La inceputul celui de-al treilea an de facultate, ma puteam considera deja eroina: locuisem un an alaturi de fiinta care bea sampon si manca gel de par (respectiv, Corina), asa incat atunci cand m-am mutat la vecina de palier ma simteam, in principiu, pregatita pentru orice. Din fericire, a urmat o perioada de normalitate, foarte necesara de altfel dupa experientele din ultimul an. M-am atasat de doamna la care locuiam si de fiica ei (de data asta si spre norocul meu o fata perfect normala si mai tot timpul vesela) si n-as putea spune ca nu mi-a fost bine cat am locuit acolo.
Desigur, am platit si pentru acest “bine” un pret. Pretul de a nu avea (decat intr-o foarte mica masura) viata mea particulara, de a trebui sa cer voie aproape intotdeauna si pentru aproape orice, de a-mi face programul in functie de ora la care trebuie sa fiu acasa si de a ma simti cumva tot timpul monitorizata.
Destul de neplacut, as putea spune. Desi n-am fost nici eu intotdeauna chiriasul perfect (cum o fi si asta, presupunand ca exista), m-am straduit in acest sens. Experienta celor cinci ani locuiti aici a condus la tocirea nervilor dar, in acelasi timp, m-a inzestrat cu o rabdare si o dispozitie de a asculta mai putin obisnuite.
Dand “filmul” inapoi si rememorand anii aceia, am sentimente destul de amestecate. Intr-un fel, imi pare rau ca nu mi-am trait tineretea: tot timpul cu ochii pe ceas, tot timpul “stai sa dau telefon sa anunt ca intarzii”, tot timpul “stai sa intreb daca pot/ am voie”. Din alt punct de vedere insa, foarte probabil in camin mi-ar fi fost imposibil sa invat asa cum am facut-o avand camera mea, liniste si conditii optime.
Everything comes to a price, zice-se. Ani de zile dupa ce-am terminat cu experienta gazdelor am pastrat obisnuinta de a cere voie si de a incepe foarte multe fraze cu “pot sa…?”
Am plecat de-acolo dupa cinci ani cu parere de rau si numai pentru ca doamna intentiona o renovare generala a apartamentului, cu varuit si tot tacamul. Dupa o scurta sedere de numai doua luni la o alta venerabila doamna care locuia vis-à-vis de stadionul Ghencea, aceasta s-a hotarat ca vrea sa inchirieze unui chinez, care-o platea mult mai bine decat as fi fost eu in masura s-o fac – mai ales ca intre timp ajunsesem la momentul de “independenta si neatarnare”, iar salariul meu, din care trei sferturi se duceau pe chirie si intretinere, era ca-n reclama la mezelurile Ifantis: “cum apare, cum dispare!”.
Asa ca am cedat locul respectivului cetatean cu ochi migdalati si iata-ma din nou facand si refacand bagaje. Dupa aceea a fost cat pe ce sa ma mut la o cucoana blanda si duioasa (vorba sa fie! Atat de duioasa era, incat la sosirea mea tocmai urlase la un biet vecin: “arunc cu apa clocotita pe tine, animalule!”), dar am sters-o de-acolo cat de repede am putut. Nu inainte de a avea parte de-o experienta inedita, pe care o voi relata pe indelete...
Desigur, am platit si pentru acest “bine” un pret. Pretul de a nu avea (decat intr-o foarte mica masura) viata mea particulara, de a trebui sa cer voie aproape intotdeauna si pentru aproape orice, de a-mi face programul in functie de ora la care trebuie sa fiu acasa si de a ma simti cumva tot timpul monitorizata.
Destul de neplacut, as putea spune. Desi n-am fost nici eu intotdeauna chiriasul perfect (cum o fi si asta, presupunand ca exista), m-am straduit in acest sens. Experienta celor cinci ani locuiti aici a condus la tocirea nervilor dar, in acelasi timp, m-a inzestrat cu o rabdare si o dispozitie de a asculta mai putin obisnuite.
Dand “filmul” inapoi si rememorand anii aceia, am sentimente destul de amestecate. Intr-un fel, imi pare rau ca nu mi-am trait tineretea: tot timpul cu ochii pe ceas, tot timpul “stai sa dau telefon sa anunt ca intarzii”, tot timpul “stai sa intreb daca pot/ am voie”. Din alt punct de vedere insa, foarte probabil in camin mi-ar fi fost imposibil sa invat asa cum am facut-o avand camera mea, liniste si conditii optime.
Everything comes to a price, zice-se. Ani de zile dupa ce-am terminat cu experienta gazdelor am pastrat obisnuinta de a cere voie si de a incepe foarte multe fraze cu “pot sa…?”
Am plecat de-acolo dupa cinci ani cu parere de rau si numai pentru ca doamna intentiona o renovare generala a apartamentului, cu varuit si tot tacamul. Dupa o scurta sedere de numai doua luni la o alta venerabila doamna care locuia vis-à-vis de stadionul Ghencea, aceasta s-a hotarat ca vrea sa inchirieze unui chinez, care-o platea mult mai bine decat as fi fost eu in masura s-o fac – mai ales ca intre timp ajunsesem la momentul de “independenta si neatarnare”, iar salariul meu, din care trei sferturi se duceau pe chirie si intretinere, era ca-n reclama la mezelurile Ifantis: “cum apare, cum dispare!”.
Asa ca am cedat locul respectivului cetatean cu ochi migdalati si iata-ma din nou facand si refacand bagaje. Dupa aceea a fost cat pe ce sa ma mut la o cucoana blanda si duioasa (vorba sa fie! Atat de duioasa era, incat la sosirea mea tocmai urlase la un biet vecin: “arunc cu apa clocotita pe tine, animalule!”), dar am sters-o de-acolo cat de repede am putut. Nu inainte de a avea parte de-o experienta inedita, pe care o voi relata pe indelete...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu