Revedere după 20 de ani

”Circularitatea vieții...”, a fost unul dintre numeroasele gânduri care mi-au trecut prin cap sâmbătă, în timp ce mă îndreptam spre liceul unde, pe 23 iunie 1998, susțineam prima probă din examenul de Bacalaureat. Iar acum, cu exact 20 de ani mai târziu, urma să-mi revăd colegii și dirigintele. 

Nu știam la ce să mă aștept. De fapt, ca s-o spun pe-aia dreaptă, nu aveam așteptări prea mari. Din perioada liceului n-am păstrat prea multe amintiri plăcute - și asta-n mod sigur nu din vina colegilor, dar conjuncturile noduroase de atunci au făcut să nu-i observ pe mulți dintre ei. Am realizat că nu prea am amintiri cu ei, despre ei... iar pe majoritatea nu-i mai văzusem de la Bacalaureat. Ce fel de oameni au devenit? Ce fel de om am devenit eu? Cum ne vom percepe? Vom mai regăsi ceva din ceea ce-am lăsat în urmă cu două decenii între zidurile liceului ”Petru Rareș” din Piatra Neamț? 

Întrebările mele și-au aflat răspunsul în momentul în care am ajuns în fața liceului, unde am dat peste fosta șefă a clasei (care a și organizat evenimentul) și, practic, am ”căzut” una în brațele celeilalte, sub privirile îngăduitoare a doi colegi. Atunci, în timp ce-o strângeam în brațe, am știut. Îndoielile și umbrele s-au risipit. Mă întorsesem la un alt ”acasă”. Un ”acasă” al adolescenței și al primei tinereți.

N-am avut mari emoții la strigarea catalogului, în schimb am fost în pragul lacrimilor când mi-am regăsit fosta colegă de bancă. M-am gândit mereu cu mare drag la ea. Ne leagă multe momente amuzante și am ”transpirat” de multe ori împreună la lucrările de control de la latină (for Pete's sake, cui îi erau de trebuință cazul ablativ și declinările substantivelor? Douăzeci de ani mai târziu, cunoștințele mele din această limbă se pot rezuma într-o singură propoziție: ”Aquila non capit muscas”) sau la extemporalele de la fizică sau chimie (o fi fost liceu teoretic, dar curat meșteșug de tâmpenie să mai ceri unor elevi de la a XII-a uman să rezolve reacții redox...). 

Un moment aparte a fost revederea fostei noastre săli de clasă. Am intrat, am îmbrățișat-o cu privirea, am clipit cu stupefacție: e mică! E mult prea mică! În amintirile mele, clasa era maaaaare, aveai timp să mai repeți o dată lecția din momentul intrării profesorului și până ajungea la catedră :)) Acum mi se părea că e redusă la jumătate. 

- Nu, doamnă, arhitectural vorbind nu s-a schimbat nimic, mi-a zis directorul, amuzat și cumva înduioșat de uluirea mea. E aceeași clasă de-acum 20 de ani... În schimb, dumneavoastră nu mai sunteți cea de atunci.

Are dreptate, a comentat o colegă. Am crescut și clasa ne-a rămas mică 🙂

Și de vreme ce ne adunaserăm la școală, fosta șefă a clasei a considerat oportun să ne aducă niște extemporale (corectate), care habar n-am cum de-au ajuns la ea, dar bine că au ajuns....  fiindcă ne-am amuzat copios răsfoindu-le și comentându-le.
- Ia te uită, X, ai luat 2 la chimie.
- Normal, doar cât era să fi luat. Nici formula apei n-o știam.
- H2O. FierClor3, se pomeni careva vorbind. Ia uite, eu tot mai știu ceva din chimia de-a X-a.
Toată lumea l-a privit cu respectul datorat unei ciudățenii.
- Y, 4 la fizică?
- Dă-l naibii de nebun, cui îi trebuiau experimentele lui?
- Pe mine m-a lăsat corigent pe-un trimestru.
- Și pe mine. Cred că pe toți, de fapt. Ce, a scăpat careva?
- Da, vreo câțiva, răspund eu, preocupată să-mi caut numele. Mie mi-a ieșit media, nu știu nici în ziua de azi cum. Auzi, eu nu-mi găsesc niciun extemporal.
- E pe-acolo sigur și numele tău.
Și l-am găsit. Și mi-am pus mâinile în cap.

- Nu. Se. Poate. Așa. Ceva, am bodogănit, uluită și scandalizată în egală măsură. Cinci la gramatică?? EU???

- Ia dă-mi să văd, zice autorul notei, respectiv dirigintele, aflat în imediata mea proximitate. Aoleu. Păi ce-ai făcut aicea, Greto? Normal că ți-am pus cinci. N-ai terminat schema frazei și nici analiza nu era corectă. Așa se face?

Eu tot clipeam a neîncredere. Acu' serios. Cum să iau, frate, cinci la gramatică???

Nu m-au consolat defel cele două lucrări la franceză, pe care de asemenea le-am găsit. Luasem 7 la ambele, ceea ce probabil explică faptul că m-am apucat de germană la 28 de ani. Eram tambour d'instruction, ”adică dobă de carte”, vorba Chiriței.

Toată seara a fost cu amintiri, cu râs, cu nostalgii. Prea puțin am vorbit despre ceea ce facem în prezent, dar a fost perfect așa; în fond, pentru aduceri aminte ne și reuniserăm. Am evocat printre altele și temele, lucrările și tezele la limba română, cu subiecte grele și de multe ori imprevizibile, dar care ne-au stimulat permanent creativitatea. Dirigintele zâmbea, era plăcut surprins că n-am uitat. Ne-am pomenit ascultându-l din nou povestindu-ne una și alta, ca-n urmă cu 20 de ani.

A fost o experiență extraordinară, despre care n-aș fi crezut că-mi poate aduce atâta bucurie. Poate pentru că a fost ca o întoarcere spre mine însămi... dar una care n-a durut, ca-n alte dăți, ci dimpotrivă.

1998                 2018

Spre deosebire de-acum două decenii, de data asta nu m-am mai holbat de parcă văzusem lupul. Dar nici talia de-atunci n-o mai am. Și nici tocuri de zece nu mai port 🙄

Mi-e drag să mă uit la poze, mi-e drag să-mi amintesc de noi. Mă bucur foarte mult că am reușit să ajung la această întâlnire, down the memory lane 🙂