Scurt serial despre colegii de serviciu. Alergatorul Isteric (I)

Astazi e cam singura zi din saptamana care tocmai se incheie, cand sunt in stare sa scriu ceva pe blog. Aceasta intrucat am prestat ore suplimentare in fiecare zi, ajungand acasa in jur de 1 :30, urmarea fiind ca a doua zi dormeam pana pe la 10, ca sa plec la ora 13 la munca. Ieri mi-am ingaduit, in fine, sa ma intrec cu somnul si chiar m-am intrecut : era ora 12 :50 cand am deschis ochii si tot nu mi se parea ca dormisem suficient. Azi m-am trezit mai in zori, zice-se – era numai 10 :30. Macar plinul de somn se poate spune ca mi l-am facut, si ce noroc pe mine ca nu s-a scumpit barilul de odihna…

Ei, si din moment ce-am ajuns la concluzia ca sunt bigama – altfel spus, pe langa mariajul consfintit de certificatul roz, mai nou sunt casatorita si cu firma care-mi ocupa gandurile si-atunci cand n-ar trebui, cand sunt acasa adica, mi-am zis ca poate-ar fi interesant sa va povestesc si voua despre oamenii cu care-mi impart viata timp de vreo 50 de ore pe saptamana.

Pentru inceput sa va spun ca, desi suntem un departament mic si oricum insuficient populat (3 insi pe un schimb, 2 pe altul), constituim o adunatura foarte pestrita si aproape nu trece saptamana fara sa mai aiba loc vreun conflict – face to face (foarte rar), via E-Mail (frecventa medie) sau prin vorbe duse de la unul la altul (cel mai intalnit). Inca mi se pare greu de crezut ca 5 persoane pot avea atatea probleme de comunicare. Nu de putine ori mi-am imaginat ca ar trebui sa vina seful si sa ne recite poezioara aia cu « pace, pace, intre 2 dobitoace… », cifra fiind unica variabila in contextul dat. 

Daca ar fi sa-l caracterizez pe fiecare dintre ei in doua cuvinte, ar rezulta urmatoarea insiruire : Alergatorul Isteric, Miorlaita Puturoasa, Eficientul Degeaba, Fiinta Normala si yours truly, care (in opinia mea extrem de subiectiva), e probabil rezultatul unui cumul intre Alergatorul Isteric si Fiinta Normala. Sa-mi spun, deci, Alergatoarea Normala. Desi in privinta celui de-al doilea am dubii uneori. 

Alergatorul Isteric are 61 de ani, dar nu si-i arata. Inalt, cu statura atletica si doar cateva fire albe, i-ai da cel mult un 50 cinstit. Bun profesionist, constiincios, in sensul ca-si indeplineste sarcinile cum trebuie si la timp, dar ne face viata grea uneori, prin temperamentul pe care-l are.

Este permanent agitat, hiperactiv, «crizat», s-ar zice azi. Ajunge inaintea tuturor (dimineata, cel tarziu la ora 5 :30 e in depozit, programul incepand la ora 6), face rapid o evaluare a situatiei (ce-a ramas de facut din schimbul 2 de cu o seara inainte, adica) si constatarile suna intotdeauna ca ultimul gong inainte de Apocalipsa. 

«Ingrozitor», zice el cu o mina sumbra, ca raspuns la salutul meu. «Ce e ingrozitor?», intreb, luptand sa ma dezmeticesc si indreptandu-ma ca un somnambul spre binecuvantatul automat de cafea.

«Totul ! Nu vezi ?!», se rasteste, in timp ce gesticuleaza larg cu ambele brate si da ochii peste cap in fata lipsei mele de intelegere a chestiunii. «Oamenii aia nu mai pot fi salvati!». Oamenii aia fiind Eficientul Degeaba si Fiinta Normala, adica schimbul celalalt. Dau din cap si ma asez la calculator, pregatindu-ma sa am rabdare vreo 5 minute, pana boot-eaza XP-ul, pe care inca-l folosim. 

«Ai auzit?», rasuna in spatele meu vocea Alergatorului, aflat in continua miscare. Intr-o vreme, obisnuiam sa dau dovada de maxima solicitudine si sa raspund «ce anume?». Pana am observat ca intrebarea asta e un tic verbal si ca, oricum, nu are legatura cu ceea ce a spus si nici cu ceea ce urmeaza sa spuna. Asa ca zic simplu, «Nu». In functie de starea de spirit, uneori adaug «sunt surda complet». Chestiune care nu-l impresioneaza si incepe sa-mi recite pomelnicul de sarcini : «faci asta si asta, intre timp dai niste telefoane sa vezi de ce nu s-a rezolvat ailalta, cand afli raspunsul te ocupi, nu uita sa faci lista AIA, stii cat e de importanta, ah si sa nu uiti sa faci si cealalta… ». Ma doare capul si probabil se gandeste ca surzenia mea necesita un imbold suplimentar: insfaca 3 cutii grele si le azvarle pe niste suporturi metalice, care clantanesc innebunitor. Si asurzitor. Acum poate sa ma intrebe de 100 de ori daca am auzit.

Telefonul incepe sa sune, «raspunde tu, ca eu n-am timp!», urla el, ghinion, interlocutorul il vrea numai si numai pe el, tip mesajul ca sa ma fac auzita pana-n spatele depozitului unde Alergatorul mestereste ceva facand un zgomot pisalog, vine in goana, vorbeste, tranteste telefonul si zbiara «M-am saturat pana in gat!»

 

Ca si cum n-ar fi fost destul, apare seful care are ceva de criticat si ne tine un discurs moralizator cu referire la o greseala facuta de unul din noi (nu se stie de catre cine si, spre norocul respectivului, retroactiv nu se mai poate afla), oricum pe sef nu-l intereseaza musai sa faca politie, ci sa nu se mai intample. Alergatorului ii ies ochii din cap de consternare, se agita, se foieste pe loc, pana la urma-l intrerupe pe seful si zbiara la noi (la mine si la Miorlaita Puturoasa, care e pe acelasi schimb) : «Nu v-am spus ca treaba cutare se face asa si asa?!! Nu v-am spus?!! ». Subit, am viziunea Alergatorului luandu-ne pe amandoua de ceafa si dandu-ne cu capul de pereti, in timp ce repeta obsesiv «nu v-am spus? Nu v-am spus?»

Seful il calmeaza scurt, repetandu-i ca nu se stie cine-a dat chifla (la fel de bine poate fi si schimbul celalalt), Alergatorul e doar partial linistit, dupa plecarea sefului ne mai recita inca o data cum se face «treaba cutare», iar recitalul se repeta si pe parcursul zilei de munca, daca avem cumva de facut treaba respectiva. Sa ne intre bine-n cap.

Continua fiecare sa lucreze in sectorul sau, Alergatorul gonind prin depozit, trantind metal pe metal, avand cvasi permanent o mutra din categoria «zici ca mesteca lemne» si, ocazional, amenintandu-ne cu ceea ce urmeaza sa se intample daca facem vreo greseala sau nu terminam la timp. Amenintarile imbraca, de obicei, aceeasi forma : «o sa fii chemata sus si vezi tu atunci!». Sus, adica la birouri, unde mintile mai mult sau mai putin luminate mazgalesc strategii pentru noi.

Cand e bine dispus (ceea ce se intampla destul de rar si numai cand suntem pe schimbul 2 - seara e oarecum mai putin stresant, chiar daca lucrezi pana tarziu, pentru ca macar nu mai suna telefoanele ca la hotline), fredoneaza un cantec – mereu acelasi, face misto de mine cand ma vede facand socoteli si scriind rapoarte si il imita, admit ca destul de funny,  pe Eficientul Degeaba. Ceea ce, ma rog, n-o fi prea frumos, dar respectivul chiar e degeaba si ne scoate din rabdari cu asa-zisa si indelung trambitata lui eficienta. 

Dar despre el, intr-o relatare viitoare. In ordinea numerelor de pe tricou, urmeaza Miorlaita Puturoasa.