Zid in cerc

Se spune ca, in cazul in care ceva din trecut a ramas neterminat, nu-ti va da pace niciodata. Continua sa te bantuie, pana cand - in cazul fericit - cercul ajunge sa se inchida, intr-un fel sau altul. Asta daca ai noroc. Daca nu ai, cercul nu se inchide si ceva-ul respectiv continua sa te urmareasca toata viata, de undeva rasarind cand te-astepti mai putin intrebari pe care n-ai avut curaj sa le pui odata si al caror raspuns nu mai ai nicio sansa sa-l afli.

Dar ce te faci cand ceva-ul n-a avut nici macar inceput? De sfarsit, nu mai zic - n-a existat decat de facto, in minte insa niciodata. Si continua sa revina, uneori de-a dreptul obsesiv, nedandu-ti voie sa-ti abati gandurile, facandu-te sa te invarti in cercul neinchis, a carui iesire n-o vezi pentru ca, poate, nici n-a existat vreodata.

Nu pretind ca fac exces de amanunte si, din varii pricini, mai clara de-atat nu pot fi deocamdata. Insa trebuia sa fac macar atat, sa-mi pun framantarea asta negru pe alb. Nu ca m-ar ajuta sa-mi limpezesc gandurile, nu e nimic de limpezit. Un final nu sta in puterea mea, asa cum nici inceputul n-a stat.

Si ma invart aiurea, ca un fluture bolund in jurul becului aprins.

Pentru posteritate :D

Nu pot pentru ca sa :D las sa treaca ziua de 29 februarie fara sa consemnez ceva aici. Nu de alta, dar nu stiu cum o sa se prezinte situatia peste 4 ani...  daca o sa mai am sau nu blog, sau daca o sa mai fim (judecand dupa ce spun mayasii, nu mai apucam nici macar urmatorul Craciun, cu atat mai putin urmatorul 29 februarie).

In principiu, nu se poate spune ca as avea ceva notabil de mentionat - in afara poate de faptul ca stau acasa toata saptamana + lunea viitoare si sunt si platita pentru asta :)) Ma rog, e un fel de a spune - realitatea este ca am de recuperat 52 de ore suplimentare, al caror echivalent in bani nu pot sa-l primesc, prin urmare stau multumesc bine acasa. Ceea ce, incepand de saptamana viitoare, va face si Alergatorul Isteric, timp de vreo 10 zile (a fost mai harnic decat mine). Cum nu se pot lipsi de amandoi in acelasi timp, facem cu randul.  Si ca nota informativa, tin sa va anunt ca ma plictisesc acasa. 

Nu fac decat sa citesc, sa ma uit la "Lie to me"  (I just love it, in ruptul capului nu pricep de ce a fost suspendat) si sa mananc. Principalul meu obiectiv de zilele astea e sa fac o reorganizare a sifonierului, printre altele urmand sa decid ce lucruri vor lua calea Crucii Rosii. Nu, inca nu m-am apucat. 

Back on topic - ma intreb cum o fi in pielea oamenilor nascuti pe 29 februarie. Practic, ei nu au aniversare decat o data la 4 ani.  Ar fi fost cool daca ar imbatrani la fel de rar sau de lent. Asa, insa.... e doar altfel, un "altfel" in sens negativ.

Sau poate ma insel? Cunoasteti pe cineva nascut pe 29 februarie caruia i se pare very nice faptul ca nu e aniversat decat o data la 4 ani? Sunt curioasa ca o baba (poate si de unde nu prea am ocupatie zilele astea...).

Scurt update: tocmai am vorbit cu sefa, ca voiam sa iau pulsul local. Citand-o, "mai nou, la noi e departamentul gravidelor". Adica ne-am pricopsit cu o noua colega, unicul criteriu de selectie fiind ca e insarcinata si ca, dupa cum succint s-a exprimat boss-ul, "la voi se poate sta mai mult jos". Sublim, cu "S" mare. Avem doua gravide acum. Cred ca numele departamentului ar trebui schimbat in "pepiniera". 

Cinci clipe din viata mea (III): prefata visului vienez

"Miniseria", daca mi se ingaduie sa folosesc acest termen, intitulata "Cinci clipe din viata mea" a ramas infipta dupa ce-am prezentat doua din cele cinci parti - respectiv, momentele Francis Ford Coppola si Zubin Mehta.  N-as vrea s-o las neterminata, pentru ca, in ceea ce ma priveste, este vorba despre cele mai frumoase momente din viata mea profesionala anterioara emigrarii in Germania. Am intalnit oameni pe care pana atunci ii audiasem / privisem / visasem si am aflat ca visele pot deveni realitate. Uneori. 

Materialul de mai jos a fost scris in decembrie 2006. Constat acum, cu oarece stangacii de exprimare. Insa nu voi modifica nimic, pentru ca ma reprezinta pe mine, cea de acum cinci ani. Asa eram atunci, asa simteam, asa scriam. Imi place sa cred ca prefateaza implinirea unui vis pe care-l port cu mine de cand aveam 16 ani. 

"Viena Spirit" - un regal de Craciun, oferit de orchestra "Johann Strauss"

Pentru cei aproape 4000 de spectatori prezenti pe 19 decembrie la Sala Palatului, a fost poate cel mai asteptat eveniment al anului. Concertul "Viena Spirit", sustinut de ansamblul vienez Johann Strauss, a infiorat pentru a doua oara auditoriul, dupa ce anul trecut a ridicat in picioare intreaga sala, care aplauda ritmat pe inconfundabilele acorduri ale celebrului "Radetski marsch", care visa pe acordurile valsului "Sange vienez", care zambea cand parfumul original vienez al polcilor compuse de familia Strauss umplea sala si, deopotriva, sufletele lor...

In aceste conditii, era de la sine inteles faptul ca ne-am dorit sa-i revedem si sa-i ascultam din nou. Iar bucuria reintalnirii a fost reciproca, dupa cum ne-a spus dirijorul ansamblului, Russell McGregor: "De-a lungul acestui an, turneele ne-au purtat prin cele mai indepartate colturi ale lumii si pretutindeni am avut parte de un public extraordinar. Insa mereu ne-am amintit de voi, publicul din Romania si v-am pomenit de foarte multe ori", iar sala a salutat cu aplauze cuvintele dirijorului care i-a si felicitat pe romani pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Seara a debutat cu uvertura operetei "Liliacul", continuand cu binecunoscuta "Sperl Polka", pe care a compus-o Johann Strauss tatal. Una dintre surprizele (numeroase, de altfel) de care am avut parte a constat in participarea extraordinara a sopranei de origine germana Judith Halasz, o voce deosebita, scolita la Conservatorul vienez si afirmata pe scena Operei de Stat din Viena. Vocea ei, acompaniata de acordurile orchestrei, a facut din "Valsul de primavara" un savuros moment, conferindu-i astfel un plus de culoare binevenita.

Polcile si ariile de opereta s-au succedat intr-un ritm alert si, paradoxal, in acelasi timp linistitor si plin de culoare, care ne era cunoscut multora dintre noi. Fapt dovedit de altfel, dat fiind ca mai mult de jumatate din cei prezenti am ridicat mana atunci cand dirijorul a intrebat "Cati dintre voi ati fost si anul trecut?". Prima parte a concertului s-a incheiat in mod apoteotic, toti simtind ca plutim in clipa in care am recunoscut, de la primele masuri, acordurile emblematicului vals "Sange vienez".

Revenind pe scena, orchestra a reluat spectacolul cu polca "Unter Donner und Blitz", continuand cu aria "Dragul meu marchiz" din opereta "Liliacul", iar Judith Halasz a revenit pe scena. Dupa ce ultimele acorduri ale melodiei s-au stins, Russell McGregor a luat din nou microfonul. La inceputul concertului, conveniseram sa ni se adreseze in limba engleza, pe care o cunosteam majoritatea (spre deosebire de limba germana).

In consecinta, ne-a intrebat zambind care este echivalentul romanesc al cuvantului "gossip". "Barfa!" i s-a spus din public, printre rasete si aplauze. Acest moment a constituit un asa-numit preludiu al polcii "Tritsch-Tratsch", a carei traducere din limba germana este tocmai "barfa". "In Austria exista o publicatie care se numeste astfel", a mai spus dirijorul, inainte de a da intrarea orchestrei.

Dupa inca doua piese (un alt fragment din opereta "Liliacul" si polca "La vanatoare"), dirijorul ne-a anuntat ca a sosit momentul sa-si ia ramas-bun, spunandu-ne ca urmatorul vals, "Trandafiri din sud", este ultima piesa a serii. La sfarsit, dupa minute in sir de aplauze, nu ne mai venea sa-i lasam sa plece. Revenit pentru bis, Russell McGregor a zambit auzind din sala solicitarea "Radetski marsch!".

In mod previzibil, as putea spune, am mai dorit bisuri. Pe care orchestra ni le-a acordat, cu deosebita bunavointa si intuind preferintele noastre. Mirificul vals "Dunarea albastra" a reprezentat un moment pe care l-as descrie... daca mi-as putea gasi cuvintele. Dar pot fi oare asemenea emotii descrise? Cred ca nimeni din sala nu mai respira in acel moment. Raspunzand solicitarii primite ceva mai devreme, orchestra a incheiat cu "Radetski marsch", dirijorul indicandu-ne si noua, celor din sala, cand sa aplaudam si la ce intensitate.

Nu pot decat sa le multumesc pentru acest extraordinar cadou de Craciun pe care ni l-au facut. Si sa-mi doresc sa revina si sa am din nou ocazia de a-i audia in spatiu si timp real. Cu alte cuvinte, sa-mi doresc acelasi lucru ca si anul trecut, cand am iesit din Sala Palatului dupa acest spectacol.

(Nu i-am mai revazut de-atunci. Dar experienta aceasta mi-a  dat un plus de incredere. Ca poate, intr-o zi...).

Oare la ce se gandeste Meryl Streep?

Prima data mi-am pus intrebarea asta cand am aflat ca a fost nominalizata la Oscar pentru cea de-a 17-a oara si a doua oara azi-dimineata, cand am dat buzna pe site-urile de stiri si am cascat (la propriu) ochii, vazand ceea ce nimeni, nici chiar ea, nu credea ca se va intampla: a castigat cel de-al treilea premiu Oscar.

Efectiv, mi se pare de domeniul fantasticului. A depasit orice record in materie si a demolat ideile preconcepute ale Academiei Americane de Film, care nu i-a acordat premiul cu numeroase alte ocazii pentru a evita, dupa Jack Nicholson, inca un exemplu de asemenea anvergura. Ar fi meritat de inca multe alte ori sa castige, iar cunoscatorii au afirmat ca acesta a fost unicul motiv pentru care n-a castigat. Din categoria "sa mai lasam si pe altii". Dar acum cred c-a fost, pur si simplu, nu doar cea mai buna. Ci inspaimantator de buna. De netrecut cu vederea. 

Ce-o fi in sufletul ei, oare? Reactia de pe scena a fost atat de autentica, atat de onesta, atat de induiosatoare.... Nu se astepta sa castige. Pentru ea, seara trecuta nu se anticipa a fi decat INCA o nominalizare la Oscar, din cele aproape 20.  "What?! No!", a exclamat ea cand si-a auzit numele.  "Cu siguranta, e ultima oara cand ma aflu pe aceasta scena", a mentionat in timpul discursului, si probabil ca asa este. Dar nu pentru ca nu va mai merita, sunt toate sansele sa faca macar inca un rol demn de: "... and the Oscar goes to...". 

Este colosala, este gigantica si epitetele ar putea continua. Mi-as dori din tot sufletul sa stiu cum e femeia asta in viata de zi cu zi.  Totul din ea indica autenticitate, suflet, inteligenta peste medie, caldura. Genul de persoana care imbogateste pe oricine are privilegiul de-a o cunoaste.

Pe langa asta, recunosc, un dracusor din mine se intreaba: cum o fi sa fii insurat cu femeia care, in opinia majoritatii criticilor de film, e cea mai buna actrita in viata la ora actuala? Cum se construieste o relatie de cuplu cu un asemenea om?

Nedumerire de ne-fashionista

N-am fost niciodata o fashionista si nici nu e de asteptat sa se intample asa ceva in viata asta.  Ceea ce nu inseamna ca-s vreun Ghita Contra din acest punct de vedere - am purtat si eu evazati la vremea lor (acu' vreo 16-17 ani), celebrele camasi stil tabla de sah (cam in aceeasi perioada), ultra-celebrii blugi taiati ici-colo, din care "curgeau" atele....  Imi plac si mie, ca fiecaruia, lucrurile fine ("de firma", as they say) si m-am convins nu o data ca un articol "titrat" poate fi de foarte buna calitate. 

Dar nu-s capabila sa inteleg o chestie, ar zice unii, elementara: de ce logo-ul tinde sa fie atat de "la vedere"? Paradoxal (sau poate nu), cu cat firma e mai pompoasa si mai exclusivista, cu atat logo-ul e mai labartat, mai colorat si mai vizibil pe articolele respective. 

Sa disecam cateva exemple:

Louis Vuitton

Nu-i destul ca e impicatita pretutindeni cu logo-ul Vuitton, mai scrie si numele maaaare, nu care cumva sa-si inchipuie vreunul ca LV reprezinta initialele de la Labus Vigurosu'. 

Fendi

F-ul e in dublu exemplar (stil Yin Yang, chipurile) si cred ca nici macar eu (care mi-am schimbat recent ochelarii pe motiv de dioptrii crescute) nu l-as putea rata, chiar si fara sa am ochelarii pe nas. Nu putea fi putiiiiiiin mai mic? De ce trebuie ca din avion, in afara de pista de aterizare, sa fie vizibil si F mare de la Fendi?

Hermes

Brrrr, sinistra combinatie de culori.  Nu vi se pare?  Ma rog, de gustibus. Dincolo de asta insa, inca un exemplu in care logo-ul e (inutil de) la vedere, ba mai si scrie marunt numele firmei - drept ca mai mic decat in cazul Vuitton, but still. 

Sunt convinsa ca aceste posete sunt de foarte buna calitate (am auzit ca se livreaza inclusiv cu certificat de garantie, ceea ce, tinand cont de pretul imens, mi se pare un lucru perfect justificat). Insa nu ar fi avut aceeasi calitate si daca nu se labarta logo-ul pe - cel putin in primele 2 cazuri - aproape tot produsul?

Si pe langa asta, ma mai intreb: de ce-ar plati un om cateva mii de euro pentru a face, TOT EL, reclama brandului respectiv?