”Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii....

... Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”

N-am fost niciodată o împătimită de poezie (și poeziile care mi-au plăcut, de altfel puține, erau de Minulescu) dar cele două versuri din ”Scrisoarea I” mă urmăresc de aseară.  Au constituit, de altfel, primul lucru care mi-a venit în minte când am aflat că dirigintele meu din liceu e călător în altă lume. 

A fost unul dintre acei foarte puțini profesori autentici, cu vocație, care impun respect și pe care nu poți să nu-i admiri. Am ținut mult la dumnealui. M-a ajutat să învăț enorm - nu numai gramatică și literatură, ci și despre mine însămi - și să-mi dezvolt creativitatea. 

(Apropo de creativitate, recitesc fraza anterioară și parcă-l aud: ”Văleu... ce clișee, Greto.... Ia să pui repejor mâna să rescrii, ai înțeles?”). 

Am povestit cândva mai detaliat despre metodele dumnealui. La revederea din iunie am stat de vorbă în tihnă și i-am adus aminte de Ilisafta. A zâmbit și, de unde până atunci fusese oarecum blazat, s-a înviorat pe dată. ”Da, am dat-o des la lucrări și teze pe Ilisafta. Din punctul meu de vedere, e cel mai complex personaj creat de Sadoveanu...”. 

Complex sau nu, am luat 8 la teza cu Ilisafta, mi-aduc aminte și-acum. N-am reușit niciodată să iau 10 la tezele dumnealui. Și cu toate că e adevărat că notele nu contează (mai ales când nu ne convin, haha), pentru mine un 10 dat de el la teză ar fi echivalat cu... o medalie de onoare. 

- Știți, mereu am vrut să vă impresionez, i-am mărturisit în vară.

A surâs oarecum trist. 

- Da' de ce să mă impresionezi pe mine... tu ești singura persoană pe care trebuie s-o impresionezi. 

N-am reușit asta niciodată și am dubii serioase că se va întâmpla. 

23 iunie 2018. ”Ehei, mai știi tu cum era cu Ilisafta....?”

Pogoane de amintiri cu dumnealui.  Cu ochii minții revăd momente și momente, ca-ntr-un fel de caleidoscop din urmă cu foarte mulți ani.

... mi-a dat nota 2, după ce-mi uitasem caietul acasă și n-am putut prezenta tema. ”Muto”, m-a apostrofat știind cât de tare mă enervează apelativul, ”iaca ți-ai stricat media. Frumos îți mai șade. Nu-ți pria media 9, nu?”. 

... mi-a cărat ghiozdanul până la școală (aveam traseu comun, locuind în apropiere), când eram în convalescență după operația din clasa a IX-a.  

... am stat de vorbă, la o ședință de meditații, numai despre Eliade și Rebreanu. Erau autorii mei preferați din literatura română (ceea ce nu s-a schimbat nici acum) și am povestit împreună timp de două ore numai despre ei și scrierile lor. 

... m-a invitat la cofetărie, după admiterea la facultate. Nu mai știu de ce mă dusesem la liceu, trebuia să-i returnez niște cărți, parcă... ”Hai să te tratez c-o prăjitură”. 

... l-am vizitat acasă, în anul în care se împlinea un deceniu de la absolvirea liceului. Am vorbit mult și pe îndelete, la o cafea bună și o... cremă de whisky irlandez Baileys.

”Aoleu...”, a zis într-o zi, cercetând catalogul. ”Andrei, tată, ce-i cu notele astea la engleză?”.

Cel interpelat s-a ridicat.

”1, 1, 3, 7, 1, 1... ce-i cu numărul ăsta de telefon, măi băiete?” 😃

(În apărarea colegului, profa de engleză n-avea chiar toate ceștile-n dulap, vorba nemților. Cum respirai altfel decât voia 'mneaei, te scotea la tablă și până s-apuci să iei creta în mână, erai deja încondeiat în catalog. De altfel, colegul a remediat catastrofa, notele acelea nefiind nici pe departe un ”indicator” al abilităților sale în graiul lui Shakespeare). 

”Da' tu de ce vrei să te faci ziaristă”, a bombănit când eram prin clasa a XII-a. ”Scrii comentarii așa frumoase, faci analize literare bune, abordezi niște perspective interesante, nici la gramatică nu ești tocmai rea... Ziaristă, ce să-ți povestesc. Cai verzi pe pereți. De ce nu te faci profesoară de română?”. 

(După niște ani, mulți, am ajuns să-i dau dreptate. Nu c-ar fi trebuit să devin profesoară, dar caii verzi se confirmă).

... altădată m-a prins suflându-i unei colege, la ora de gramatică. Eram convinsă că-mi pune nota 1. N-a făcut-o.

- Pentru răspunsurile bune pe care le-ai dat mai devreme, aveam de gând să-ți pun 10. Nu-ți pun nicio notă. Să-ți fie rușine. 

M-a durut mult mai tare decât dacă mi-ar fi dat 1. Și evident că știa prea bine chestia asta. N-am mai suflat niciodată (în tot cazul, nu la orele sale).

Și multe, multe altele... pe care, din fericire, nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată. Așa cum nu-l voi uita nici pe dumnealui. 

Că tot l-am menționat mai sus... ”Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi”, spunea Mircea Eliade.

Fie-vă somnul liniștit, domnule diriginte.

Motivaționala de Black Friday

Zece ore de muncă pe zi au devenit deja un fapt obișnuit. Săptămâna asta nu voi avea zi liberă. Seara mă prăbușesc pe canapea, dărâmată și decupată.

Greu, fraților, greu. 

Mda, e perioada Black Friday... again, sau cum ar spune un personaj din ”Twin Peaks”, it is happening again. O să supraviețuiesc și de data asta, cu toate că - spre deosebire de alți ani - nu mai am nicio motivație. Sunt mai mult sau mai puțin singură cu toate - șefa e transferată până după Anul Nou la alt departament, drept urmare am o mie și una de chestii de rezolvat și tot atâtea decizii de luat. Le scot eu la capăt. Unui coleg i-am promis că-l castrez și pe altul l-am asigurat cu amabilitate că-i sucesc gâtul. Altminteri, sunt Zen și gestionez situația cu mult calm interior 🙄

Din postura de potențial client, arunc priviri lungi unei anumite poșete. Ok, nu lungi - foarte lungi, de-a dreptul languroase, aș zice. Mi-o doresc, și nu de azi de ieri, ci de mai bine de-un an. A fost redusă acum și e... mai ieftină (logic), dar tot prea scumpă pentru cât aș accepta eu să dau pe o paporniță. Chestiune de principiu, până la cap și la coadă. Asta însă nu mă face să mi-o doresc mai puțin.

Sunt superficială, o știu.

Însă nu-mi voi îngădui niciodată poșeta aia. Poate asta mă mai reabilitează nițel. 

Dar de unde titlul. Poate sunteți curioși să știți ce-ascult eu de dimineață, înainte s-o pornesc spre plantație.

Stimulează spiritul, vă zic.

Ia, încercați și voi mâine? V-ați putea machia pe ritm de paradă 😃

În azilul de bătrâni miroase a singurătate

Astăzi am vizitat o cunoștință apropiată (o doamnă în vârstă) și pentru prima dată am fost în altă locație decât casa ei - momentan se află într-un azil de bătrâni unde face un fel de recuperare fizică, în urma unui accident casnic. A căzut pe scări, în propria casă - s-a rostogolit pe 14 trepte, mai exact - și numai printr-un miracol nu și-a frânt niciun os. Dar e într-o condiție destul de proastă. A fost externată în urmă cu două zile și, pentru că nu și-a recăpătat încă mobilitatea, a fost transferată aici pentru fizioterapie.

Nu mai fusesem niciodată într-un astfel de loc. E o vilă destul de mare și cochetă, cu un hol primitor și frumos decorat, angajații sunt prietenoși. Ai spune că ești într-un fel de hotel și pe moment strângerea de inimă tinde să se estompeze. 

Apoi treci pe lângă așa numita ”sală de activități sociale”. 

Teoretic, destul de aglomerată - aproximativ vreo 30 de bătrâni, majoritatea în scaun cu rotile, unii și cu stativ de perfuzii alături. 

Practic, însă.... e suficient să te uiți la ei ca să-ți dai seama că oamenii ăștia, de fapt, nu mai sunt acolo. Mințile lor sunt călătoare în alte lumi - sper că unele mai frumoase și mai colorate decât cea în care se află acum. Îi salut, îmi răspund numai vreo doi, restul îmi întorc priviri goale și nu au absolut nicio reacție. 

Doamna pe care am venit s-o văd e în pat. Nu se poate ridica decât cu ajutor calificat și încă și atunci, cu foarte mare dificultate. Împarte camera cu o pacientă care suferă de demență într-o fază avansată și nu vorbește cu nimeni, doar stă întinsă. În interval de patru ore, cât am stat eu acolo, nu s-a mișcat decât o dată - când au venit doi îngrijitori să o ia la baie.

Eu și doamna vorbim pe-ndelete de-ale noastre. Îmi povestește cum s-a întâmplat accidentul și ce-a urmat la spital, bem cafea adusă de mine de la o cafenea din sat, ea mănâncă anevoie o prăjitură.

”Nu pot citi, fiindcă n-am încă destulă stabilitate în mâini să țin cartea și mai și amețesc. Radio nu, televizor nu... Stau așa și mă gândesc la viața mea. Și depind de oamenii de aici pentru absolut orice - ca să mănânc, să beau, să-mi fac nevoile, să mă mișc”. 

Mă trec fiorii. Îmi spun că eu, probabil, mi-aș pierde mințile. Dar stai, aproape toți cei pe care i-am văzut mai devreme...

În toată clădirea persistă un miros greu și foarte pătrunzător. Nu-mi dau seama exact a ce miroase, dar izul mi se insinuează în corp, încât nu peste mult timp am senzația că și cafeaua a căpătat mirosul acela respingător. Aș zice că e un fel de fiertură stătută de cartofi. Sau mâncare de cazan prost făcută.

Pe drumul spre casă las jos geamul de la mașină, deși afară e destul de frig. Aerul tăios și rece nu reușește să alunge mirosul greu, pe care-l simt la fiecare inspirație. 

Nu pot să nu mă gândesc la doamna respectivă, pe care-am lăsat-o în compania unei alte prietene care venise, dar care, după plecarea acesteia, va rămâne tot... 

... singură. 

Când am sunat-o ieri, ca niciodată în 11 ani de când ne știm, primul lucru pe care l-a spus a fost ”când vii la mine?”. 

Realizez că despre asta e vorba. 

De fapt, acolo miroase a singurătate. 

Pe tărâm american (XV): Greta ”pistolara”

După mai bine de jumătate de an de când a fost pus ”on hold” (sincer, nici nu-mi vine să verific exact cât timp a trecut de atunci), revin la serialul american. Și pentru că-n astfel de situații se impune o revenire ”în forță”, azi vă povestesc despre una dintre cele mai interesante experiențe de care-am avut parte - nu doar în Statele Unite, ci și-n general. 

Brace yourselves....

Da, vedeți bine și nu e niciun trucaj la mijloc. Yours truly a tras cu pistolul. Cu două de fapt, dacă e să respectăm adevărul istoric. Un 38 și un revolver Colt 45, thank you very much. 

Și nu doar c-am tras. Mi-am și încărcat singură arma. Nu știu cât de înțelept e să spun asta-n public, dar am făcut-o cu destulă dexteritate, având în vedere că eram la prima experiență de genul ăsta. 

Acum, dacă nu v-am băgat de tot în sperieți și dacă, așa cum sper, mai aveți curaj să citiți, să vă povestesc și cum a fost... 

Mai întâi, CUM de s-a întâmplat asta? Relativ simplu - printr-o amic de-al jupânului care locuiește în Los Angeles și care s-a gândit să ne ofere o experiență neobișnuită, ”made în America”, s-ar putea spune. Jupânul era curios, eu - sceptică. Asta până când am ajuns la centrul de trageri, unde inițial m-am speriat până aproape de-a izbucni în plâns. 

(Mi-a trecut relativ repede, după cum rezultă din imagininile de mai sus). 

Ceea ce m-a șocat a fost... cât de ușor era să faci rost de-o armă, la o adică. Nu ne-au cerut nici măcar buletinul. Tot ce aveai de făcut era să semnezi o declarație pe proprie răspundere, în care să bifezi DA sau NU la întrebări gen ”aveți vreo condamnare pentru uz ilegal de armă?” sau ”în prezent vă aflați sub influența unor medicamente de natură să vă influențeze starea psihică?”. Ha ha, ce acoperire legală perfectă. Vorba vine. În tot cazul, amicul s-a ocupat de toate - armament și muniție - și de echipamentul de care aveam nevoie: dopuri pentru urechi și căști. 

Cât timp a durat asta, eu m-am tot uitat prin jur. Pereții erau tapetați cu avertismente (între care cel mai important era că nu ai voie să ieși din cabina de tragere cu arma în mână; în acest caz, ar urma să se tragă asupra ta fără somație) și cu diferite paragrafe din legislația în domeniu. Într-o cutie de metal de lângă tejghea se aflau vreo 4-5 puști. Practic, oricine ar fi putut pune mâna pe ele. Mă simțeam vulnerabilă și complet expusă și cu mare plăcere aș fi luat-o la sănătoasa. Nu și jupânul - bărbat, deh - care era foarte curios de toată treaba.

”Dopurile de urechi ar trebui să fie suficiente”, a zis amicul și până să realizez exact ce se întâmplă, m-am trezit în spațiul de tragere. 

Și s-a chircit totul în mine. 

Oameni buni, zgomotul.... nu vă pot descrie în ce fel era. Acum înțelegeam mai bine de ce în filme lumea țipă când se trage în jur. Este infernal, e practic de nesuportat, îți penetrează creierul. Nu nimeream să-mi pun mai repede căștile... cu ele (având și dopurile) a fost considerabil mai bine. Dar mai mult n-aveam de gând să fac. Doar mă uit, tot ziceam. A fost nevoie de un pic de insistență din partea amicului și de asigurări repetate că va fi permanent lângă mine și nu mă va lăsa să comit vreo nefăcută, ca să am curaj să iau pistolul în mână.

E greu, e foarte greu. Mi-a arătat cum să-l încarc și cum să-l țin, mi-a explicat că-n momentul tragerii voi resimți efectul de recul până la umăr (motiv pentru care a trebuit să-l țin cu ambele mâini, altminteri existând riscul să-l scap). Mi-a spus cum să țintesc. 

And here you go...

După cum se vede, toată partea superioară a corpului se zdruncina când trăgeam. Nu reușesc să pun în cuvinte, e un sentiment... înspăimântător și fascinant în același timp.

La un moment dat, unul dintre cârligele care susțineau țintele de hârtie s-a desprins și un angajat a intrat în câmpul de acțiune pentru a pune cârligul la loc. Pentru asta ni s-a cerut să lăsăm armele în suport și să stăm la perete, cu mâinile la spate. Un alt tip, cu mâna pe armă, ne-a supravegheat permanent. După ce s-a reparat cârligul, ”mulțumesc pentru cooperare, puteți relua tragerea”. Huh.

Între timp trăsesem toate cele 6 gloanțe, așa că trebuia să scot cartușele trase și să încarc din nou. Aspect surprinzător și pentru mine, nu am îndrăznit să o fac, iar de data asta nicio insistență nu m-a mai convins. Nu pot și nu pot, mi-e frică. ”Dar de ce ți-e frică, de fapt”, mă întreba amicul, ”ai tras toate gloanțele, practic în momentul ăsta pistolul nu e decât o bucată inofensivă de fier”. Nu aveam un răspuns, dar știam una și bună, mi-e frică de el și basta. Ceea ce nu m-a împiedicat să-l încarc din nou după aia (ceea ce chiar putea fi periculos). Femeile și armele, ce vreți 🙄

- De ce ai face asta ca hobby? l-am întrebat ulterior pe amic.
Remarcasem traficul foarte intens de la centrul respectiv. Foarte multă lume, de toate vârstele, oameni în mod evident entuziasmați să se afle acolo și nerăbdători să tragă la țintă.
- Îți răspund tot cu o întrebare: la ce te-ai gândit în timp ce trăgeai?
Am cugetat nițel.
- La nimic, am zis. Eram preocupată doar să țintesc cât mai bine. În rest, mintea mi-era complet golită de orice gând.
- Ei vezi... despre asta e vorba, de fapt. Trasul cu arma e o formă de relaxare totală și de-aia e atât de popular.

Probabil avea dreptate, dar eu nu mi-aș dori să mai fac așa ceva. Sunt pe deplin mulțumită să rămân cu amintirea unei experiențe absolut ieșite din comun.

PS: țin să menționez că n-am țintit chiar rău 😃

Despre ketchup, cu pasiune autohtonă (text interzis minorilor)

 (Îmi cer scuze anticipat pentru limbajul licențios, tributar însă notei de autentic...). 

În seara asta, la un supermarket. Se aud vorbe răstite în românește, voci amestecate de bărbați, parcă și o femeie. Instinctiv, ciulesc urechea.
- Hai, uă, la ketchup, n-auzi că vrea ăsta, zice ea.
- Lasă-mă, fă, în p*la mea cu ketchup-ul lui. Bag p*la-n el.
(Nu s-a elucidat unde-și băga p*la, în celălalt tip sau în ketchup).
- Nu fi cârnat, frate, se bagă amatorul de ketchup.
- Dă-te, bah, de-aici și lasă-mă-n p*la mea cu ketchup-ul tău. 

Apar căutătorii de ketchup, doi bărbați și o femeie, toți purtând geci cu sigla Hermes (un serviciu de distribuție).
- Hai, uă, să căutăm, tre' să fie pe aici, intervine femeia din nou.
- Bah, da' nu se poate așa ceva, da-mi bag p*la, chiar sunteți culmea, ce p*la mea are ketchup-ul ăla de nu mai puteți acuma fără el?
Se enervează și doritorul de ketchup.
- Da' mai dă-te bă, în p*la mea, gata, nu-mi mai trebe, hai să plătim. 

- Ce vrei, bă boule, că io am glumit, în p*la mea. 

 Zboară p*lile prin magazin ca niște vrăbii pe etnobotanice.  Lumea din jur se uită ciudat și trece mai departe.

- Mai taci bă în p*la mea, nu vezi că se uită toți la noi.

- Dacă nu mai vrei ketchup, io mă duc să caut mazăre, zice femeia.

M-am îndepărtat înainte să-i aud cum își bagă diverse și-n mazăre....