La pas prin Cetatea Eternă (V)

Una dintre marile mele dorințe s-a împlinit anul acesta pe 4 mai, când am vizitat, în sfârșit, Capela Sixtină - sau mai exact, Muzeul Vatican. Dar să o luăm cu începutul, fiindcă mult a durat pân-am ajuns la ea.

Pentru început, o recomandare utilă tuturor celor sunt interesați de acest obiectiv - musai rezervare pe Internet. Altfel coada este imensă, nu cred că am mai văzut niciodată așa ceva. Și rezervarea trebuie făcută din vreme, noi era cât pe ce să nu mai prindem (am găsit doar pentru vineri, în condițiile în care duminică plecam).

Dacă aveți voucher luat de pe net, coada practic nu există. Mergeți la ora fixată (dacă veniți mai devreme vă trimit supraveghetorii la plimbare, poftindu-vă să reveniți), veți intra imediat, apoi la una din casele de bilete din interior preschimbați voucherele (veți primi în schimb bilete cu un cod de bare care va fi scanat înainte de începerea turului) et voilà 🙂

Prima problemă a fost cea a aglomerației din interior. Foarte mulți oameni înghesuiți în încăperi mult prea mici. Dacă voiai să mai zăbovești în fața câte unui exponat, nu prea aveai cum, că se loveau toți de tine, te împingeau, te călcau pe picioare, îți înfigeau câte-un cot în coaste, ”please, please, sorry, no problem, please, beg your pardon”. Și dacă te încăpățânai să mai stai să citești niște explicații sau să te uiți mai îndeaproape, apărea un nou disconfort: senzația de sufocare. 

Aerisirea muzeului pare să fie o reală problemă. Exceptând coridoarele, sălile mai mari (destul de puține) și Capela Sixtină, am avut permanent sentimentul că nu am suficient aer. Ce să am răbdare la picturi, altminteri adevărate capodopere? Eu încercam să respir și să nu pierd din vedere indicatoarele spre Capelă (pe care de fapt oricum n-aș fi putut-o rata, fiindcă reprezenta ultima ”stație” înainte de încheierea turului). 

Numai dintr-o întâmplare - și, hai să mă laud nițel, dintr-o fărâmă de cultură generală - am localizat grupul statuar ”Laocoon și fiii săi”, aflat într-o curte interioară. Deci, la aer! Așa că am stat să ne uităm un pic.

Nu știam că sculptura asta se află aici și am fost cu atât mai încântată să o văd. E desăvârșită, încordarea și agonia au fost redate perfect. Chiar dacă sună ciudat, reprezintă practic singura mea amintire din Muzeul Vatican - desigur, cu excepția Capelei Sixtine, care m-a emoționat profund. 

Citisem mult despre ea (am notat aici și aici niște impresii din cărțile parcurse) și m-au trecut fiorii când am intrat. Știam că este locul de desfășurare a conclavurilor și mi s-a părut mult prea mică pentru un eveniment de asemenea amploare. Era foarte aglomerat, însă de data asta am reușit să fac abstracție de înghesuială. Nu văzusem semnul prin care se interzicea fotografiatul (permis în restul muzeului, de altfel), așa că am făcut netulburați câteva fotografii. 

Tavanul, pe care Michelangelo a pictat Geneza

Peretele de la altar, reprezentând Judecata de Apoi

E adevărat că imaginile astea au fost multiplicate de sute de mii, milioane de ori; dar tot am simțit nevoia de-a le fotografia noi înșine. Asta până când un paznic vigilent s-a repezit la niște turiști, rățoindu-se ”no photo, signore!”. Cum, no photo? Asta până am văzut semnul, ascuns de (sau în) mulțime. 

Drept pentru care n-am mai făcut poze, ci ne-am căutat două scaune libere și am stat cu ochii în tavan. Din când în când schimbam impresii pe șoptite. Uite separarea Pământului de ape, uite crearea lui Adam, vezi cum Dumnezeu e reprezentat într-un creier, uite și ispitirea lui Adam...

- Silencio, prego! Silence, please!, repetau supraveghetorii cu același glas egal și monoton, ca într-o litanie care nu dădea rezultate decât pentru câteva momente, după care oamenii reluau conversațiile șoptite. 

Pe de-o parte, înțeleg faptul că e de dorit să fie liniște; în fond, e loc sfânt. Pe de altă parte, e absolut normal să se schimbe impresii, ceea ce-a reușit un singur om să facă este aproape de neimaginat și simți nevoia să împărtășești asta. 

Am petrecut vreo 20 de minute acolo, apoi am eliberat locurile pentru a le permite și altora să stea jos. Când am simțit că ne-am umplut sufletul de frumusețea de acolo, am ieșit din Capela Sixtină. Nu știu dacă o voi mai revedea vreodată, probabil nu, însă cu siguranță am luat cu mine ceva din grandoarea acestei locații.

Revedere după 20 de ani

”Circularitatea vieții...”, a fost unul dintre numeroasele gânduri care mi-au trecut prin cap sâmbătă, în timp ce mă îndreptam spre liceul unde, pe 23 iunie 1998, susțineam prima probă din examenul de Bacalaureat. Iar acum, cu exact 20 de ani mai târziu, urma să-mi revăd colegii și dirigintele. 

Nu știam la ce să mă aștept. De fapt, ca s-o spun pe-aia dreaptă, nu aveam așteptări prea mari. Din perioada liceului n-am păstrat prea multe amintiri plăcute - și asta-n mod sigur nu din vina colegilor, dar conjuncturile noduroase de atunci au făcut să nu-i observ pe mulți dintre ei. Am realizat că nu prea am amintiri cu ei, despre ei... iar pe majoritatea nu-i mai văzusem de la Bacalaureat. Ce fel de oameni au devenit? Ce fel de om am devenit eu? Cum ne vom percepe? Vom mai regăsi ceva din ceea ce-am lăsat în urmă cu două decenii între zidurile liceului ”Petru Rareș” din Piatra Neamț? 

Întrebările mele și-au aflat răspunsul în momentul în care am ajuns în fața liceului, unde am dat peste fosta șefă a clasei (care a și organizat evenimentul) și, practic, am ”căzut” una în brațele celeilalte, sub privirile îngăduitoare a doi colegi. Atunci, în timp ce-o strângeam în brațe, am știut. Îndoielile și umbrele s-au risipit. Mă întorsesem la un alt ”acasă”. Un ”acasă” al adolescenței și al primei tinereți.

N-am avut mari emoții la strigarea catalogului, în schimb am fost în pragul lacrimilor când mi-am regăsit fosta colegă de bancă. M-am gândit mereu cu mare drag la ea. Ne leagă multe momente amuzante și am ”transpirat” de multe ori împreună la lucrările de control de la latină (for Pete's sake, cui îi erau de trebuință cazul ablativ și declinările substantivelor? Douăzeci de ani mai târziu, cunoștințele mele din această limbă se pot rezuma într-o singură propoziție: ”Aquila non capit muscas”) sau la extemporalele de la fizică sau chimie (o fi fost liceu teoretic, dar curat meșteșug de tâmpenie să mai ceri unor elevi de la a XII-a uman să rezolve reacții redox...). 

Un moment aparte a fost revederea fostei noastre săli de clasă. Am intrat, am îmbrățișat-o cu privirea, am clipit cu stupefacție: e mică! E mult prea mică! În amintirile mele, clasa era maaaaare, aveai timp să mai repeți o dată lecția din momentul intrării profesorului și până ajungea la catedră :)) Acum mi se părea că e redusă la jumătate. 

- Nu, doamnă, arhitectural vorbind nu s-a schimbat nimic, mi-a zis directorul, amuzat și cumva înduioșat de uluirea mea. E aceeași clasă de-acum 20 de ani... În schimb, dumneavoastră nu mai sunteți cea de atunci.

Are dreptate, a comentat o colegă. Am crescut și clasa ne-a rămas mică 🙂

Și de vreme ce ne adunaserăm la școală, fosta șefă a clasei a considerat oportun să ne aducă niște extemporale (corectate), care habar n-am cum de-au ajuns la ea, dar bine că au ajuns....  fiindcă ne-am amuzat copios răsfoindu-le și comentându-le.
- Ia te uită, X, ai luat 2 la chimie.
- Normal, doar cât era să fi luat. Nici formula apei n-o știam.
- H2O. FierClor3, se pomeni careva vorbind. Ia uite, eu tot mai știu ceva din chimia de-a X-a.
Toată lumea l-a privit cu respectul datorat unei ciudățenii.
- Y, 4 la fizică?
- Dă-l naibii de nebun, cui îi trebuiau experimentele lui?
- Pe mine m-a lăsat corigent pe-un trimestru.
- Și pe mine. Cred că pe toți, de fapt. Ce, a scăpat careva?
- Da, vreo câțiva, răspund eu, preocupată să-mi caut numele. Mie mi-a ieșit media, nu știu nici în ziua de azi cum. Auzi, eu nu-mi găsesc niciun extemporal.
- E pe-acolo sigur și numele tău.
Și l-am găsit. Și mi-am pus mâinile în cap.

- Nu. Se. Poate. Așa. Ceva, am bodogănit, uluită și scandalizată în egală măsură. Cinci la gramatică?? EU???

- Ia dă-mi să văd, zice autorul notei, respectiv dirigintele, aflat în imediata mea proximitate. Aoleu. Păi ce-ai făcut aicea, Greto? Normal că ți-am pus cinci. N-ai terminat schema frazei și nici analiza nu era corectă. Așa se face?

Eu tot clipeam a neîncredere. Acu' serios. Cum să iau, frate, cinci la gramatică???

Nu m-au consolat defel cele două lucrări la franceză, pe care de asemenea le-am găsit. Luasem 7 la ambele, ceea ce probabil explică faptul că m-am apucat de germană la 28 de ani. Eram tambour d'instruction, ”adică dobă de carte”, vorba Chiriței.

Toată seara a fost cu amintiri, cu râs, cu nostalgii. Prea puțin am vorbit despre ceea ce facem în prezent, dar a fost perfect așa; în fond, pentru aduceri aminte ne și reuniserăm. Am evocat printre altele și temele, lucrările și tezele la limba română, cu subiecte grele și de multe ori imprevizibile, dar care ne-au stimulat permanent creativitatea. Dirigintele zâmbea, era plăcut surprins că n-am uitat. Ne-am pomenit ascultându-l din nou povestindu-ne una și alta, ca-n urmă cu 20 de ani.

A fost o experiență extraordinară, despre care n-aș fi crezut că-mi poate aduce atâta bucurie. Poate pentru că a fost ca o întoarcere spre mine însămi... dar una care n-a durut, ca-n alte dăți, ci dimpotrivă.

1998                 2018

Spre deosebire de-acum două decenii, de data asta nu m-am mai holbat de parcă văzusem lupul. Dar nici talia de-atunci n-o mai am. Și nici tocuri de zece nu mai port 🙄

Mi-e drag să mă uit la poze, mi-e drag să-mi amintesc de noi. Mă bucur foarte mult că am reușit să ajung la această întâlnire, down the memory lane 🙂

Another year, another blessing :)

Așa cum a devenit un obicei de câțiva ani încoace, dimineața de azi a început așa:

Carevasăzică, 38 🤔 Ok, cred că mă simt bine cu ei. Nu-s prea mulți (încă....), au fost plini, uneori senini cum e cerul azi, alteori furtunoși, uneori cu lumină și curcubee, alteori cu negură... Îl iubesc pe fiecare din ăștia 38. Vorba aia, dacă numai unul dintre ei ar fi lipsit, n-aș fi fost azi aici.

(Nu vi se pare că am devenit deja suspect de profundă? Mie da, ptiu, ptiu).  

Nu am prea multe de spus acum, poate de unde zoresc să termin bagajul pentru mini-excursia în țară. Nu, Greto, sigur nu ai nevoie de ATÂTEA hangarale pentru numai două zile pline, practic. Hai că ai totuși 38 de ani, s-ar putea concluziona că ai ceva mai multă minte. 

(Ei, da. E o concluzie întemeiată pe false premise, îți spun eu).

Să nu ziceți că nu v-am zis 😃

Sunt recunoscătoare. Suntem împreună, suntem bine, trăim într-o țară civilizată și frumoasă, pentru care de multe ori mulțumesc Cerului.  Sunt norocoasă.

Acestea fiind spuse - bine-ai venit, anul 38 al vieții mele 🙂 Te rog să fii bun, cald, generos, să-mi împlinești vise și să-mi rămâi în amintire ca unul dintre cei mai buni ani 🙂

Reclame nemțești pe-alături

Să tot fie vreo câteva săptămâni bune de când, ajungând într-una din zile la supermarket, mă ia de ochi o ditamai reclama pe toată fațada magazinului.

”Ești zahăr”, mă informează duduia, făcându-mi și cu ochiul în stil ”știm noi ce știm”. 

Ete ce să-ți povestesc, parcă de tine mai aveam nevoie ca să-mi amintești că nu mănânc tocmai ca la manual. Mi-am văzut de cumpărături și nu pot spune că aș fi ales produse mai sănătoase decât de obicei (renunțasem oricum aproape complet la ciocolată, prăjituri și alte asemenea delicatese care aruncă indicele caloric în aer).

Reclama e și-acum tot acolo și are la bază principiul ”ești ceea ce mănânci”. Mno bine, poate e și un joc de cuvinte (dacă-i spui cuiva că e ”zuckersüß”, înseamnă că e dulce ca zahărul), dar nici în interpretarea asta nu mi se pare din cale-afară de inspirat. Adică să-ncerci să mă faci să mă simt vinovată nu e tocmai cea mai bună strategie, pentru mine cel puțin. 

Tot o reclamă la un produs alimentar a scandalizat lumea și-ar trebui difuzată numai după miezul nopții, cu pătrățelul roșu de rigoare: 

Aici e nevoie de un pic de context. Așadar, este vorba despre un smoothie produs de compania True Fruits, care conține printre altele semințe de chia. Bun, să vedem ce spune textul. 

Nu prea e de bine. Copywriter-ul a încercat să fie spiritual și să facă un joc de cuvinte, însă a dat-o de gard rău de tot. Adică sloganul precedent cu zahărul e absolut strălucit, prin comparație. 

Textul se poate citi fie așa:

”Consum oral - mai repede nu ajungi la savoarea semințelor”, ceea ce e-n regulă...

... fie așa, adică interzis minorilor și ce-naiba-au-avut-în-cap-ăia-de-la-creație:

”Consum oral - mai repede nu ajungi la savoarea *hmm-hmm* spermei”. 

Mda, Samen ăla e problema: poate fi tradus atât ca ”semințe”, cât și ca ”spermă”. Reclama a fost retrasă după oarece scandal, dar înclin să cred că n-au concediat copywriter-ul. Nu de alta, însă la un moment dat circula un spot care zicea ”True Fruits - acum din nou în toate gurile”. Oh, dear. 

Poate cea mai interesantă reclamă - și cea mai amuzantă, deși-n mod sigur nu asta și-a propus - e cea la un produs cosmetic pentru combaterea celulitei. Personal, n-am auzit de compania producătoare - Charlote Meentzen - dar asta nu are nicio importanță. 

Trebuie să mai spun că, spre deosebire de cele două de mai sus, reclama asta nu e *din nou hmm-hmm* cu dublu sens decât pentru români. Motiv pentru care a rulat aici mult și bine - acum câțiva ani, ce-i drept.

Citiți doar primele două cuvinte de sus. Cu intonație, dacă se poate 😃

În germană, die Ampulle înseamnă fiolă, iar Kur - cură. Prin urmare, e ceva absolut nevinovat - o cură de fiole cu nuștiuce în ele, despre care se spune că ajută pielea, face și drege. Nu c-ar mai conta. Ca român, nu treci de primul rând 😃

Expresia în sine - Ampullen-Kur, ptiu că am repetat-o - este ceva absolut inocent pentru nemți (și cu siguranță și pentru alte naționalități), drept pentru care deseori o regăsesc la raioanele de cosmetice...

(Ha, asta e și mai mișto, cică ”împotriva setei și foamei pielii dumneavoastră”) 🤣🤣🤣

Cred că o să fiu mai atentă când se difuzează reclame. Se poate dovedi un demers deosebit de instructiv. 

Salată de weekend (XXII)

Știu că salata de azi vine abia pe final de weekend, însă niciodată nu e prea târziu să mâncăm sănătos sau *insert orice altă platitudine din categoria asta*. 

1) Un moment emoționant, pe care-l așteptam de câteva săptămâni și la care până nu demult nici nu sperasem - vineri seara l-am revăzut pe Musiu Șarl 🙂 la o bere și un burger.

A fost, într-adevăr, ceva emoționant și, pentru mine, cu siguranță o seară de neuitat. Cu exact șase luni în urmă, pe 15 decembrie, fusesem convinsă că n-o să-l mai văd niciodată. Iată că uneori se întâmplă și altfel 🙂 

Pasămite îi scrisese acum câtva timp șefei mele (care ține legătura cu el pe WhatsApp) că i-ar plăcea să ne revadă pe unii dintre noi ”în cerc restrâns și de încredere, ca să putem vorbi orice”. 

”Păi bine”, i-a scris ea, ”spune cine vrei să vină, ca să vorbesc cu oamenii, să plănuim etc”.

La care Musiu Șarl a înșirat câteva nume (în total șapte), inclusiv pe al meu. 

Nu pot să descriu bucuria pe care am avut-o aflând că vrea să mă revadă. Eu crezusem că am fost pentru el doar o figură oarecare, din categoria ”printre alții” și mă adaptasem cu acest gând. Acum însă, am realizat că a fost un pic mai mult de atât, că am însemnat și eu ceva pentru el. 

Revederea a fost deosebit de frumoasă. Ne-a îmbrățișat pe fiecare în parte și ne-a spus că, deși e foarte mulțumit la noul serviciu, i-e dor de ”vechea bandă”, respectiv de noi. S-au povestit câte-n lună și-n stele și s-au bârfit suculent diverse personaje proeminente de la serviciu.  Am mâncat burgeri și am băut bere fără alcool și am râs până când aproape n-am mai putut respira. Și-am făcut poze tembele și ne-am distrat aruncând unii în alții cu pliculețe (sigilate) de sos barbecue. Bine, nu în Musiu Șarl, totuși 😃

A fost minunat să-l revăd, să bem o bere împreună și să petrecem câteva ore în mediu neprotocolar, fără ”în ce stadiu e cutare, ai făcut lista aia, dă-mi datele alea, când termini raportul X, dar de ce n-ai terminat Y chestie încă” șamd. Și, cu toate că am avut ocazia să mă conving de asta în cei șase ani și jumătate cât am lucrat cu el, am constatat acum încă o dată ce umor fantastic are omul și cât de relaxat se pune la mintea celor mai tineri la o adică 😃

2) După extraordinarul triumf al Simonei Halep la Roland Garros, mi-a venit cheful să citesc ”Open”, autobiografia lui Andre Agassi. Am auzit din mai multe surse că este o carte extraordinară. Vreau să înțeleg mai bine lumea lor, dincolo de ceea ce vedem pe teren. ”Singurătatea jucătorului de tenis”, cum spune Agassi, este un sentiment extrem de complex. Și Simona m-a făcut să-mi doresc să cunosc mai multe. E ceva minor, desigur - adică eu cu siguranță n-o să mă apuc de tenis, bunăoară... - dar a mișcat ceva în sufletul meu. Și ceea ce-am trăit sâmbăta trecută a fost realmente unic, o stare de grație pe care n-am mai cunoscut-o până acum.

Cartea nu mă dezamăgește. Este uluitor de bine scrisă, atât de bine încât mă pomenesc minunându-mă cu glas tare de ceea ce citesc. Aș spune că abia aștept să o termin, dar sunt sigură că-mi va părea rău când voi ajunge la final. 

Săptămâna viitoare plec pentru câteva zile acasă. Mă așteaptă o altă experiență aparte, despre care nu știu cât de tare mă va emoționa, dar pe care o aștept cu multă curiozitate: revederea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Mi se pare incredibil. Timpule, unde-ai zburat...?