En avant, spre noul an 🙂

De cinci ani încoace, toate Revelioanele mele sunt cu amintiri despre visul care mi s-a împlinit în ultimele clipe de 2014. Concertul de Anul Nou de la Viena continuă să rămână cea mai frumoasă experiență a vieții mele și, cu toate că am încredere în ceea ce pot primi de-acum încolo, va fi foarte greu de egalat. 

Mă gândesc la asta cu atât mai mult anul acesta, când concertul va avea loc fără spectatori. Nu-mi pot imagina cum m-aș fi simțit dacă mi s-ar fi întâmplat mie așa. Sunt cu atât mai recunoscătoare că am avut parte de acest moment, cu adevărat unul dintre acelea despre care spunem că last forever 🙂

Tot cam de atunci a devenit un obicei ca de Revelion să avem flori multicolore în vază, amintindu-ne de aranjamentele florale de la concert, care-au fost o explozie de culori vii. 

(Paranteză: știu că mileurile sunt în general un subiect de amuzament pentru multă lume, alături de peștele de sticlă și carpeta cu ”Răpirea din Serai”. Pentru mine însă, acest mileu este de neprețuit. E lucrat de bunica mea care-a plecat. Nu e unicul, mai am câteva, de diferite dimensiuni. Parcă o văd și-acum croșetând. A lucrat sute, mii de rozete, pe care le cosea apoi laolaltă pentru a face mileuri. Să am pe măsuța din sufragerie un mileu lucrat de ea îmi încălzește, pur și simplu, sufletul și mă simt din nou cuprinsă de dragostea ei). 

Am primit încă un dar personalizat ”Harry Potter”, de la o foarte dragă prietenă Potterhead; de altfel, ei îi datorez în mare parte faptul că am început să citesc povestea in the first place. 

Albastru de Ravenclaw, cum altfel? 🙃 Iar sigla e desenată de ea însăși (ceva de care eu n-aș fi niciodată în stare, în treacăt fie zis). Din text aflu că Severus Snape ar dori să aibă rețeta cafelei, singura pe care trebuie să o mai afle pentru a redeveni Maestrul Poțiunilor 🤔 Păi ce pot zice, happy to oblige, Professor Snape! ☕
(Bine, de fapt felicitarea nu e chiar de la prietena mea, ci de la Hogwarts, știți voi). 

Planuri pentru diseară? Dezmăț la Restaurant Sufrageria, desigur 😃 Ne uităm la filme, ciugulim din platourile cu antipasti (mini-sandvișuri de tot felul), friptura la cuptor și prăjitura cu mandarine pe care yours truly s-a împuternicit ieri să o manufactureze.

Merge de minune cu vinurile moldovenești pe care le-am găsit la un magazin rusesc - și pe care vi le recomand, sunt excelente. Chiar așa, nu mai știu dacă v-am zis că am realizat că nu ne place șampania (am testat inclusiv Veuve Clicquot). Ni se pare amară. Rămânem la clasicul vin. Asta e, niște nerafinați, csf 😂

Acestea fiind zise, tragem cortina peste anul 2020 și mă duc la baie să mă prepar pentru diseară. Am și-o pijama nouă chiar 😂

(Off topic, hai s-o las în scris de data asta. Mi-aș dori ca dirijorul din 2022 al Concertului de Anul Nou să fie Semyon Bychkov. Consider că o merită cu vârf și îndesat. Dar cred că va fi ori Franz Welser-Möst, ori Daniel Barenboim. Aflăm mâine).

Pe voi vă îmbrățișez din tot sufletul și vă mulțumesc. Pentru că-mi sunteți alături și pentru tot ceea ce am primit de la voi pe parcursul acestui an 🙂 Vă doresc să fiți sănătoși, voi și ai voștri dragi și să aveți un 2021 luminos, bun și îngăduitor cu voi și visele voastre.

O noapte frumoasă, dragii mei și să ne citim cu bine anul viitor  🙂

Urmașii lu' Burebista nu se vaccinează pentru că...

Un an care va sta pentru totdeauna sub semnul pandemiei de Covid nu se putea încheia altfel decât cu un tărăboi extins pe tema vaccinului. Așa de puternic ne-a unit vaccinul ăsta în cuget și-n simțiri, n-ai văzut dom'le așa ceva. Zeci de mii de oameni au devenit biologi peste noapte (cu diplome de la universitățile gugăl, feisbuc, invariabil certificate de ”mi-a spus mie un medic și-l cred pe el”, frază obligatoriu rostită pe un ton confidențial, chestii complexe și top secrete care nu-s pentru toți râtanii).

Alte zeci de mii au studiat cu atenție crima organizată (v-ați prins, ăștia-s cei cu ”mafia BigPharma”, ”interese mari la mijloc”, ”complot mondial” și altele asemănătoare).

Mai nou, încep să apară cei care ”știu ei” oameni care-au făcut vaccinul și au reacții adverse cum altfel decât dintre cele mai grave, despre care însă - quel surpriz - nu se vorbește. Enter ăia care-au studiat crima organizată și clopoțeii clinca-clinca.

Rezumând, acestea sunt cele mai vehiculate argumente împotriva vaccinului Covid-19:

1)  ”Nu este ok să ne oblige să luăm ceva ce nu ne este necesar. Dacă ai imunitate bună, nu-ți trebuie vaccinul”.
Băi nene. Băi. Nene. Deci pe principiul ăsta, practic nu ne trebuie niciun vaccin. Ce BCG, ce mofturi. Cu imunitatea spre victorie. Dar, de dragul discuției, cum naiba afli cât de ”bună” e imunitatea? Te expui la virus ca să vezi dacă te îmbolnăvești sau nu? Și cum rămâne cu asimptomaticii care pot plimba virusul de colo-colo fără să știe că-l au? Știi tu precis, Pandelică de la Văscăuți, că nu vei lua virusul fiindcă ai imunitate de Chuck Norris?
Foarte multe semne de întrebare în paragraful de mai sus, observ. Deh, așa e când n-ai certitudini și nu le știi pe toate ca antemenționatul Pandelică. Da' chiar așa, de ce oare Moderna și Pfizer nu s-or fi gândit să-i ceară părerea lui Pandelică? Iaca, degeaba au atâția experți. Pandelică dislikes this.

2) ”Dacă era produs de Institutul Cantacuzino îl făceam, dar așa nu. Că nu e de-al nostru, de-aicea din țară”.
Lăsând la o parte că un anti-vaxxer rămâne anti-vaxxer indiferent unde ar fi produs vaccinul, realitatea este că Institutul Cantacuzino efectiv nu dispune de resursele necesare pentru a produce un vaccin de natură să stopeze o molimă planetară. Nici umane, nici logistice, nici financiare. Pentru acest vaccin s-au investit resurse imense (cercetare, fonduri, personal) și institutele care l-au produs lucrează de luni întregi 24 de ore pe zi (în 3 schimburi. Este evident de câți oameni dispun, da?). Au la dispoziție centre de studiu, linii avansate de producție și numeroși experți biologi. Or, Institutul Cantacuzino nu are toate acestea, iar naționalismul forțat nu va duce nicăieri. În orice caz, nu atunci când Cercetarea rămâne mereu Cenușăreasa când vine vorba de alocat fonduri de la buget (0,12% în 2020, mai exact).
”Comunitatea științifică lucrează sub ordinele conducătorilor din spatele cortinei”, grăiește un prea-inteligent. Cred că vrea și el niște clopoței de-ăia 🙄

3)  ”L-au scos prea repede, nu e testat suficient”.
Pentru cine are curiozitatea să citească (și informații există din belșug, numai interes și bunăvoință să fie), tehnologia ARN-ului mesager folosită pentru acest vaccin este disponibilă din anul 2005. De 15 ani, așadar. Astfel a fost posibil să-l obțină în mai puțin de un an. Profesoara Katalin Kariko (unul dintre cei doi cercetători care au descoperit această tehnologie) a explicat pe larg. Răspunsul e la un click distanță, vorba aia. Iar pentru cei care se dau cu fundu' de pământ c-au citit ei că un vaccin are nevoie de 20 de ani de teste (sunt ăia școliți pe gugăl, evident), răspunsul este: în cazul unei pandemii, nu ai două decenii la dispoziție pentru teste. Nu ai nici măcar a zecea parte din intervalul ăsta. Atât de simplu e. Cine nu pricepe, să-și dea în judecată strămoșii.

În final, vă las cu niște delicatese. De obicei blurez numele, dar de data asta nu mai văd niciun motiv. Autorii susțin că sunt ”asumați”, au postat public, deci public îi las și eu.

Categoria ”Numairespiraț”

Categoria ”Clopoțeiibâzbâzîncap”

Ca fapt divers, există un roman de John Saul (”Roiul”) unde personajele înghit un cuib de albine (nu întrebați 🙄) și apoi nu mai suportă electricitatea, le e rău, aud bâzâituri și alte chestii. N-am prea înțeles de ce n-a recunoscut-o câinele, aicea a divagat de la intriga romanului 🤔
Apropo, mă mir că n-a conspectat nimeni ”Inferno” de Dan Brown. Dacă l-ați citit, știți de ce spun asta. Dacă nu, vi-l recomand. E un roman bun, cu intrigă bine susținută și, începând din acest an, dureros de familiară.

Categoria ”Numaimâncațcozonac”

Desigur, nu se putea să lipsească mimozele mai catolice decât Papa. ”Vaaai, dar asta e bullying, de ce râdeți de oamenii ignoranți”. Pepușe mimoză, uite care e treaba: din punctul meu de vedere n-au decât să fie cât de ignoranți vor, dar în liniște. Între pereții casei lor, eventual alături de câinele care nu-i mai recunoaște. Oamenii ăștia au cunoștințe, prieteni care-i iau în serios. Cu cât se vor vaccina mai puțini, cu atât mai greu vom scăpa de pandemia care-a îngenuncheat întreaga lume. Poate cugeți la asta. Da, mimozo, cu tine vorbesc. Și nu mai sta lângă lampă, de câte ori vrei să-ți spun? Dacă te bâzâie prin telepatie?

Ferească Zamolxis.

EDIT: se pare că postarea despre bâzâieli ar proveni dintr-un trolling inițiat de cineva cu prea mult timp liber. Problema este că multă lume a crezut și a preluat-o ca atare. Mi se pare un gest absolut iresponsabil să inventezi așa ceva, în condițiile în care atât de mulți români cred pe nemestecate orice tâmpenie.

2020, noi îți mulțumim 🙂

La capătul unuia dintre cei mai ciudați și, pentru multă lume, unul dintre cei mai dificili ani din ultimul secol, eu nu pot decât să-i mulțumesc. 

Pentru noi, 2020 a fost un an foarte bun - neașteptat de bun, având în vedere circumstanțele pe care le cunoaștem cu toții. Îl vom ține minte drept anul care-a fost deosebit de generos cu noi, în ciuda pandemiei care-a pus pe brânci întreaga planetă.

Poate cel mai important aspect: am rămas sănătoși, reușind să evităm amândoi parascovenia de virus. Cei dragi de acasă ne sunt bine.

Am finalizat toate demersurile birocratice de achiziție a apartamentului, am primit cheile și toate actele. La țanc, înainte să înceapă nebunia cu lockdown-ul care a pus multe instituții în standby.

Pe 1 februarie, la fix 14 ani de când ne mutaserăm împreună (în București, într-o garsonieră de la Foișorul de Foc) am dormit pentru prima oară în casa noastră.

Am luat mobilă cum ne-a plăcut; mai lipsesc unele detalii (o comodă, niște tablouri etc), dar pentru ele e timp suficient și căsuța e foarte cozy și primitoare. Suntem absolut îndrăgostiți de ea.

Am fost într-un concediu superb, în Creta (și, fapt notabil, am scăpat fără să ne îmbolnăvim).

Eu am călătorit de 2 ori la Paris în ianuarie și februarie; la a doua vizită m-am și frăsunit nițel prin centru, inclusiv o vizită-fulger la Louvre.

La serviciu am obținut o avansare; dacă n-am vorbit despre asta, a fost pentru că a venit la pachet cu enorm de mult stres și încă mă-ntreb dacă merită zbuciumul ăsta.

Lucrăm amândoi de acasă (cumulând ambele lockdown-uri, eu am 5 luni de când fac asta) și ne-am obișnuit cu situația. Ne gândim mereu cât de norocoși suntem amândoi să lucrăm în domenii neafectate de lockdown.

Am scris ceva mai mult pe blog decât anul trecut și, din nou, am găsit aici oameni extraordinari.

În ansamblu, ne e bine. La 40 de ani, mie mi-e mai bine decât oricând până acum. 

2020... îți mulțumesc pentru tot ceea ce ne-ai dăruit. Pentru noi vei rămâne un an de referință în cel mai bun sens 🧡

2021, te vom întâmpina în casa noastră. Te rog, fii bun cu noi... 🙂

Crăciunul meu e o poveste de drag și de dulceață de cireșe amare 🎄

Anul acesta a fost, după cum știm, cu totul deosebit pentru întreaga planetă - și nu într-un sens pe care ni l-am fi dorit sau imaginat. Este și motivul pentru care parcă simt că urarea ”Crăciun Fericit!” e un pic... idealizată în context. Vă doresc, așadar, să fiți bine și să-i aveți pe cei dragi sănătoși. Dacă am realizat ceva de la ultimul Crăciun încoace, e probabil faptul că prea luăm sănătatea și, per total, viața normală ca pe un bun cuvenit. Acestea sunt, de fapt, niște daruri. Sper ca, atunci când nebunia asta va fi trecut, vom fi învățat să apreciem mai mult ceea ce avem. 

De acest Crăciun, am sufletul plin de recunoștință. Este cel dintâi Crăciun în casa noastră și mi-e bine. Sunt mai acasă ca oricând. Cu omul meu, cu brăduțul nostru pe care-l avem de 11 ani și cu Moș Crăciun (pe care l-am cumpărat la ultima rundă de cumpărături înainte de cel de-al doilea lockdown și care mi-e drag de nu mai pot. E cel-mai-Moș-Crăciun cu putință). 

Nu pot să scriu despre acest Crăciun fără să menționez un cadou pur și simplu fabulos, primit de la o cititoare a blogului aici de față 🙂 Imaginați-vă că a scris o poveste ilustrată despre mine, în care sunt invitată la Hogwarts 🙃 cu scrisoare adusă de bufniță și tot tacâmul. La Hogwarts primesc un premiu pentru cea mai bună salată Boeuf și ajung în postura de... dirijor. În prezența lui Zubin, care ajunge să-mi ia bagheta din mână, după ce voi fi sabotată de niște obrăznicături de creveți 🙈 Poftim situație. Nu lipsesc din scenă Poirot, Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu. Iar Zubin cel din poveste, chiar dacă e pe bună dreptate revoltat de felul în care masacrez muzica, îmi îngăduie să-l divinizez în continuare. Modest, deh 😀

Relatarea mea nu face nici pe departe dreptate povestirii, care este o îmbinare extraordinară de imagine și text și înglobează, practic, tot ceea ce-mi place mie mai mult. Cuvintele sunt prea sărace pentru a-mi exprima mulțumirea 🙂 Am recitit-o și privit-o până am învățat-o pe de rost și nu mă satur de ea. 

 

Astăzi am lenevit, am fost la biserică, m-am dezmățat gastronomic și apoi am început maratonul pe care mi-l doream de luni de zile. 

Ah, și-n caz că vă întrebați referitor la antemenționatul dezmăț...

Dulceața e de cireșe amare, făcută de bunica din România și trimisă într-un pachet acum câteva săptămâni. Iar prăjitura n-am făcut-o eu, dar vă informez că am cumpărat-o cu talent și pricepere 🧐 Săptămâna viitoare cred că mă aventurez să manufacturez și eu oarece în sensul ăsta.

Cam așa e Crăciunul meu de anul acesta. Mâine voi continua de unde am rămas (atât în ceea ce privește maratonul, cât și prăjiturile. Să nu uit să arunc și cântarul pe geam, că-mi cauzează la feng shui 🙄).

Crăciun cu bine vă doresc, oamenii mei. Vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru că-mi sunteți 🙂

Mama în vis 🙂

De când a plecat mi-am dorit s-o regăsesc în vis. Aveam atât de multe întrebări... Oare cum e la ea, acolo? S-a întâlnit cu bunicul? L-a regăsit pe cel care-a fost marea iubire a vieții ei, alături de care nu i-a fost scris să rămână? Oare e supărată pe mine că n-am știut cum s-o ajut să se lupte cu depresia care-o prinsese în gheare până când și-a pierdut orice bucurie de-a trăi și-a abandonat lupta? Și dacă nu e supărată, cum voiam să cred, de ce-mi apare atât de rar în vise - iar atunci când se întâmplă asta, sunt vise scurte, vagi și neplăcute, din care mă trezesc amărâtă?

A venit azi-noapte. Era frumoasă, mai frumoasă ca oricând 🙂 Părea de vârsta pe care o avea când a plecat în veșnicie, dar arăta foarte bine, coafată și zâmbitoare. Eram doar noi două și voiam să bem o bere de la butoi. Îmi aduc aminte că-n vis știam clar că berea e bună și proaspătă și anticipam cu plăcere că urma să beau și eu. Mama, între timp, se așezase la rând la cârnați prăjiți - de altfel, una dintre mâncărurile ei preferate... Eu așteptam să iau bere de butoi și-n acest timp o priveam. Îmi zâmbea. Era atât de frumoasă! 🙂

M-am trezit cu sufletul plin de un sentiment de bine. ”Mami, a venit mami”. Nu voiam să deschid ochii, voiam doar să pot continua visul. Cu ochii închiși l-am recapitulat în minte, ca să fiu sigură că nu-l uit, așa cum se întâmplă uneori.

Când, în cele din urmă, m-am hotărât să mă smulg din moțăit, am început prin a mă uita pe Facebook pe telefon, așa cum mi-a intrat în obicei.

Printre cele dintâi imagini care s-au derulat pe ecran s-a regăsit aceasta. 

Aș fi putut crede că e o simplă coincidență, dar, având în vedere visul din care tocmai mă trezisem, aleg să cred că nu a fost o întâmplare.