Cu ochii (altora) dupa barza

In general, e imbucurator sa constati ca semenii tai sunt intens preocupati de problema natalitatii (care fie e constanta, fie in scadere, daca nu locuiesti in vreo tara din lumea a treia si nu folosesti ardeiul iute pisat pe post de contraceptiv) si incearca sa imbunatateasca situatia in felul lor. 

Eh, exact "felul" asta al lor se concretizeaza de multe ori intr-o singura intrebare: "Voi cand faceti un copil?", urmata de variatiunile clasice "timpul trece, sa stiti" (extraordinar, nici nu mi-ar fi dat prin cap), "e mai bine pentru copil sa aiba parinti tineri" (nici la asta nu m-as fi gandit, m-a trasnit revelatia), "daca mai amanati mult, nu mai apare copilul" (ma bucur sa vad ca se stapanesc notiunile de logica elementara). 

Eu, dupa cum am mai scris pe blog, nu pot avea copii. Chestiunea e veche si iremediabila, problema - in cea mai mare parte depasita, eu - impacata cu mine insami din punctul asta de vedere, casnicia mea - neafectata din cauza acestei chestiuni, we all live in a yellow submarine. Doar ca n-am facut o conferinta de presa cu toate cele 436363648 de neamuri ale noastre, ca sa le anuntam ca n-are rost sa se uite prin magazine dupa botosei. Stiu doar cei foarte apropiati.

Culmea e ca, desi suntem casatoriti de 4 ani, pana acum n-am avut problema asta. Ma si minunam de zor in sinea mea, cum de nu ne bate nimeni la cap? Eh, se pare ca i-am deochiat. In concediul asta am raspuns la antementionata intrebare (aia cu "voi cand...?") pana am inceput sa vad stele verzi cu puchitei portocalii. Nu intelegeam ce i-a gasit pe toti (dintr-odata), insa apoi am realizat: am fost "pasuiti" pana am facut nunta, ceea ce s-a intamplat anul trecut. Din moment ce s-a intamplat si asta, nu mai avem nicio scuza pentru a nu contribui la sporirea neamului.

De raspuns, am raspuns politically correct: mai vedem, sa ne mai aranjam si noi din punct de vedere profesional, suntem inca tineri samd. Toate astea acompaniate de un zambet diplomatic, in spatele caruia un ochi mai avizat ar fi citit imediat "just mind your business".

Poate ca suna stupid, insa nu inteleg de ce se pune intrebarea asta. In opinia mea de om cu scaun la cap (ma rog, chiar daca scaunul are uneori 3 picioare in loc de 4), exista numai doua motive mari si late pentru care un cuplu nu are copii: fie nu pot, fie nu vor - in momentul ala, in viitorul apropiat sau niciodata. In ambele cazuri, intrebarea e cretina si pica prost. Daca n-am copii, cu siguranta exista un motiv pentru asta. Si, tot cu siguranta, motivul e al naibii de personal si nu e de datoria mea sa-mi insir problemele pe toate gardurile.

Cred ca problema e, de fapt, modelul social romanesc: omul creste, face o scoala, se casatoreste si se pune pe facut copii. Copii care la randul lor cresc, fac o scoala, se casatoresc si fac la randul lor copii. Over and over again.

Conceptul de cuplu fericit in absenta copiilor nu exista. Nu la noi, in tot cazul. Cu putine exceptii, lumea considera ca esti neimplinit daca nu ai copii. Drept pentru care nici nu se iau in calcul alte forme de implinire, care exista, sunt reale si nu placebo si care te pot face un om fericit inclusiv in cazul in care nu esti parinte. 

Nu, nu e "rau" fara copii. E doar altfel.

Fericirea o avea macar viza de flotant?

Si uite ca am revenit din concediu. A fost indelung asteptat, planuit, "asamblat", discutat. Ca orice concediu. Si a trecut ametitor de repede. Cat ai zice "concediu".

N-am avut cine stie ce aventuri, deci cu regret va anunt ca nu-i mare scofala de povestit. Dar daca n-am avut aventuri, am avut in schimb ganduri. Multe, invalmasite, fiecare idee grabindu-se sa ajunga prima si furand startul. 

Din tot amalgamul asta, am extras concluzia ca fericirea nu are domiciliu stabil. Nici aici, in tara mea de adoptie, nici in tara unde m-am nascut si unde, vreme de 27 de ani, a fost "acasa". Cand sunt aici, mi-e dor de acolo. Cand sunt acolo, dupa cel mult cateva zile mi-e dor de aici. 

Motiv pentru care am ajuns la concluzia ca fericirea nu e nici aici, nici acolo. E undeva pe drum. 

Dincolo de asta (in alt context), am mai ajuns si la concluzia ca unii oameni se maturizeaza degeaba. Si ca imbatranirea e obligatorie, dar intelepciunea e optionala.

Insa despre asta (si despre multe altele) va povestesc zilele urmatoare, cand sper sa adun la un loc si sa ordonez ideile zburatacite. Acum ma grabesc sa comand o pizza, deoarece frigiderul da probe artistice pentru o versiune moderna dupa "Maja dezbracata" a lui Goya. Altfel zis, e gol-golut.

Notita de avizier

Timp de doua saptamani sunt in concediu si nu voi avea acces la net. Sper sa va gasesc tot aici.

Imi cer scuze pentru caracterul lapidar al postarii. Sunt atat de obosita - si, prin ricoseu, depresiva - incat nu mai pot si nu mai vreau nimic. 

Va rog sa nu va lasati sa ajungeti ca mine.

E "de la ei"

Cu toate ca locuiesc de aproape 4 ani in Germania, inca n-am reusit sa ma obisnuiesc pe deplin cu viata realmente civilizata de aici si sa consider a fi normale toate aspectele care, pe vremea cand traiam in Romania, mi s-ar fi parut suprarealiste de-a dreptul.

Cel mai recent exemplu e proaspat si cald, mai exact de azi dimineata si iata despre ce-i vorba.

Cu aproximativ 3 saptamani in urma, cand aveam masina in service, a trebuit ca pentru vreo cateva zile sa ma deplasez la serviciu cu trenul (fiind preluata din gara de o colega, da' asta nu face obiectul discutiei). Oraselul unde trebuia sa ajung este miiiiiic, avand o gara minuscula si cam uitata de lume. In sensul ca nu exista personal la ghiseu (de fapt nu exista nici ghiseu, cel putin nu unul accesibil, cladirea garii fiind inchisa si aratand destul de "in paragina"), iar biletele se cumpara de la automat.

Automat care, de cele mai multe ori, functioneaza. Adica introduci datele referitoare la traseu si ora de plecare, apesi cu tupeu pe "Cumpara", introduci cardul sau bani cash, "Confirmare", dupa care automatul tuseste de 2 ori si biletul este emis. Simplu si eficient.

Ei, dar pe principiul "se intampla si la ei", odata n-a mai fost atat de simplu. De eficient, nici pomeneala. Mai exact, automatul mi-a inghitit banii cu lacomie, dar a tusit in gol, adica n-a emis niciun bilet. M-am uitat urat la el, dar n-a fost impresionat. Pe display a aparut un mesaj care ma anunta ca "in urma unei erori tehnice, biletul dumneavoastra nu poate fi printat". Sublim. Ce te faci, Gogule, in aceasta situatie?

Gogu, adica yours truly, a macinat ceva neortodox printre dinti, dupa care si-a zis ca una si cu una fac doua: de procurat bilet nu am cum sa procur, de ajuns acasa trebuie sa ajung, asa ca ma urc in tren si expun situatia controlorului.
Controlorul, un bondoc cu nume turcesc, a ascultat suspicios relatarea mea, dupa care mi-a cerut un act de identitate. "Locuiti in Germania?" se stropsi el, la vederea pasaportului romanesc. Lamurind aspectul asta, mi-a adus la cunostinta ca pot cumpara bilet de la el (hip, hip, ura), dar: avand in vedere ca el n-are nicio dovada ca automatul e intr-adevar defect, se porneste de la prezumtia ca incerc sa fraudez caile ferate germane. Care este. Motiv pentru care mi-a luat toate datele de contact, urmand ca problema sa fie investigata si, in interval de 4 saptamani, sa primesc o scrisoare in care sa mi se comunice rezultatul. In cazul in care se ajunge la concluzia ca automatul nu a fost defect, trebuie sa platesc o suprataxa in valoare de 40 de euro, pentru ca am urcat fara bilet.

Mi se parea un caz clasic de "prinde orbul, scoate-i ochii" (orbul fiind, in cazul de fata, automatul suferind). Eram destul de convinsa ca va trebui sa platesc, pentru ca, la urma-urmei, poate eroarea fusese numai ceva de moment si daca saracia a functionat bine ulterior, mai dovedeste ca nu functionase daca poti...

Astazi am primit scrisoarea. Mi se comunica faptul ca, in urma verificarilor, s-a stabilit ca intr-adevar automatul de bilete avea o defectiune in ziua respectiva. Mi se cer scuze pentru "inconvenient" si mi se multumeste ca am cumparat bilet (cel pe care-l luasem de la destoinicul controlor).
In final, mi se multumeste si pentru intelegere, cu precizarea ca, din punctul lor de vedere, "case closed".

Ce-ar mai fi de comentat? Nu-mi place s-o spun, dar n-am putut sa nu ma gandesc cum s-ar fi desfasurat lucrurile in Romania, intr-o situatie similara...

(Much) later edit: o cititoare mi-a atras atentia asupra unui aspect pe care omisesem sa-l mentionez: cand automatul cel sugubat n-a functionat, plata biletului nu s-a operat in cont (platisem cu cardul). Am constatat asta ulterior, cand am cercetat soldul. Altfel spus, n-am platit decat o singura data, controlorului, cum era si firesc.

Public elitist: salata de culori stridente si coafuri explodate

Weekendul asta am avut musafiri – niste prieteni elvetieni, care veneau la noi pentru prima oara. Prin urmare, ieri, hai si noi ca tot turistu’, sa vizitam targul. In Bayreuth, mare agitatie mare, dat fiind faptul ca in fiecare an, in luna august se desfasoara festivalul Wagner. E un eveniment de amploare la nivel cel putin european (daca nu mondial), se aduna toata floarea cea vestita a muzicii clasice, invitati numai unul si unul, iar a obtine bilete este cel putin la fel de greu ca si pentru concertul de Anul Nou de la Viena. Noi n-am reusit deocamdata.

Dar daca nu putem intra la concert, macar sa urcam dealul si sa vedem si noi Opera Richard Wagner, despre care v-am mai povestit acum cateva luni. Zis si facut. Ajungem, facem pozele consacrate (cladirea si panorama din varful dealului) si ne asezam pe o bancuta sa ne tragem un pic sufletul dupa urcus (care, in treacat fie zis, nu reprezinta nicio provocare, dar ne plimbam de vreo 3 ore deja, soarele ne traznea pe unde apuca si apa minerala nu mai reusea sa alunge epuizarea).

Cand am ajuns noi, mai era o ora si urma sa inceapa o reprezentatie, asa ca invitatii incepusera treptat sa apara, la inceput razlet, apoi in grupuri din ce in ce mai compacte, iar “defilarea” asta ne-a oferit si noua un spectacol. Unul surprinzator, desi – ne-am gandit ulterior – nu chiar de neanticipat. Dupa cum poate ca v-ati dat seama, este vorba despre tinutele onoratului public.

Oameni buni, atatea verze colorate si cuiburi de pasare la un loc, n-am vazut de cand sunt. Din vreo 200 de invitati, cati am apucat sa vedem pana am hotarat ca-i suficient si-am plecat sa bem o bere, am numarat fix 3 perechi care aratau bine si se imbracasera adecvat evenimentului. In rest, jale. Cele mai multe dintre tinute erau mult prea opulente, in definitiv era vorba doar despre un spectacol de opera, fie el si acasa la Richard Wagner. Chiar trebuie sa scoatem rochiile cu trena si fracurile din sifonier? Cu atat mai mult cu cat nu era seara, ci ora 16.

Si macar de-ar fi fost unica nepotrivire. Dar am vazut niste tinute care i-ar face gelosi si pe clovnii de la Cirque de Soleil.

In primul rand, culori tipatoare. Mult prea tipatoare. Stridente. Norocul meu ca port lentile heliomate, altfel cred ca faceam conjunctivita. Ciclamen turbat, roz violent, verde iarba, albastru electric, rosu aprins, nuanta bronzului carbonizat (nu intrebati, va rog :D).

Croiala rochiilor a urmat, in covarsitor de multe cazuri, stilul “laptuca”. La fel de infoiate, adica. Si lucioase. Unele dintre doamne aratau de-a dreptul suprarealist. Eu nu le-as fi dat drumul pe strada.

Am notat (ca nu pot sa spun “apreciat”) si asortarea tinutelor in cuplu. Premiul intai l-am decernat – in contumacie – unei perechi in care ea purta galben puf-de-gaina (oh my God) si el, sacou visiniu cu papion bleumarin. Ca veni vorba de papion, remarcabil a fost un cetatean al carui papion era verde crud cu picatele albastre.

In ceea ce priveste incaltamintea femeilor, m-am tot gandit daca nu cumva gradina zoologica din Berlin o fi raportat o evadare a strutilor in numar masiv. Altfel nu-mi explic felul in care calcau multe dintre ele in strachini, avand impresia ca pasesc elegant si ladylike pe tocuri cui.

Mentionasem mai devreme cuiburile de pasare si aveam in vedere coafurile. Cu foarte putine exceptii, doamnele isi facusera freza cu petarda. Si peste suvitele explodate, turnasera minimum jumatate de tub de fixativ. Vant puternic, explozia coafurii rezista. Altele adunasera tot parul in crestet si il fixasera cu ace de par, construind un fel de cilindru care parea gata sa cada la fiecare calcat in strachini pe tocurile cui.

Avand in vedere toate cele de mai sus, nu pot sa nu ma intreb, cu riscul de a judeca oamenii gresit si de a fi nedreapta: oare cati dintre cei de ieri dupa-amiaza sunt in masura sa-l inteleaga pe Wagner? Si oare cati dintre ei venisera acolo doar pentru ca "da bine"?