Dupa-amiaza de caine - Dog Day Afternoon (1975)

Inspirata dintr-o intamplare adevarata, actiunea in sine este simpla: intr-o dupa-amiaza, doi indivizi jefuiesc o banca micuta din Brooklyn si iau ostatic tot personalul. Sonny (Al Pacino) si Sal (John Cazale, mai cunoscut pentru rolul lui Fredo Corleone din seria “The Godfather”) isi facusera planul sa ia rapid toti banii incasati de banca in ziua respectiva si sa fuga. Toata treaba n-ar fi trebuit sa dureze mai mult de zece minute.

Dar seiful este aproape gol, intrucat banii fusesera ridicati mai devreme, iar daca putea fi ceva mai rau de atat, politia a aflat deja de jaful in desfasurare si a inconjurat banca. In aceasta situatie, lui Sonny nu-i mai ramane decat sa incerce sa negocieze – ceea ce, pana in ultimele minute ale filmului, pare sa fi facut cu succes.

Un scenariu liniar, lipsit de rasturnari spectaculoase de situatie, dar exceptional de bine scris si fara elementele care fac dintr-un film unul comercial (pelicula a castigat, de altfel, premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original). Al Pacino interpreteaza nu numai personajul principal, ci si singurul personaj adevarat: duce singur filmul de la inceput pana la sfarsit, iar toate celelalte personaje par sa nu existe decat pentru a-l pune pe el in valoare.

Indiscutabil, este unul dintre cele mai mari roluri ale sale, pe care initial il refuzase, dupa cum chiar el povesteste in cartea “Al Pacino in dialog cu Lawrence Grobel”. Ocupat cu filmarile pentru partea a doua a seriei “The Godfather”, a declinat oferta, iar rolul ii fusese oferit lui Dustin Hoffman. Dar dupa ce a citit scenariul, realizand ce potential urias ofera personajul lui Sonny, a decis sa accepte.

Filmul este pur si simplu credibil si reprezinta o “radiografie” foarte plauzibila a unui jaf. Nu-si propune sa fie comedie, dar are cateva momente in care nu-ti poti stapani rasul – “I had a plan! I had a plan!” sau “Attica! Attica!”, acesta din urma punand in lumina si felul in care Sonny stabileste o relatie cu multimea de gura-casca adunati in fata bancii. Din personajul negativ, infractorul bisexual, pana la final Sonny ne devine simpatic – asta mai ales datorita interpretarii lui Pacino, care a stralucit in fiecare rol de “bad boy” pe care l-a jucat.

M-a intrigat intr-o oarecare masura personajul lui John Cazale si asta pentru ca Sal mi-a adus aminte foarte bine de Fredo: acelasi individ sters, lipsit de orice initiativa, care face numai ce i se spune si are mereu o privire ratacita, de parca ar privi prin sticla. Nu stiu daca e un actor atat de bun sau daca pur si simplu asta e felul lui de a fi. Ar trebui sa-l vad in mai multe filme ca sa-mi fac o parere.

In concluzie – un film excelent atat prin prisma scenariului, cat si (mai ales) a interpretarii lui Pacino, care constituie o adevarata lectie de actorie. Chapeau bas, maestre!

Experiente locative (VI): acritura. De matusa

Scapand din ghearele vrajitoarei, am esuat la o matusa pe care o intalnisem doar de trei-patru ori in viata si care, in mod evident nemultumita de situatie, a acceptat sa ma gazduiasca “pentru cateva luni cel mult, pana-ti gasesti altceva, ca noi nu suntem obisnuiti sa avem persoane straine in casa”. Noi, adica ea si unchiul, un barbat cu adevarat deosebit, pentru care am mult respect si care mi-a facut viata mai frumoasa cat am stat acolo. In sfarsit, am trecut gratios peste acel “persoane straine”, intrucat situatia in care ma aflam nu mai lasa loc si de orgolii si mi-am adus calabalacul acolo.

“Atat de multe haine ai?” s-a mirat matusa. “Sa vad cum iti fac loc in dulap… “, mai bombani ea, in mod evident coplesita de propria-i generozitate. Generozitate pentru care am platit serios (la propriu), mult mai mult decat la oricare dintre gazdele anterioare. Ca deh, “deranjul”, la care se adauga faptul ca “e din familie, trebuie sa o respectam”, dupa cum mi-au spus ai mei, adaugand ca “nu este o gazda oarecare”. La cat ii plateam, cred si eu ca nu…

Am locuit acolo din septembrie pana in decembrie inclusiv. Interval in care mi-a facut de nenumarate ori nervii franjuri. “Unde pleci la ora asta, acum rastorn mamaliga” (“ora asta” = ora 15:00, sambata, cand ma duceam sa ma vad cu niste prietene, iar matusa nu ma lasa sa-mi iau singura de mancare: “nu stii tu sa umbli in bucatarie”, plescaia ea dispretuitoare, de parca o fi existand vreun manual de tehnici si metodologii in ale tigailor si cratitelor). In afara de chirie, intretinere si lumina, plateam lunar o suma frumusica pentru a manca impreuna cu ei, dat fiind ca realmente nu aveam timp sa gatesc – plecam la 9 dimineata din casa si ajungeam seara in jur de 20-21, in cazul fericit.
In exemplul mentionat, cu rasturnatul mamaligii, am insistat sa mi se permita sa plec (da, stiu cum suna), cu promisiunea ca voi fi acasa pana la ora 19:00, cand „se serveste cina. Si vezi sa nu intarzii!”. S-a cam dus placerea intalnirii cu fetele, ca am stat permanent cu ochii pe ceas...

N-a fost un caz izolat. Mi-a facut teoria chibritului ca stau cu lumina aprinsa cand citesc (“consumi curent!”- asa ca am citit aproape exclusiv la o veioza anemica si chioara, desi contribuiam la plata curentului electric), ca mi-am calcat niste haine punand, pur si simplu, un prosop pe jos (“transpira covorul!”), ca mi-am permis sa ma culc intr-o dupa-amiaza “fara sa te intereseze daca nu am si eu nevoie de ajutor la bucatarie”, ca “faci dus prea tarziu si ne deranjeaza zgomotul apei” (faceam dus cand ajungeam acasa, ca tot omul), ca “vii tarziu si trebuie sa ma scol din pat sa-ti pregatesc cina” – repet, eu nu aveam voie sa ma servesc singura, iar de venit, n-am venit niciodata mai tarziu de ora 22:00, vai de tineretea mea…
Prin noiembrie, s-a intamplat de-am primit salariul cu doua zile intarziere. “Tu cand ai de gand sa-ti platesti chiria?”. Pai intarziere de plata, am luat aseara salariul, azi cumpar dolari si va platesc (nu accepta decat in dolari cumparati de la banca, “sa nu fie falsi”). “Pai de ce nu va da banii la timp?” Da, buna intrebare, as fi vrut si eu sa stiu raspunsul. „Si-asa castigi mai putin decat o taxatoare la metrou“, conchise ea cu acreala. Mai lipsea sa zica “moarte intelectualilor”.

Unchiul a fost cel care mi-a facut sederea acolo mai suportabila si chiar mai placuta, desi se poate spune ca era tinut sub papuc. Un intelectual fin, imi imprumuta carti de citit pe care le comentam apoi impreuna la o cafea, ne uitam la filme si chiar la meciuri, faceam galerie jucatorilor… Matusa boscorodea nemultumita. “Un om destept nu se uita la meci”. “Bine, draga, va trebui sa facem fata realitatii”, ii raspundea unchiul mucalit si apoi imi facea cu ochiul, complice. Daca n-ar fi fost el, mi-ar fi fost infinit mai greu sa stau acolo si, cu toata sinceritatea o spun, nu stiu ce-i tine pe oamenii astia impreuna. Sunt atat de diferiti…

In decembrie mi s-a pus in vedere: in ianuarie trebuie sa ma mut. Eu urma oricum sa inchiriez o garsoniera impreuna cu actualul sot, dar stiam ca asta va fi posibil abia din februarie, in locuinta respectiva - pe care o gasiseram deja - efectuandu-se lucrari de renovare. As putea sa mai stau si in ianuarie? “Nu, noi plecam in America”. Ar fi trebuit sa i se lungeasca nasul, ca n-aveau de gand sa plece nicaieri. Asa incat am vorbit cu fosta mea gazda la care locuisem cinci ani, care a fost de acord sa-mi ofere camera pentru luna ianuarie.

Pe 22 decembrie urma sa plec in concediu. In saptamana dinainte am ajuns in fiecare seara in jur de ora 21 acasa, intrucat aveam enorm de mult de lucru la birou (final de an, deh). Intr-una din zile, matusa ma anunta: “Inainte sa pleci in vacanta, te rog sa-ti strangi toate lucrurile si sa eliberezi camera”. Pai si unde sa le pun? “Pe balcon, draga”, se rasti ea. Bine, domn’le, daca asa e ordinul...

In noaptea dinaintea plecarii in concediu n-am inchis un ochi. Facusem deja bagajul, dar aveam de impachetat tot ce-mi apartinea si de dus in balcon… Chiar daca mai ramasesera 9 zile pana la sfarsitul lunii, zile pe care le platisem in avans, “draga, nu-ti restitui niciun ban, sa stii. A venit mult lumina”. Asta in conditiile in care eu citeam aproape exclusiv la veioza… Nu i-am mai zis nimic. La ce bun, oricum?

Si tot pe mine e suparata nevoie mare ca familia mea nu mai vorbeste cu ea de-atunci, desi au trecut aproape cinci ani…

Va intrebati ce-a urmat, probabil. Un an si jumatate de LINISTE. In sfarsit, binecuvantata liniste, in garsoniera pe care am inchiriat-o impreuna cu viitorul sot. Am savurat independenta, linistea (repet cam des cuvantul asta, stiu, dar cata nevoie avusesem de asa-ceva…), faptul ca puteam sta la televizor pana la ce ora doream, face dus cand simteam nevoia si, mai presus de toate, faptul ca nu mai trebuia sa cer voie, ca dupa atatia ani eram, in sfarsit, libera…

Peripetiile de chirias au fost reluate in Germania. Pentru doar cateva luni, ca ne-am cautat rapid altceva. Pana atunci insa, am avut parte de cateva experiente inedite...

Ce mici suntem noi, oamenii...

Pana la noi ordine, niciun edificiu nu m-a impresionat mai mult. Il mai vazusem in fotografii, mi se povestise despre el… dar acum cinci ani, cand m-am aflat prima data acolo, m-am simtit cu adevarat coplesita. Si mica-mica, asa cum se simt probabil cei mai multi oameni cand ajung in fata Domului din Köln. A treia biserica din lume ca marime, construita de-a lungul a sute de ani.

Ca sa ajungi in turn, urci 504 trepte. Nu exista lift, dar exista in schimb niste mici firide, in care iti poti trage sufletul. Scara este in spirala si destul de ingusta, daca esti claustrofob nu e un sentiment prea placut. Dar odata ajuns in varf, iti dai seama ca a meritat. Privelistea aceea nu poate fi descrisa si nu se compara cu nimic. Face parte din categoria “seeing is believing”.

L-am revazut in weekend. La fel de maiestuos si eu la fel de impresionata. Era in asfintit, racoare, iar un baiat canta la pian in fata Domului. Clipocitul unei fantani din imediata apropiere se suprapunea peste sunetele pianului care, totusi, ramaneau distincte. Si curate.

Cu adevarat, o clipa de magie.

Oficial, trei ani de "noi"

Din punctul meu de vedere, casnicia poate fi comparata cu un semineu in care arde permanent un foc molcom. Iti place sa stai langa el, te incalzeste, oricate probleme ai avea si oricat de frig ar fi afara, stii ca langa semineul tau e cald si bine, abia astepti sa te cuibaresti pe un fotoliu si sa motai, pentru ca acolo te simti in deplina siguranta. 

Chiar daca mai sare din cand in cand cate-o scanteie, nu doare prea tare, nu lasa urme si foarte curand ai si uitat de incident… pentru ca focul e intretinut si de tine, il cunosti, il iubesti si stii ce ai de facut ca sa nu arda cu flacari prea mari.

La multi ani, noua :) Si focului pe care l-am aprins acum trei ani, impreuna.

Experiente locative (V): vrajitoarea bataioasa

Se pare ca avusesem parte de prea multa normalitate, asa incat era timpul pentru o noua aventura memorabila. Printr-o recomandare, am ajuns la o babette care locuia intr-un apartament de doua camere, nedecomandate, intr-o zona centrala. Nu-mi prea convenea, dar situatia in care ma aflam era cam disperata, in sensul ca eram fortata sa ma mut cat mai repede pentru a face loc chinezului de care va povesteam. Iar babette parea sa fie ok, macar in linii mari. Vai de capul lor de aparente, ca inselatoare s-au mai dovedit a fi…

Asa incat am chemat-o pe maica-mea sa ma ajute la impachetat si, dupa ce-am convenit la telefon cu babette ca apar sambata in jurul pranzului sa ma instalez, ne-am apucat, iarasi, de bagaje. Speram ca la lasarea serii voi fi deja instalata.

Un amic s-a oferit sa ma ajute cu transportul in acest anevoios proces, asa incat am incarcat in Logan-ul sau cantitatea mea terifianta de bagaje, saci de plastic, pungi, genti si pungulite si ne-am pornit spre baba. Am gasit-o pe holul blocului, certandu-se amarnic cu un vecin. Noi am ajuns chiar cand urla la el: “Iti torn apa fierbine in cap, animalule!". Incurajatoare auspicii. Intrand in apartament, ne-a pus sa ne descaltam si am facut cunostinta cu fiul ei, care venise sa “asiste” si care, privindu-ma de sus, a inceput in forta: "Domnisoara, nu te muti asa, cu una cu doua... Noi vrem sa fim in legalitate! Luni mergi la notariat si inchei un contract legal, prin care te obligi sa ai grija de mama, sa-i gatesti si sa-i faci curatenie. Daca vine cineva sa ne intrebe, noi sa avem contract la mana! Nu se discuta altfel!". Eu am inghetat cand l-am auzit. Babette (care, in paranteza fie spus, era in colanti si un maieu mulat, fardata strident si cu parul prin in varful capului - semana perfect cu o vrajitoare si tot ce-i mai lipsea era coada de matura), a inceput sa grohaie ascutit sa nu facem deranj, ea e femeie bolnava, operata, etc. Am depus bagajele in camera si am coborat toti trei, ametiti. Dupa ce am mai sporovait nitel cu amicul, care nu vedea deloc perspective roz pentru mine in noua locuinta, el a plecat, iar eu cu maica-mea am tras aer in piept si ne-am intors in cuibul vrajitoarei.

Cotoroanta, dupa ce ne-a descaltat si ne-a pus in vedere ca "la ea in casa se respecta niste reguli!”, a inceput sa ne relateze, cu lux de amanunte, cum l-a batut ea pe porcul de vecin de la etajul inferior, care a incercat sa o violeze (o vizitase sub un oarecare pretext, zise baba, sufocandu-se de indignare) si ca, dupa ce l-a batut bine cu un baston (pe care mi l-a si aratat, in caz ca mai aveam dubii), a trantit o oala de apa pe el (el a avut bunul simt sa lesine) si i-a zis: "Iesi afara, nenorocitule! Eu sunt femeie serioasa si de zeci de ani traiesc fara barbat!". Se vede, m-am gandit eu. Acestea fiind zise, m-a informat ca ea a lucrat cu detasamentele de infanterie, vanatori de munte, puscasi, parasutisti si alte grade pe care nu le mai retin. Pacatele mele, unde nimerisem...

Dupa o jumatate de ora de relatari despre violul neconsumat, nora ei ticaloasa, feciorul hartuit de nora ticaloasa, nepotul "inalt ca bradul" si diverse vecine cu care nu mai are relatii pentru ca sotii lor s-au dat la ea (nu se stie daca si aia au incercat sa o violeze si daca i-a batut si pe ei cu bastonul, din spirit civic si instinct de conservare), am trecut la discutii serioase. Am aflat ce am si ce nu am voie: muzica in surdina, intre orele 14-16 nu am voie sa misc ("se odihneste lumea!"), cand fac curatenie trebuie ca franjurile covorului sa fie aliniate perfect, la milimetru, firimiturile ramase de la masa se scutura peste balcon obligatoriu… Deja mi se invartea capul. Dar nu aflasem totul: "Luni vreau chiria in avans pe cel putin doua luni, nu ma intereseaza, te imprumuti!". Dupa care a precizat ca i-a spus fiului ei ca nu mai este necesar sa vina sa o ajute la curatenie, pentru ca "acum mi-am luat fetita, care sa ma ajute si sa-mi faca piata". Hait!

N-o mai lungesc. Am coborat cu maica-mea la o tigara si am hotarat: nu raman acolo, orice-ar fi. Moral vorbind, ar fi fost sinucidere curata. Am discutat cu gazda la care locuiam (inca), mi-a dat un ragaz de cateva zile si in aceeasi dupa-amiaza ne-am intors in cuibul cotoroantei ca sa-mi iau bagajele. Vrajitoarea n-a protestat, a zis insa ca nu ne permite (poftim?) sa depozitam bagajele pe holul blocului si sa le caram in etape (nu le puteam lua pe toate o data), fiindca "afla vecinii". Aia care au incercat sa o violeze, probabil... "Sunteti in casa mea si faceti ce spun eu!". Auzind-o, mi-a sarit nitel mustarul si i-am replicat: "Va rog sa ma scuzati, dar nu mai suntem in casa dumneavoastra, ci pe holul blocului, care apartine statului". La care lighioana bipeda se ratoi: “Gura, nu comentati, va rog!". N-am mai zis nimic, ma gandeam ca ne paste si pe noi vreo apa fiarta sau bastonul...

Afara, miraculos, am gasit imediat un taxi chiar in fata blocului si am revenit cu tot calabalacul la gazda. De la care m-am mutat dupa cateva zile la o matusa, fara sa stiu ca incepeau cateva luni de “arest la domiciliu”…