parţial în zăpadă. Este ”Manualul Groparului”, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Liesel nu știa să citească, dar acest moment va marca începutul poveștii ei de dragoste pentru cărți și cuvintele scrise.
Departe de a fi un aspect terifiant (sau surprinzător), în povestea lui Zusak Moartea se ocupă cu preluarea sufletelor, dar ea însăși e de multe ori îngrozită de faptele oamenilor. Ceea ce este absolut de înțeles, dacă ne gândim la locul în care se întâmpla acțiunea, respectiv în Germania nazistă. 

Cu ajutorul tatălui ei vitreg, Liesel învață să citească și să scrie. Va continua să fure cărți, de obicei de la incendierile organizate de naziști și se va împrieteni cu soția primarului, care, printr-un consens tacit, îi va permite să citească, dar numai la ea acasă. 
Fiecare carte este o poveste de dragoste în sine, o lume întreagă în care Liesel se cufundă pentru a evada din cotidian. 
E o poveste scrisă delicat și cu tandrețe. Am îndrăgit multe dintre personaje (inclusiv pe mama vitregă a lui Liesel; deși aparent o femeie foarte dură, în realitate ținea mult la fetiță) și, dacă pot spune așa, mi-am lăsat sufletul inundat de bucuria lecturii. Este o dragoste care nu poate fi comparată cu nimic. 
Dacă la cartea asta nu cred că m-aș întoarce (are în ea ceva sfâșietor), aș mai citi în schimb și alte cărți de Markus Zusak. 

”The Break Down” - B. A. Paris

După ce am citit cu mare plăcere ”În spatele ușilor închise” și ”Terapeutul” ale aceleiași autoare, am fost la fel de încântată de ”Break Down”, pe care am citit-o în germană (alternativa ar fi fost engleza, fiindcă nu a fost tradusă la noi și dacă tot nu era disponibilă în română, am ales versiunea în germană, de dragul exercițiului).

Este un thriller psihologic având-o în centru pe Cass Anderson, care este urmărită de remușcări după ce nu a oprit să o ajute pe o femeie aflată într-o mașină staționată pe marginea drumului, iar ulterior află că femeia respectivă a fost omorâtă. Lucrurile se complică atunci când se dovedește că o cunoștea, ceea ce-i amplifică mustrările de conștiință.
În același timp, Cass experimentează lacune de memorie și are momente de hipervigilență și suspiciuni care seamănă foarte bine cu un comportament paranoic. 
Ar fi momentul să spun că pe la jumătatea poveștii îmi dădusem seama ce și cum (un clasic din categoria ”the butler did it”), dar asta nu mi-a luat din plăcerea lecturii. Și aceasta este o autoare la care cu siguranță voi reveni. 

”Adevărul despre cazul Harry Quebert” - Joël Dicker

Autorul mi-a fost recomandat de o prietenă și m-am gândit să încep cu romanul care l-a consacrat. Nu regret alegerea. Este o carte cu adevărat foarte bună, deosebit de densă și cu un final pe care nu îl anticipasem. 
În centrul acțiunii se află scriitorul Marcus Goldman care, traversând o criză de inspirație, decide ca pentru o vreme să se ocupe cu altceva și pornește pe cont propriu o anchetă menită să-și disculpe mentorul, scriitorul Harry Quebert, acuzat de asasinarea unei adolescente în urmă cu 33 de ani. 

Chiar dacă romanul are ceva ce mie în general nu prea îmi place (pendularea între două spații temporale) e atât de bine scris și firul narativ atât de bine susținut, încât nu doar că nu m-a deranjat, ci m-am pomenit cufundată complet în poveste. O experiență imersivă care nu mi se întâmplă foarte des. 

Cartea are și un bonus, respectiv câteva sfaturi pentru un scriitor debutant. Chiar dacă este neobișnuit de lungă (aproape 700 de pagini), se citește ușor, umorul nu lipsește și te prinde foarte repede. Din postura cititorului te lași cu mare plăcere ”dus de nas” de autor și răsturnările de situație sunt savuroase. Aici n-am avut absolut nicio posibilă idee referitoare la deznodământ. 

Poatea cea mai bună descriere - nu doar a acestei cărți, ci și a unei cărți bune în general - este cea oferită de Harry însuși:
”O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puțin de o secundă după ce ți-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă șă să surâdă cu o urmă de tristețe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreți că ai terminat-o”.

Aș mai fi avut câteva cărți de prezentat, dar atât de bine mi se pare pusă în cuvinte definiția unei cărți bune, încât vă propun să încheiem articolul (deja foarte lung) în această notă.  M-aș bucura mult să aflu de la voi care sunt acele cărți pe care ați regretat că le-ați terminat 🙂. Și desigur, cu mare plăcere voi scrie și eu despre acest subiect 🙂. 

Salată de weekend (69)

Încă trei zile cu tot cu cea de azi și hai c-a trecut ianuarie, pfff, mi se pare că tot în ianuarie suntem de trei ani și două luni 🤨. Chiar dacă n-am achiesat la ”blue Monday” de lunea trecută și chiar dacă e un sentiment perfect explicabil după sărbători, totuși mi s-a părut o lună lungă. 
Nu că m-aș fi plictisit, mind you. Rapoarte și prezentări de final de an, evaluare anuală și invitația de-a lua parte la un proiect nou. 

🤓 Evaluarea a fost chiar o surpriză, în sensul că de data asta chiar fusesem rezonabil de convinsă că am bușit KPI-urile de-am făcut un terci din ele. Au fost parcă mai dificile decât oricând, iar anul trecut a fost în unele privințe destul de provocator. (Paranteză: sper că există un loc special în iad pentru cel care a inventat cuvântul ”challenge”, închid paranteza 😒). 
Dar a ieșit bine. Chiar foarte bine, de-am fost euforică vreo două zile și nu neapărat ca urmare a rezultatului per se, cât fiindcă nu mă așteptasem. 
Mă rog, după aia m-am întors la treburi și pe la al zecelea Email din categoria ”what is the status” mi-a cam trecut euforia, da' a fost bună și aia care-a fost 😀. 

💻 În ceea ce privește proiectul, hm. Ultima dată când am acceptat o invitație de felul ăsta, am conchis că ”mai bine-mi băgam un băț nu-spun-unde și mergeam cu el târâș”. L-am dus cu bine la capăt, dar partea cu bățul a rămas valabilă. Iar de data e o chestie incomparabil mai complexă, cu implicații mult mai mari, cu decizii pe care n-a trebuit să le iau niciodată până acum și cine_m-o_fi_pus_să_mă_bag_în_chestia_astaaaa 🤯🤯🤯.

Iar faptul că mi se spune ”e o dovadă a încrederii pe care o au în tine” mă face să hiperventilez încă și mai strașnic.

📺 Pe Netflix se întâmplă una dintre cele mai mișto chestii - au apărut o mulțime de filme din seria James Bond, nu cred că toate (sunt totuși cam puține ca să fie toate), dar ce-mi pasă: sunt toate patru cu Pierce Brosnan, pasiunea supremă a adolescenței mele, Jose Armandooo (glumesc, pliz 😁). 
Weekendul trecut ne-am uitat amândoi la ”Tomorrow Never Dies”, care s-a filmat inclusiv la Hamburg și  moa, ce ne-a plăcut să vedem cum arătau străzile din centru în urmă cu aproape 30 de ani. 
- Spionaj, computere, codificatoare GPS, softuri concepute special cu bug-uri, astfel încât să aibă nevoie de update-uri ani la rând. Oare ce-am înțeles noi din filmul ăsta în 1997, când nici nu văzuserăm vreodată un computer?
- Probabil mai nimic, am zis cu sinceritate. Adică eu mă uitam numai la Brosnan și na 😇.
- Normal că numai la el te uitai (😏).
Ei, da, te pomenești că el nu s-o fi uitat la Bond-ină 🙄.

🎾 Urmăresc rezultatele de la Australian Open și toate favoritele mele au fost eliminate. Meh. Acum sper să câștige Svitolina, dacă tot a trimis-o acasă pe Coco Gauff. Dacă iar câștigă urlătoarea supremă, respectiv Sabalenka, prevăd că m-apucă dracii. 

Recitesc ce-am scris și concluzionez: cam frugală salata asta. Nu știu de ce mi-aduc aminte de Harvey din ”Suits”, când, întrebat ce crede că e-n mintea lui Louis, a răspuns flegmatic: ”cats, ballet, Harvey Specter”. Cam asta-mi inspiră salata de azi, dar asta avem, asta mâncăm 😃.

Ce mă mai enervează în ultima vreme

La drept vorbind, ceea ce mă enervează în clipa asta e faptul că nu-s milionară și pe cale de consecință mâine trebuie să mă duc la serviciu (cu factor de enervare bonus că s-a anunțat din nou ninsoare, nu mai pot de entuziasm, hai cu primăvara până nu eviscerez pe careva 😒). 

Dincolo de asta, în ultimele săptămâni am constatat că mă enervează diverse chestiuni punctuale.

🤯 Întrebarea ”cum facem cu X situație?”, întotdeauna revendicativă - adică nu e o invitație la dezbatere pentru identificarea unei soluții, ci o pasare a responsibilității către partea cealaltă. Altfel spus, ”cum facem?” ăsta reprezintă o abordare pasiv-agresivă care mă agasează, chiar și atunci când nu eu sunt persoana de la care se așteaptă să fac ceva, oricare ar fi ceva-ul în discuție. 
Nu știu dacă am folosit eu însămi vreodată expresia asta, mai degrabă cred că nu, dar dacă totuși da, mi-aș cere scuze de la persoana respectivă. Foarte probabil am călcat-o pe nervi. 

🤬 A încheia un contraargument cu ”punct!”. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele pentru a descrie cât mă poate enerva asta. Mi se pare una din cele mai crase forme de lipsă de respect. 
Recent am avut o discuție contradictorie la telefon, într-un context de ordin profesional. Fără a intra în amănunte, interlocutorul nu avea dreptate. Chiar nu avea, indiferent din ce unghi te-ai fi uitat. Nu exista nicio îndoială în privința asta și nicio zonă gri. 
După un schimb de mailuri în care făcuse (ab)uz de semnele de exclamare, mi-am zis să-l sun, totuși. Cu toate că nu aveam mari speranțe. 
Aducându-mi aminte de regula cardinală atunci când ai de-a face cu un interlocutor ostil, am vorbit rar, pe un ton coborât și calm. 
Interlocutorul fie nu cunoștea regula respectivă, fie mai avea semne de exclamare nefolosite și, ca să nu le expire termenul de valabilitate, și-o fi zis să le folosească în discuția cu mine. A vorbit staccato, extrem de rapid și m-a întrerupt după absolut fiecare frază. Dialogul, dacă se poate numi așa, a decurs cam în felul ăsta:
- Motivul pentru care v-am sunat este de a...
- Știu de ce m-ați sunat și nu există absolut nimic de discutat. Punct!
- Referitor la tema ”ics”, trebuie să vă spun că am ținut cont de...
- Tema ”ics” este încheiată în ceea ce ne privește. Punct!
- Din punctul nostru de vedere, prin strategia ”cutare” a temei ”ics” s-a urmărit ca...
- După cum v-am spus și repetat în mailuri, nu suntem de acord cu strategia dumneavoastră și nu avem de ce să mai discutăm. Punct!
- Dacă nu mă lăsați să închei nicio propoziție, nu vom putea să...
- Nu am de ce să vă las să încheiați vreo propoziție, pentru că nu sunt de acord. Punct! 
🤬🤯🤬🤯🤬🤯
În caz că vă-ntrebați cum s-a terminat discuția (care a decurs tot în felul ăsta pentru următoarele minute): 
- Din moment ce nu-mi permiteți să vorbesc, vă doresc o după-amiază plăcută. 
Și am închis telefonul, cu unicul regret de-a nu-i fi putut spune unde să-și bage punctul. 
Cum spuneam mai sus, mi se pare o atitudine complet lipsită de respect. Practic, îți reduci interlocutorul la zero și-i anulezi orice drept de a-și prezenta punctul de vedere. 

🚉 Asta cred că am mai pomenit-o mai demult, dar a redevenit de actualitate. Nu mai pot cu pasagerii din metrou care-și pun rucsacul / traista / poșeta / whatever pe scaunul de alături, chiar și atunci când e destul de aglomerat. După care-și înfig căștile în urechi și ochii-n telefon și sunt foaaarte deranjați când cineva îndrăznește să le solicite să-și ia catrafusele-n brațe și să elibereze scaunul. 
Eu nu știu din ce văgăuni provin oamenii ăștia, care nu par să țină cont de absolut nimic din ceea ce se petrece în jurul lor. 

Am zis că mă enervează și faptul că mâine-i luni? 😏

”Nuremberg” (2025): un avertisment despre istoria care se repetă

Aș minți să spun că fusesem nerăbdătoare în ceea ce privește filmul ”Nuremberg”. În mod firesc eram curioasă având în vedere cronicile entuziaste, dar subiectul nu-mi era necunoscut; am văzut filme și documentare despre ceea ce-ar putea fi considerată cea mai mare tragedie a umanității, am citit mult și am vizitat lagărele de la Dachau și Auschwitz. Desigur, toate acestea nu înseamnă că m-aș considera suficient de informată în domeniu. Departe de mine. Totuși, fiind un subiect atât de exploatat, mă întrebam ce unghi de abordare s-a ales, așa încât rezultatul să nu fie totuși prea diluat, sau redundant.

Bineînțeles, este în primul rând un film istoric, având în vedere subiectul; pe lângă asta, aș spune că este un film de mare impact psihologic, prezentând o adevărată disecție a răului. În centrul acțiunii se află Hermann Göring (ministrul de interne şi comandantul forţelor aeriene ale Germaniei naziste), care, de teama de-a nu fi luat prizonier de către ruși, s-a predat armatei americane, precum și psihiatrul Douglas Kelley, care de asemenea a existat în realitate. Acesta din urmă a primit sarcina de-a evalua starea psihică a prizonierilor (Göring nefiind singurul aflat în custodie, ci mai erau încă zece) și de-a se asigura că aceștia nu se vor sinucide. 

De-a lungul timpului citisem mult despre subiectul judecății naziștilor din primul eșalon și am rămas cu frustrarea faptului că niciunul dintre ei nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce-a făcut. Nici măcar aceia care au fost executați prin spânzurare, ca de exemplu Adolf Eichmann, Joachim von Ribbentrop sau Rudolf Höss (comandantul de la Auschwitz). Au murit prea repede și prea ușor. Alții s-au sinucis (Hitler, Heinrich Himmler, Joseph Goebbels), iar alții au scăpat nepedepsiți și au murit de moarte naturală, Mengele fiind exemplul cel mai cunoscut. 

Știam că și Göring s-a sinucis în închisoare, dar nu mai țineam minte toate detaliile și din perspectiva asta am fost curioasă de felul în care a reușit Russell Crowe să-și construiască personajul. Fiindcă în general este destul de improbabil ca un narcisist suprem, cum era Göring, să se sinucidă. 

Atât cât mă pricep eu, Russell Crowe a făcut un rol de Oscar și nu-mi imaginez cum ar putea rata cel puțin nominalizarea, dacă nu chiar statueta. Ți se face realmente frig urmărindu-l și simți că privești, cu adevărat, Răul în ochi. Eu n-am urmărit niciodată imaginile reale de la proces; dar uitându-mă la Crowe, mă treceau fiorii. 

Nu doar că a intrat în rolul lui Göring; timp de două ore și jumătate, chiar este Göring. Ai momente în care te întrebi dacă el a fost adus în fața Tribunalului, sau Tribunalul în fața lui. Te strivește și te reduce la nimic și chiar dacă la început ești indus în eroare de scenariu și crezi că s-a încercat o umanizare a lui, în final vei înțelege: a fost un monstru grandoman care s-a iubit pe sine și l-a idolatrizat pe Hitler și faptul că a fost răspunzător de moartea a milioane de oameni nu a însemnat absolut nimic pentru el. Ba dimpotrivă: ar fi făcut-o din nou, fără nici cea mai mică tresărire sau ezitare. 

Vorbind despre rol, spune Rusell Crowe: ”Some roles stay with you long after the cameras stop. Playing Hermann Göring in Nuremberg was one of the most challenging experiences of my career, not because of the costume or dialogue, but because of what it forced me to confront about history, humanity, and justice. This film isn’t entertainment. It’s a reckoning”. 

Mi s-a părut foarte interesantă pregătirea propriu-zisă a procesului (deși s-a trecut cam repede peste asta, dar probabil nu s-ar fi putut altfel) și felul în care s-au scos în evidență îndoielile de sine, firești în context, ale judecătorilor. Aveau, practic, o singură șansă și au fost cât pe-aici s-o rateze, fiindcă nimeni nu era cu adevărat pregătit pentru înfruntarea cu un narcisist de talia lui Göring. 
Aici a intervenit decisiv Douglas Kelley și este momentul să spun că, referitor la jocul lui Rami Malek, am sentimente oarecum amestecate. A jucat ok, dar în niciun moment nu am regăsit genialitatea psihiatrului care, având la dispoziție un singur ”glonț de argint”, l-a citit și ”descifrat” pe unul dintre cei mai mari criminali ai secolului trecut. De fapt, cred că în realitate un psihiatru atât de inconsistent și nesigur n-ar fi avut absolut nicio șansă cu un monstru versat precum Göring.

Ca s-o spun pe șleau, impresia mea a fost că Rami Malek n-a făcut decât să-i ridice mingea la fileu lui Crowe. Un fel de sparring partner, ca să zic așa.

De asemenea, mi s-a părut genial felul în care s-a sugerat, fără să fie nevoie să se spună direct, motivul sinuciderii lui Göring: nu din cauză că urma să fie executat, ci a felului în care urma să moară. Un narcisist ca el nu ar fi acceptat niciodată ideea de-a fi spânzurat, fiindcă spânzurătoarea era considerată o moarte nedemnă. A încercat să obțină comutarea pedepsei în împușcare de către plutonul de execuție și fiindu-i refuzată cererea a făcut uz de fiola de cianură, despre care multă vreme nu s-a știut cum a reușit să facă rost.

Destinul adevăratului Douglas Kellye a fost pecetluit de faptul că a spus un adevăr incomod: ”Dacă vă închipuiți că răul va fi recognoscibil și va defila prin fața voastră în costume ciudate, vă înșelați. Există naziști și în Statele Unite ale Americii. Chiar astăzi, chiar acum”. A căzut în dizgrație, cartea pe care a publicat-o despre această experiență nu s-a bucurat de succes și câțiva ani mai târziu, s-a sinucis - printr-o amară ironie a sorții, tot cu o fiolă de cianură.

”Nuremberg” răspunde la una dintre întrebările pe care oricine care s-a familiarizat cu subiectul cu siguranță și-a pus-o: cum a fost posibil ca oamenii să facă așa ceva altor oameni? 
Răspunsul se regăsește în genericul de final, sub forma unui citat al istoricului britanic R.G. Collingwood: ”The only clue to what man can do is what man has done”.