Absență motivată

Pentru următoarele două săptămâni vom fi în vacanță - atât eu, cât și blogul. Mă rog, vacanță... vorba vine. Nici acasă nu pot spune că mă duc. România nu mai e demult ”acasă” pentru mine, asta dacă o fi fost vreodată. 

Scuzați-mi laconismul, direct proporțional cu entuziasmul. Traversez o perioadă în care tocmai am conștientizat anumite lucruri și... a fost o pastilă tare amară.

Aveți grijă de voi. Ne recitim de pe 9 februarie încolo.

Un serial foarte bun și un film foarte prost

Sau altfel spus, do and don't.

Mare lucru Netflix la casa omului. Oferta este extrem de bogată, chiar dacă nu le iert faptul că au scos ”Dr. House” și n-au pus nici acum ultimul sezon din ”House of Cards” (care nu că m-ar interesa în mod deosebit - fără Kevin Spacey, e la fel de incitant precum o carte de telefon, dar de văzut tot vreau să-l văd. Fie și numai ca să-l fac franjuri). 

Altminteri însă, numai de bine. Ai de unde alege și se găsește pentru fiecare gust câte ceva. Așa am descoperit eu de exemplu un serial din care-am ajuns să fac binging de câte 4-5 episoade o dată (în weekend). Și nu sunt în niciun caz o persoană răbdătoare - dacă nu m-a prins din primele 20 de minute, sunt toate șansele să nu mai încerc niciodată. 

În cazul serialului despre care vă spun, după 20 de minute am oprit doar ca să-mi pun încă o ceașcă de cafea. ”Stai că aici e ceva”, cum ar veni.

Elementary (2012 - )

L-am descoperit cu totul întâmplător - căutam de fapt un film în care acțiunea să se petreacă la New York. Da, atât de dor mi-e de orașul care nu doarme niciodată. Și cu toate că inițial am fost sceptică în fața combinației - un Sherlock Holmes tânăr, un Dr. Watson care de fapt e femeie - și m-am gândit că o fi o parodie a eroului lui Arthur Conan Doyle, am zis să-ncerc. 

Sunt la cel de-al patrulea sezon acum și încerc să-l consum cu parcimonie. Nu că mi-ar reuși neapărat. 

Rețeta, fie-mi iertat clișeul, e clasică. Personajele principale se regăsesc în fiecare episod (Sherlock, Watson, căpitanul Gregson de la NYPD și detectivul Bell. Ah, și broasca țestoasă Clyde, cum era să uit) și au de soluționat câte o crimă. Banal, ați zice, nu-i așa? Ei bine... da și nu. Adică eu una am văzut suficiente seriale polițiste la viața mea și am citit-o integral pe Agatha Christie, printre mulți alții - drept pentru care nu sunt chiar ușor de impresionat la acest capitol. Dacă am devenit fan ”Elementary”, este în principal ca urmare a doi factori:

1) Scenariul extraordinar de bine scris. Cum spuneam mai sus, sunt la cel patrulea sezon și încă n-am dat peste niciun episod pe care să-l găsesc plictisitor. Acțiunea este foarte elaborată, doza de ”whodunnit” este bine calculată, aspectele de ordin personal se integrează firesc în tablou. 

2) Umorul și personalitatea cu totul deosebită a lui Sherlock. Nu e nimic ieșit din comun să-l găsești dezbrăcat și stând în cap (de fapt, meditează) ori sărind pe o trambulină pentru a-și decongestiona sinusurile - zice el -, în timp ce țestoasa Clyde a fost temporar eliberată din cutie cu scopul de a fi deprinsă cu ”abilități de explorare a spațiului”. Lucy Liu este un Watson mult mai echilibrat decât originalul (care nu făcea decât să-i ridice mingea la fileu lui Holmes), iar chimia dintre ei doi este deopotrivă convingătoare și seducătoare. 

Dacă sunteți amatorii genului, v-aș sfătui să dați o șansă acestui serial. Și e important să nu porniți cu prejudecăți. Nu-l veți regăsi pe vechiul Sherlock Holmes, cel care căuta urmele cu lupa. Dar îndrăznesc să spun că-n versiunea asta mi se pare mult mai agreabil.

Și tot pe Netflix mi-am satisfăcut o curiozitate, deși cred că ieșeam mai câștigată dacă aș fi citit din cartea de telefon pe care am menționat-o la începutul textului. 

”Bird Box” (2018)

Auzisem tangențial despre filmul ăsta, dar în primă fază n-am fost deloc interesată să-l văd (nu-mi place deloc Sandra Bullock, care mi se pare o actriță slabă și la fel de incitantă precum apa plată). Apoi am auzit despre ”challenge”-ul rezultat de aici, care-i îndeamnă pe unii sonați să conducă mașina legați la ochi. (Vă spun, comportamentul ăsta gregar tot o să ne dea de cap). Și-am zis să văd despre ce-i toată isteria.

Începutul a fost destul de interesant, acțiunea desfășurându-se într-o perioadă post-apocaliptică. Un fenomen pe cât de ciudat pe atât de înspăimântător se petrece în toate orașele - oamenii observă niște creaturi terifiante și de îndată ce le văd, se sinucid. Noi ca spectatori nu vedem creaturile cu pricina, dar asta nu are nicio importanță. Recunosc, a fost bine surprins aspectul comportamentului de turmă. Orice om care iese afară și aruncă o privire sau se uită pe geam ia de se aruncă sub roțile unei mașini, sare de la etaj, se împușcă sau își înfige foarfeca în gât. Important e să se sinucidă rapid, care cum poate și cu ce mai are prin ogradă. 

Prin urmare, cheia supraviețuirii este să te descurci fără să vezi absolut nimic din ce se petrece în exterior. Oamenii merg legați la ochi, conduc mașina cu geamurile acoperite și încearcă să se ferească de pericolele reprezentate de ”creaturi”. Singurele ființe care simt prezența nefastă sunt păsările, respectiv doi papagali care încep să se agite în caz de pericol - motiv pentru care sunt luați peste tot, într-o cutie, de unde și titlul filmului. 

Nu vreau să dau spoilere, pentru cazul că ați vrea să vedeți filmul (deși nu vă sfătuiesc - amintiți-vă de cartea de telefon). În afară că mor o mulțime de oameni și Sandra Bullock vâslește vreo oră pentru a ajunge împreună cu doi copii într-o oază a siguranței, nu prea se mai întâmplă nimic. 

Pomenisem de challenge - ei bine, a înnebunit lupu' și mai multe nu. O zurlie de 17 ani din Statele Unite era să provoace o tragedie conducând mașina cu ochii închiși. A pătruns într-o intersecție și a lovit o altă mașină, dar din fericire nimeni nu a fost rănit. Și nu e nici pe departe un caz singular.

Cam așa stau lucrurile. Spune-i unuia că e ”challenge” și se aruncă în prăpastie. Consecințe? Gândit cu propriul cap? Ce-i aia? 

Filmul e interesant cel mult din perspectiva fenomenului social pe care l-a declanșat. Altminteri, mi se pare slab (ideea în sine nu este rea, dar a fost prost ecranizată) și nici prezența lui John Malkovich nu a reușit să-l salveze. Nota slabă de pe imdb.com este pe deplin meritată.

Mă cam strânge-n spate la ideea că mai am doar un sezon de ”Elementary” pe Netflix (de fapt s-au filmat șase, al șaptelea urmând să apară anul acesta, dar deocamdată nu sunt disponibile decât cinci), așa încât vă mulțumesc anticipat pentru eventuale recomandări. 

O întâmplare cu un român

Încerc să scriu cât mai succint, că de azi dimineață încă nu mi-au trecut nervii. 

Compania unde prestez are contracte de servicii cu mai mulți distribuitori, printre care și UPS, care e responsabil pentru livrările noastre în străinătate. Treaba se desfășoară cât se poate de simplu - mașina vine seara, între orele 17:00 și 17:30 (interval orar stipulat inclusiv contractual), curierul scanează pachetele, le încarcă și la revedere, drum bun. Coletele ajung într-un centru logistic din regiune, urmând ca de acolo să fie trimise la aeroportul din Nürnberg, de unde sunt direcționate spre țările de destinație.

Aseară trecuse binișor de ora 17:30 și mașina UPS nu venise încă. Aspect neobișnuit, dar na, se poate întâmpla. La ora 18 se încheiase ziua mea de lucru și mai zăbovisem câteva minute ca să trimit un raport. Când colo, telefon de la poartă, a venit UPS. Era ora 18:07.

Mno, eram în afara programului și toți colegii plecaseră oricum, dar cobor totuși la rampele de încărcare. Curierul începuse să scaneze pachetele și le ”stivuia” pe rând în mașină, în timp ce vorbea la telefon (cu handsfree).

Îl salut și, pentru că nu sunt genul care să se-ntoarcă și să plece lăsând pe cineva să trudească de unul singur când în mod clar i-ar prinde bine ceva ajutor, m-apuc să-i dau pachetele la mână. 

- Da, frate, am înțeles. Ok, hai că te las, a venit o doamnă și e tare drăguță, mă ajută să încarc astea și nu-i frumos să stau la telefon. Mai vorbim, pa.

Eu îl salutasem în germană - și era prima dată când îl vedeam - așa încât nu știa că înțeleg ce spune și am fost cu atât mai impresionată de cât de frumos vorbise. L-am ajutat până a terminat de scanat și încărcat toate coletele, sporovăind în românește în acest timp. Mi-a zis că e din Sibiu, că a venit de anul trecut în Germania, ”ce să fac, doamnă? Mai e de stat în România? Nu mai e!”, s-a scuzat de mai multe ori pentru întârziere (”am avut pană”) și ne-am luat la revedere cu el mulțumindu-mi că l-am ajutat. Apoi ne-am urat reciproc seară bună și eu am plecat, în sfârșit, acasă. Între timp se făcuse 18:45.

Toată seara am avut un sentiment de bine, de ”uite, măi, încă unul de-al nostru care dă din coate pe-aici și muncește din greu”, de-astea. 

Sentimentul de bine s-a evaporat subit de cum ajuns azi dimineață la serviciu. Abia dacă apucasem să mă loghez în sistem, că șefa aia mare sună să mă întrebe ”ce-a fost aseară cu UPS”.

Mă uit împăiată. Ce să fie, uite așa-și-așa... și relatez povestea de mai sus.

- Ei spun altceva, zice și-mi forwardează un mail trimis de centrul regional UPS. 

Am citit de mai multe ori, gândindu-mă că am înțeles greșit. Dar nu, înțelesesem foarte bine. Cei de la UPS se rățoiau la noi, ofensați nevoie mare. ”Curierul nostru a sosit punctual la sediul dumneavoastră, dar nu a fost așteptat de nimeni. A trebuit să încarce singur toate pachetele și ca urmare a acestui fapt, a ajuns cu întârziere înapoi la centru. Acest lucru a perturbat fluxul normal al activității noastre, deoarece coletele nu au mai putut fi trimise aseară la Nürnberg, ceea ce are drept consecință....”.

... etc etc etc, ne informau detaliat ce probleme fuseseră pricinuite de întârzierea curierului și încheiau ritos cu solicitarea ”de urgență a unei verificări interne, prin care să elucidați cauza acestei situații” șamd, la naiba, că parcă era un text scris de ”Mustăciosul”.

Să recapitulăm, așadar. Curierul cel amabil, care depășise cu 37 de minute ora limită, le povestise șefilor săi că el a ajuns punctual, dar nu l-a ajutat nimeni la încărcare. 

Asta-n condițiile în care practic ziua mea de lucru se încheiase și absolut nimic nu m-ar fi putut obliga să-l ajut. 

Am făcut-o pentru că am vrut.

El a mințit în absolut toate privințele, tot pentru că a vrut.

Versiunea mea a fost confirmată de evidența strictă a vehiculelor care intră pe domeniul companiei și pe care, din fericire, o ține portarul. El notase corect, că mașina UPS a venit la 18:07, deci semnificativ peste ora limită.

Cu asta, ”cauza a fost elucidată”, ca să-i citez p-ăia cu limba lor de lemn cu tot. 

Până la cap și la coadă e un fleac, veți spune - și sunt de acord cu voi. Dar nu-i așa că e un fleac al naibii de grăitor?

Pe tărâm american (XVII): fabulosul Las Vegas - partea I

Am vrut să dau un titlu ceva mai creativ acestei postări, dar nu mi-a venit nicio idee demnă. Pur și simplu, Las Vegas nu se poate descrie în (alte) cuvinte, așa încât am lăsat doar epitetul aflat pe celebrul semn de la intrarea în oraș, care-i face doar într-o mică măsură dreptate. 

Și chiar dacă a trecut un an și jumătate de când am fost acolo, simpla evocare a acelui loc îmi retrezește pe loc emoțiile. A fost exact cum speram să fie. O amintire extraordinară pentru tot restul vieții.  

Așadar.... Las Vegas 🙂 Un alt vis al meu care a devenit realitate. Aveam idee despre el, văzusem filme și imagini, dar realitatea a fost copleșitoare. Nu există comparație posibilă, nu seamănă cu... nimic. ”E un kitsch”, plescăie lumea bună, plictisită și superioară. În parte, da, este. Dar măcar e un kitsch elaborat, cu deosebită atenție pentru detaliu. Și chiar de bun-gust, fie-mi permisă aparenta antiteză.

Încep prin a spune că noi am avut un pachet turistic la preț redus, care includea următoarele: zbor dus-întors (de la și spre Los Angeles), transport cu shuttle bus de la și spre aeroport, cazare două nopți și un spectacol la MGM Grande, în funcție de ce era-n program în seara respectivă. În cazul nostru, a fost Cirque du Soleil 🙂 Iar hotelul - care putea fi ales, în funcție de locurile disponibile - a fost Bellagio. Da, acela cu fântâna muzicală. Dar despre el, ca și despre spectacol, într-un alt articol. 

Primul lucru pe care l-am observat a fost că inclusiv pe aeroport erau instalate slot-uri. Normal, suntem în Las Vegas, era de așteptat. Poate careva devine milionar, așteptând îmbarcarea. Mda, vezi să nu. 

A doua constatare a fost că aerul era absolut înăbușitor, aproape irespirabil (chiar și în zori de zi). Aveam să descoperim în curând că acela era abia începutul. Pe la prânz, lucrurile se prezentau cam așa:

Dar asta nu ne-a oprit să ieșim la plimbare, imediat după ce ne-am cazat. Am luat micul dejun la o terasă și apoi am pornit în explorare. 

Sau, în fine. Un fel de explorare. De fapt, turismul în Las Vegas presupune în mare parte să treci dintr-un hotel în altul, fiecare lobby fiind un spectacol în sine. Pe stradă nu te poți plimba prea mult, explicația fiind în imaginea de mai sus. În tot cazul, nu în timpul zilei. Oricum, contrastul dintre ”înăuntru” și ”afară” e crunt, ca urmare - sau mai bine-zis, datorită - performantelor instalații de aer condiționat.

Fiecare hotel a fost amenajat în concordanță cu numele său. Tocmai în asta constă, de fapt, nota de spectaculos.

Să fie Paris, oare? Mmm, nu chiar: este hotelul Paris, al cărui lobby a fost amenajat corespunzător (au inclusiv un Moulin Rouge, dar era prea întunecat pentru poze reușite). 

Seara arată, evident, și mai bine: 

Hmm, la New York fuseserăm deja, oare ne-am întors? 

Desigur, este hotelul New York 🙂 Nu lipsesc zgârie-norii (cum ar fi putut?) și nici Chrysler Building.

Și dacă tot am văzut două hoteluri, hai să aruncăm o privire prin interior. Lobby-urile constituie, de fapt, niște uriașe săli de joc. 

Multe aparate au fost inspirate de filme și seriale: ”Breaking Bad”, ”House of Cards” și, în fundal, se vede și un slot cu ”Titanic”. 

”Las Vegas, bitch!”, s-ar putea spune, dacă ne aducem aminte de Jesse din ”Breaking Bad” 😃 Nu mai știu de ce n-am jucat acolo, însă (nu c-am fi avut mai multe șanse decât la oricare altul. Adică zero).

Pe modelul ”what happens in Vegas, stays in Vegas”, să facem și noi ce face toată lumea...

De la sine înțeles că n-aveam ce căuta la Blackjack sau la ruletă. Din ce-mi aduc aminte, am jucat în total 35 de dolari (amândoi, nu separat, că nu eram într-o ureche să dăm pe plută 70 de dolari, totuși). Adică nu i-am jucat, i-am pierdut, chestie din start asumată. N-ai nicio șansă cu mașinăriile alea, sunt făcute în așa fel încât să nu câștigi. 

După acest intermezzo (de amorul artei, putem să spunem că am investit într-o amintire), am ajuns la.... Veneția? 

O fi semănând cu Palatul Dogilor, dar nu era. Și-n mod sigur nu eram la Veneția, ci la Venice Hotel. Iar dacă pe dinafară ne-a plăcut, când am intrat chiar că am rămas fără cuvinte. 

Ceea ce vedeți este... lobby-ul hotelului. Da, cu un râu adevărat, pe care plutesc gondole.

Asta e... piața San Marco. Tot parte din lobby. Remarcați nuanțele diferite ale cerului? E de fapt tavanul, ale cărui culori se schimbă în funcție de momentul zilei, seara ”cerul” fiind complet întunecat. Și cu stele. 

Vedeți, asta spuneam la începutul acestui articol: da, este un kitsch. Sau o butaforie, sau ambele. Dar, după cum rezultă din imagini, e un kitsch extrem de bine pus la punct. Și cel care a proiectat Venice Hotel este un geniu, în opinia mea. 

Am mai vizitat Caesars Palace, Luxor Hotel, Mandalay Bay și Excalibur. Fiecare dintre acestea are particularitățile și șarmul său incontestabil. Dar niciunul nu ne-a impresionat atât de mult din punct de vedere conceptual precum Venice. 

Caesars Palace - lobby

Excalibur Hotel

Luxor Hotel

Ce nu prea am înțeles e de ce la hotelul Luxor era amenajată o expoziție cu artefacte originale provenite de pe ”Titanic”. N-am fost curioși, dar nici sensul nu i l-am înțeles - nu raportat la tematica hotelului, adică. În sfârșit. De-ale americanilor. Mai și costa 32 de dolari de persoană. Oh, please. Altminteri, impresionant - mă-ntreb cum o fi să dormi în piramidă....

Un (alt) aspect inedit a fost că de la hotelul Luxor nu puteai ajunge la Mandalay Bay decât cu un fel de mini-tramvai (chiar așa-i și spune - Mandalay Bay Tram). Pe jos n-ai cum. Chiar ne amuzam că Mandalay e cât se poate de vizibil și deloc departe, dar n-ai cum ajunge pe jos la el.

În încheierea acestui prim articol despre Las Vegas, reiterez faptul că epitetul ”fabulos” i se potrivește pe deplin. Este un loc realmente unic și cred că merită văzut, o dată în viață. Tocmai pentru că nu seamănă cu nimic altceva. Adică unde mai găsești Statuia Libertății, Turnul Eiffel, castelul Regelui Arthur și Palatul Dogilor la un loc? 😃

Post de pițipoancă (VII)

Într-una dintre postările ”pițiponcești” din urmă cu mai bine de doi ani, vă arătam niște poșete din ceea ce cred că se poate numi colecția mea de papornițe (cât de posh e chestia asta? Extrem de posh, mă tem...). La vremea respectivă eram deosebit de încântată de noua ”piesă” Coach pe care o primisem - și care-mi place foarte mult și acum, doar că între timp au apărut alte ”vedete” în prim-plan - și despre ele va fi vorba în postarea de astăzi. 

După cum am povestit nu demult, de curând mi-am permis un moft destul de frumușel - o poșetă Michael Kors pe care mi-o doream de ceva timp. E adevărat că, la vremea când am scris textul de care vorbeam mai sus, năzuiam la o Yves Saint Laurent, dar mi-a trecut de ea când am descoperit-o pe respectabila MK. ”Nestatornicie, numele tău este femeie”, sau cum era 😃 În tot cazul, MK e de vreo 6 ori mai ieftină și mai practică. Și mai drăguță, na.

(Frățioare, în ce hal am ajuns să vorbesc despre o poșetă. Nu sunt în toate mințile).

În sfârșit. M-am bucurat foarte mult de antemenționata achiziție, am purtat-o la Hamburg și s-a dovedit și foarte practică. Hotărât lucru, nu văd ce-ar putea-o surclasa în topul preferințelor mele. În nota asta, m-am gândit să vă arăt cele mai recente ”entries”.

Și încep chiar cu ea. 

Poza nu-i face dreptate (sau mă rog, așa mi se pare mie). O găsesc mult mai frumoasă în realitate. Eu prefer poșetele care se poartă pe umăr - nu mă omor deloc după cele cu mâner, care se duc în mână, sau - quelle horreur - pe braț, în stilul ”cu mâna-n ghips”.

De la un outlet din Elveția...

Am cumpărat-o în concediul din vara trecută. Vaaaai, ce încântată am fost când am găsit-o într-un outlet din țara cantoanelor. Însăși alăturarea asta de cuvinte e un paradox în sine - cum adică, outlet în Elveția? Uite, bine - și pe alocuri cu niște reduceri de să vezi și să nu crezi. Chiar ea e un exemplu - inițial fusese 120 de franci, redusă ulterior la 70 și în final la... 25, adică vreo 22 de euro. Ăsta zic și eu chilipir, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! 😃

De mare nu e mică, dar...

O altă Coach și-a făcut apariția în colecția mea - e primită cadou și nu e 100% genul meu (în principal din cauza mânerului scurt), dar am avut-o în deplasarea de anul trecut și mi-a plăcut. E elegantă, foarte încăpătoare și are o culoare frumoasă. 

Asta mică-mi place în principal din cauză că-l are pe ”chelcășoz” - un ceva care-o face foarte drăguță, găsesc eu. Un Calvin Klein în nota obișnuită, casual și ușor de asortat.

Mda... probabil că sunt nițel superficială (nițel mai mult), dar mi-aș dori un dressing de genți (deși nici măcar n-am idee dacă există așa ceva), unde să le pot vedea. Am recunoscut din capul locului că la sectorul ”papornițe” sunt posh, prin urmare am cugetul împăcat 😉