Categoria ”să dăm la pește pe asfalt”

Stăteam eu așa și mă gândeam, ascultând ”Secret Garden”. Și vorba unei amice, în capul meu se născu un gând.

Pe de-o parte, sunt recunoscătoare - ba chiar și oarecum mândră de mine, la drept vorbind - că am ieșit relativ întreagă la cap din întunericul sufletesc reprezentat de copilărie, adolescență și prima tinerețe. 

Că am avut încredere că însemn, totuși, ceva chiar dacă mi s-au spus de multe ori lucruri precum ”nu te suport” și ”faci umbră Pământului degeaba” de către oamenii la care mă uitam ca la soare și cărora nu le-am dat niciun motiv de-a se rușina cu mine - ba dimpotrivă.

Nu că nu m-ar fi iubit, sunt convinsă că mă iubeau. Dar.

Că nu mi-am pierdut speranța că-mi voi găsi omul meu, deși până la el am făcut numai alegeri proaste, unele chiar sordide, care m-ar fi putut distruge din punct de vedere emoțional - cum ar fi că ”primul” m-a părăsit imediat după cea dintâi noapte, pe motiv că... nu-i plăcusem. Vreau să spun că mi-a zis asta în față, cu subiect și predicat... să nu rămân cu dubii, vorba aia. 

E și ”meritul” meu că n-am realizat cu cine am de-a face, nu neg. Dar.

(Un an mai târziu, m-a căutat - probabil uitase că nu-i plăcusem 🙄 L-am trimis să pască). 

Că am reușit să fac pace cu mine și cu faptul că nu mi-a fost dat să am copii. 

Pe de altă parte, nu pot să nu mă-ntreb cum aș fi devenit dacă aș fi avut parte de un drum mai lin. 

De unde rezultă că ar fi cazul să schimb playlist-ul. 

Marea, un inel vechi și bunica din suflet

Despre bunica mea, unul dintre oamenii care m-au iubit cel mai mult pe lumea asta și care a plecat în alte dimensiuni cu aproape 3 ani în urmă, v-am mai povestit (aici, de exemplu - sau aici). 

În mod neașteptat ziua de azi a fost, în mare parte, despre ea. 

Și despre un inel vechi și parțial oxidat, dar în ceea ce mă privește de neprețuit, pentru că l-am primit de la ea și poartă în el ceva din dragostea ei pentru mine. 

Și despre un dor care, măcar în parte, s-a împlinit.

Unul dintre marile mele regrete este că bunica a plecat fără să fi văzut vreodată marea. Mi se rupea inima ori de câte ori îmi aduceam aminte și-mi reproșam că poate ar fi trebuit să fac ceva în privința asta, să insist când mai era în putere. Nu s-a exprimat niciodată față de mine referitor la acest lucru, dar sunt convinsă că-n sufletul ei și-ar fi dorit măcar un weekend, măcar o zi, măcar o clipă... 

Săptămâna trecută vorbisem cu omul să tragem o fugă la mare - avem Marea Baltică la circa o oră de mers cu mașina - dar a plouat și am amânat pentru azi. Fără ca nimic să prefigureze ceva în acest sens, aseară am deschis caseta de bijuterii și privirile mi-au căzut pe inelul de la ea. 

(În punctul acesta, se impune o paranteză. Spre rușinea mea, nu-mi mai aduc aminte când mi-a dăruit acest inel, dar a fost cu foarte mulți ani în urmă și rețin că nu era o ocazie anume, ci a venit așa, pur și simplu. Ce-mi amintesc însă e faptul că ori de câte îl purtam îmi mergea foarte bine, parcă-mi purta noroc. Apoi s-a coclit - mai ales pe interior - și nu l-am mai purtat, iar ulterior l-am pierdut din vedere, adică nu mai știam unde e. Sau dacă mai e și nu cumva l-oi fi aruncat. După ce ea a murit l-am căutat acolo unde-aș fi crezut că poate se află, dar nu l-am găsit și-am rămas cu inima grea că am aruncat unul dintre puținele obiecte care mi-au rămas de la ea. Care mai fusese și cadou și pe care mi-l dăruise cu atâta drag. Așa-mi trebuie, îmi ziceam cu amărăciune. 

Cu totul ne(mai)sperat, l-am găsit în iunie cu ocazia curățeniei pre-mutare, când am luat ”la mână” absolut toate cutiile existente. Nu vă închipuiți ce fericită am fost, era ca și cum cineva, undeva, m-a iertat pentru neglijența de care am dat dovadă. L-am pus imediat în caseta de bijuterii, pe o pernuță specială pentru inele și nu intenționez să-l mai scap vreodată din ochi. Închid paranteza). 

Spuneam așadar că aseară, fără să fi avut vreun motiv anume, mi-a venit să deschid caseta și am privit îndelung inelul. Deodată, de niciunde, s-a ivit un gând. Gând care nu mă mai vizitase niciodată înainte, deși mai fusesem la mare după moartea ei. Ce-i drept... nu avusesem inelul 🙂

”Mâine mergem la mare, Bica”, mi-am zis. ”Voi purta inelul și astfel vei fi cu mine. În sfârșit, o să facem asta împreună”. 

Nu vă pot descrie ce liniște, ce mulțumire interioară am simțit. Azi, ajunsă acolo, am inspirat adânc și am privit în largul mării. 

”Am ajuns, Bica. Uite, marea. Sper că-ți place”.

Pentru mine, a fost ca și cum bunica era acolo. Și într-un fel, am convingerea că a fost. Am simțit-o aproape. Și de cum am pășit pe faleză am descoperit că pe mine aterizase.... o buburuză 🙂 🐞 

Aleg să cred că nu a fost o întâmplare. 

După cum tot la fel aleg să cred că nu a fost o întâmplare nici faptul că vreo oră mai târziu, stând la o terasă și privind marea, am rostit fără să-mi dau seama, efectiv, ce spun: ”Și eu  te iubesc”. A fost ca și cum răspundeam unui ”te iubesc” venit de undeva, din alte lumi și pe care evident că nu l-am auzit la nivel conștient, dar ceva din mine trebuie să-l fi recepționat. 

”Eu pe tine te iubesc tare mult”, îmi spusese ea din senin, cu vreo câteva luni înainte de-a se prăpădi.  Sper că am făcut bine azi, sper că o parte din ceea ce simt a ajuns la ea, acolo.

Și de-acum voi purta iarăși inelul. Nu-mi mai pasă că e oxidat. Ceea ce contează e dragostea celei care mi l-a dăruit și felul în care mă simt atunci când îl port: iubită și ocrotită.

”Secretul unei căsnicii fericite? Două băi. Vorbesc serios. Și mult umor”.

Acesta este răspunsul dat de Larry Hagman, emblematicul și de neuitatul J.R. Ewing, în autobiografia sa intitulată ”Hello Darlin' ", pe care am citit-o anul trecut (aici puteți găsi recenzia mea, dacă sunteți curioși). Mariajul său cu Maj a durat 58 de ani, așadar putem spune că omul vorbea în cunoștință de cauză.

Noi nu avem două băi, iar în singura baie disponibilă posesiunile mele ocupă 3 sferturi din polița de la oglindă, un mini-dulăpior suspendat și unul dintre cele două suporturi metalice de la duș. Dar sunt generoasă, i-am lăsat un sfert de poliță. Și celălalt suport de la duș. #suficient 

Despre șifonier, mai bine să nu discutăm. Am revendicat aproximatiiiiv.... 75% 🙄Așa că-n rezumat, omul deține un sfert de poliță de la baie, un suport de duș precum și 25% din șifonier. Cred că sunt cu adevărat o femeie superioară, vorba lui Caragiu. În schimb una dintre camere e ”regatul” lui, unde-și păstrează comoara muzicală, orga electronică și linia audio. 

(Ok, n-am pomenit nimic de cărțile mele și de colecția Zubin, dar cred că-i evident că astea se situează tot la primul și cel mai important nivel al piramidei lui Maslow).

Așadar, departe de-a avea două băi, deocamdată avem un apartament de dimensiunea a două băi respectabile. Cam tot aia, numai că altfel, cacumarfi.

Însă avem din belșug din cel de-al doilea ”ingredient” menționat de Larry Hagman: umor. Ne distrăm bine împreună de când ne-am cunoscut, cu aproape 15 ani în urmă. Și, cu toate că sună a clișeu demonetizat, cred că un cuplu care a uitat să râdă e destinat singurătății în doi. 

El se trezește dimineața să-mi facă sandvișuri pentru prânzul de la serviciu. Nu că nu mi-aș putea face singură sau cumpăra de undeva. Dar astea sunt mult mai bune, din varii motive 🙂

Eu îi calc cămășile, deși el mormăie de fiecare dată că le ”descânt” prea mult (a învățat să-și calce singur în cei trei ani cât am locuit separat. Totuși nu e perfecționist ca mine, silvuple).  

Eu mă ocup de curățenie. 

El gătește. 

Eu îl ascult interpretând la orgă o suită de Bach.

El îmi citește blogul. Când lucram în presă, îmi citea toate articolele și avea mereu observații pertinente.

(Nu că astea s-ar putea compara, Bach și scrierile mele adică, oricare ar fi ele.  Nici într-un milion de ani. Ziceam și eu așa).

Uneori mă enervez din cauză că locuința actuală e prea mică (mai ales după ce-mi iau câte-un zid înclinat în scărfârlie - stăm la mansardă, uitasem să menționez. Și treaba asta cu locuitul la mansardă nu e romantică decât dacă ești adolescent și te cheamă Mircea Eliade, sau ești un viitor artist de geniu care locuiește în Montmartre). Apartamentul pe care să-l simțim că e cu adevărat al nostru, care să se încadreze în posibilitățile noastre și pe care îl vom cumpăra nu a apărut încă. Îl așteptăm. Va fi.

Însă după ce-mi masez proaspăt dobânditul cucui, realizez, din nou și din nou, că altele sunt lucrurile care contează cu adevărat. 

Primul dans cu același nume de familie

- Ce culoare de cămașă să-mi iau pentru cununie, a întrebat-o el.
- Orice, numai bleu nu, că va trebui să am ceva asortat și-o să arăt ca la școală, a grăit ea.
El s-a dus la cumpărături (în Germania, unde lucra și unde urma să plece și ea peste mai puțin de două luni).
Ea a zâmbit cu înțelegere - sau cu înțelepciune - și și-a cumpărat o rochie cum altfel decât asortată la cămașa lui.

Vedeți, dragostea adevărată e, de fapt, foarte simplă.  

E bucuria pe care o simți când auzi cheia în ușă, anunțându-i sosirea acasă. 

E cadoul de Moș Niculae pe care fiecare îl pune în ghetele celuilalt, deși sunt certați de vreo două zile și își vorbesc doar strictul necesar. 

E-n ochelarii luați de pe nas când pe el îl fură somnul.

E-n farfuria acoperită, ”să se păstreze cald”, pe care ea o găsea în bucătărie când venea din schimbul 2 în jur de unu și jumătate noaptea, iar el fusese prea obosit s-o mai aștepte treaz.

Acum trei zile am împlinit 12 ani de când am dat cu subsemnatul la primărie. Îmi doresc să păstrăm cele de mai sus și peste cei minimum 50 de ani pe care sper să-i petrecem împreună de-acum înainte 🙂

Câteva constatări despre oameni

Postarea aceasta nu e ”salată de weekend” și la drept vorbind, nu se încadrează în nota obișnuită a unui text publicat duminică seara (care ar trebui să fie mai colorat și mai zglobiu). E un post cu niște cugetări - și e realist, deci mai subțire cu optimismul. 

1) V-am mai zis și cu alte ocazii, ”se întâmplă și la ei” și eu una, câini cu covrigi în coadă n-am văzut pe aici. Revin cu precizarea asta pentru că nu puțini sunt cei care consideră că ”noi, ăștia din diaspora” suntem cam aroganți și dăm impresia că aici curge lapte și miere, că de fapt și aici sunt disfuncționalități, dar nu vrem să recunoaștem șamd. Mă cam enervează chestiunea, mai ales că, din ce-am citit inclusiv pe Facebook, se întâmplă tot mai des. Sunt ultima persoană care să se laude la modul agresiv cu felul în care funcționează lucrurile în Germania; în același timp, sunt ultima persoană dispusă să ascundă sub covor mizerii românești, în numele faptului că ”și la alții”. Știți voi, sistemul de la grădiniță, ”doamnaaaaaa, da' și Ionel a fost obraznic, nu numa' Gigel!”. Grrr, detest chestia asta. 

Așadar. Vineri după-amiaza am plecat la 16:30 de la serviciu și am ajuns acasă la ora 19. Aha, două ore și jumătate mai târziu.

În mod normal am nevoie de o oră.

În mod anormal, metroul ușor se defectase fix în stație, nu mai putea porni și ”se aștepta” să fie adus un dispozitiv de tractare, care să-l scoată de pe șine. Asta am aflat după vreo 20 de minute și după ceva insistențe la mecanicul care se baricadase în cabină, de unde scosese o singură dată capul pe fereastră și lătrase scurt: ”ce vreți? Trenul nu poate pleca!” și ridicase geamul. 

Evident, circulația pe întreg tronsonul a fost pusă pe butuci, având în vedere că din stația respectivă nu se mai putea pleca. Oamenii au început să se agite, o femeie urla ”să ni se aducă mașini!”, de parcă eram în pustiu, nu în al doilea cel mai mare oraș german. 

Sigur că nu eram deloc fericită cu situația și cu lipsa de comunicare. Măcar să fi știut cu aproximație cât urma să dureze povestea, dacă aveau un astfel de dispozitiv de tractare la depoul aflat la numai câteva stații depărtare sau nu. 

Neavând niciun reper și neprimind nicio informație, m-am hotărât pentru autobuz, deși stația nu era tocmai aproape. Circa 40 de minute mai târziu am ajuns la gară, pentru a afla că și metroul pe care urma să-l iau de acolo spre casă avea întârziere (din alte motive, neelucidate, neexistând niciun punct comun cu linia care era blocată). Așa că am mai atârnat și pe-acolo vreo 20 de minute până a venit trenul, iar la ora 19 eram, în fine, acasă. 

Două ore și jumătate de întârziere, 90 de minute din viața mea pierdute aiurea (zic 90 pentru că 60 de minute aș fi fost oricum pe drum). De o lună și jumătate, de când merg zilnic cu metroul, tot descopăr disfuncționalități, tot apar ”deranjamente”, defecțiuni... și nu pare să se schimbe nimic. Asta deși, după cum cu surprindere am aflat, sistemul public de transport din Hamburg este cel mai scump din Germania. 

Acestea fiind zise, trag nădejde că cei care au o problemă cu diaspora sunt satisfăcuți. Iată, și aici mai apar probleme. Câini cu Brezel în coadă tot n-am găsit.

2) Ceea ce la început a fost o mișcare deopotrivă deosebit de curajoasă și de utilă (curățând societatea de nemernici) tinde tot mai mult să se transforme într-o adevărată porcărie. Mă refer aici la #metoo.

Pasămite nouă femei au afirmat, sus și tare și cu mâna pe corazon, că la sfârșitul anilor '80 au fost hărțuite sexual de către tenorul  Placido Domingo. Că le-ar fi ”atins indecent”, cică.
Adicătelea, și-au adus aminte de teribila traumă după treizeci de ani. Vă dați seama ce intens traumatizate au fost? Și le-a trăznit pe toate nouă o dată revelația asta… Miracole se-ntâmplă, csf, ncsf 🤥

Din păcate au fost luate-n serios, așa că o mulțime de spectacole pe care le avea Domingo în SUA au fost anulate. Dincolo de publicitatea negativă și de pierderea enormă de capital de imagine, mi se pare revoltător cum imediat ce sughit niște muieri - după 30 (!!!) de ani - că le-a făcut și le-a dres, sunt crezute fără doar și poate. Pentru că nimeni nu are curaj să cerceteze mai adânc atunci când e vorba de #metoo. Nu care cumva să fie acuzați de lipsă de solidaritate…

Nu s-a întrebat nimeni de ce le-au trebuit ălora 3 decenii și cum de le-a pocnit pe toate o dată amintirea ”traumei”. Nici prezumție de nevinovăție, nici nimic. Nu, ei au anulat imediat concertele, pe motiv de ”conduită profesională”. 

Bleah. 

3) Văd tot mai des - pe același Facebook de care ziceam mai sus, asta e, sunt mai sociabilă online decât offline - oameni exprimându-și convingerea că un cuplu căsătorit și fără copii nu reprezintă o familie. Nici măcar nu-s din ăia cu Cpf, altă sinistroșenie, brrr. Nu, sunt oameni care NU au votat la porcăria aia de referendum de anul trecut. Dar ei consideră totuși că un bărbat însurat are ”doar nevastă”, nu familie. Și viceversa.
În contextul ăsta, mi-am amintit de ceva de demult.

Sunt aproape patru ani de când am întrerupt orice legătură cu o fostă prietenă care se autoinvitase la mine de Revelion pentru că nu avea cu cine să-l petreacă (și mi-a zis asta în față, că doar la ce sunt buni prietenii, dacă nu să le spui fără ocolișuri că intenționezi să-i folosești în lipsă de alternative mai promițătoare). Faptul că pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise maică-mea nu a contat în ecuația ei. În fine, au fost mai mulți factori care au contribuit la decizia mea de-a întrerupe relațiile, decizie pe care n-am regretat-o nicio secundă. Însă cel mai important argument a fost răspunsul ei la o întrebare de-a mea privind eventuale soluții locale, adică prietene din București la care-ar fi putut merge la petrecere (și cărora nu le murise mama în anul ăla). 

- N-am cum să fac Revelionul cu X sau Y, ele au copii, au familie!

(Asta pe un ton scandalizat, adică fah proasto care ești tu proastă, nu vezi evidența?)

A... ha. Deci eu dacă nu am copii, nu am familie. Că asta te îndreptățește în capul tău să te autoinviți la mine, trece pe plan secund. Dar cum, cum poți să zici unui om că dacă nu are copii nu are familie? Cât de prost, sau de rău la suflet, sau de amândouă să fii? Cât?

Altminteri, mâine aniversăm 12 ani de când omul meu a devenit familia mea și eu familia lui. Pentru că da, suntem o familie. Fără copiii care n-au fost să fie.  Așa, numai noi doi.

Viața în ”anticameră”

Unul dintre principalele motive pentru care am scris atât de rar în ultimele săptămâni este o senzație difuză, dar constantă de nemulțumire pe care o am de când m-am mutat la Hamburg, de care nu reușesc să mă desprind și care-mi taie cheful de orice. Din tot sufletul mi-aș dori să scap de ea, dar până acum n-am găsit calea. 

Privind în urmă, ajung la concluzia că de foarte mulți ani viața mea se desfășoară într-o sală de așteptare. Era să zic în ”waiting room”, dar cine-a văzut serialul "Twin Peaks” știe de ce n-aș folosi expresia asta, preferând termenul ”anticameră”. 

N-am fost niciodată pe deplin împăcată cu mine însămi; mergând mai departe, aș spune că probabil nici măcar liniștită nu am fost. Cam de prin liceu starea mea cvasi-permanentă a fost aceea de așteptare, de parcă nu-mi dădeam încă voie să fiu fericită. 

Stai să termin liceul, să dau bac-ul, să termin facultatea...

Stai să-mi găsesc serviciu...

Stai să-mi găsesc omul...

Stai să vedem cum ne înțelegem, cum funcționează o relație la distanță...
Stai să ne căsătorim...

Stai să vedem cum va fi experiența emigrării...

Stai să învăț limba...

Stai să ne regăsim amândoi stabilitatea profesională...

Stai să ne revenim financiar... 

Stai să ne găsim o locuință mai convenabilă....

Stai să primesc avansarea aia la care visez de vreo 2 ani... 

Stai să-mi revin emoțional după pierderea mamei... și după a bunicii...

Stai să găsească omul post permanent....

Stai să ne mutăm într-un oraș mai mare...

Stai să părăsim Bayreuth...

Stai să-mi găsesc serviciu în Hamburg...

... și după aia! Idealizatul, mereu de neatinsul ”după aia”, pe care de fapt nu mi l-am îngăduit niciodată cu adevărat. Mereu, mereu am fost în așteptare, imaginându-mi cât de fericită voi fi atunci-când. În realitate, o Fata Morgana. De fapt nu ajungeam să-mi savurez cu adevărat bucuria, pentru că imediat îmi setam un alt țel, un nou ”după aia”.

Numai că, după cum atât de bine a spus John Lennon, viața se întâmplă în timp ce ne facem planuri. În cazul meu, între două ”după aia”.

Locuiesc de aproape două luni în Hamburg, un oraș desprins din visele pe care mi le-am făcut ani de zile. M-am reunit cu omul meu și am constatat, cu bucurie și ușurare, că am trecut cu bine de ultimii trei ani, în care am trăit separat. Suntem tot noi, nu am pierdut nimic în lungile săptămâni, luni în care ne îmbrățișam doar în gând.
Am serviciu. Muncă de birou, în mediu curat (nu într-un depozit cu ritm halucinant de lucru, unde abia respiri din cauza ventilației insuficiente și a prafului), fără schimburi, cu navetă rezonabilă, cu un colectiv în cea mai mare parte ok, cu un șef de treabă.

Asta văd în fiecare zi pe geamul metroului de suprafață, în drum spre serviciu.

Aș avea toate motivele să fiu fericită.
Dar nu sunt.
Nu mă regăsesc, am o stare de neliniște și de nemulțumire, cum vă spuneam mai sus.

Previzibil, sunt în așteptare... din nou.
Locuim în chirie și așteptăm să apară casa noastră.
O să apară, și după aia...
Nu sunt încă pe deplin încredințată că job-ul actual e ceea ce-mi doresc.
O să ajung la concluzia că-mi place sau o să-mi găsesc altul care să-mi placă, esențial e c-am reînnodat firul, profesional vorbind.

Și după aia...