Ce zic oamenii despre scandalul IKEA spune mai multe despre ei decât despre IKEA

Avusesem altă postare pregătită pentru astăzi, dar a luat foc Social Media (da, iar) și-am zis să vin la mine acasă pentru a mă rostogoli în tihnă. 

Focul de care ziceam a fost aprins de un anunț de angajare publicat de IKEA România, care face angajări pentru un magazin pe care intenționează să-l deschidă în Timișoara. Salariul este mizerabil, mai ales pentru un oraș unde costul vieții este mai ridicat decât în altele - 2.000 de lei net și bonuri de masă în valoare de vreo 500 de lei. De vină, din ce-am înțeles, nu ar fi compania suedeză, ci managementul local.

Ca să fie limpede din capul locului: nu susțin nicio secundă că salariul nu este unul de toată jena, sau că munca nu este grea și nu ar merita remunerată mai bine. Nu despre asta e vorba, ci despre mentalitatea ”mai bine șomaj decât asemenea sclavie”.
Eh, și când văd de-astea eu una, dragii babei, mă cam aprind. (Și nu pot să tac, motiv pentru care mi s-a zis inclusiv că-s nazistă).

Mai fac o precizare (înainte de-a mă rostogoli, zic). După capul meu, dacă între acest job și șomaj nu mai este nimic, probabil persoana respectivă se confruntă cu dificultăți serioase pe piața muncii - că altfel și-ar găsi un serviciu mai bun, Timișoara neducând lipsă de oportunități profesionale. Dar să zicem că, din motive care-n fond nu ne privesc, un om nu are de ales decât între aceste două variante. Care dintre ele e de preferat?

Să te duci și să lucrezi, am zis eu și am continuat să-mi dau cu firma-n cap spunând că un venit oricât de mic, obținut din muncă legală, este mai bun decât făcutul de nimic și așteptatul de bani de la stat. Mă gândeam c-or să mă ia de stahanovistă, dar la mizeriile cu nazismul cumva nu m-așteptasem. (De fapt nu știu de ce m-au surprins, mulți nu știu decât asta despre Germania și repetă isterizați ca niște papagali pe terebentină ”huo, nemții sunt naziști”. Închid paranteza).

Una-mi cita sinistroșenia cu “Arbeit macht frei”, altul se rățoia ofensat că ”s-a săturat de gogoșile astea cu munca”, altcineva pleda cu pasiune despre aspirații înalte, nivel, valoare și vocație. O altă persoană zicea ”cine nu găsește serviciu bun în țară, să se ducă să muncească în UE”, ca și cum asta s-ar rezolva de azi pe diseară. De parcă vorbeam de persoane care și-ar fi putut găsi oricând un serviciu mult mai bun și le trimiteam eu să muncească la IKEA pe salariul minim pe economie. Nu, eu spusesem că orice muncă legală e de preferat șomajului. Decât să stai acasă făcând nimic, orice muncă legală e o alternativă mai bună, până reînnozi firul. Că dacă stai degeaba și aștepți job-ul visurilor și al aspirațiilor, posibil să rămâi cu așteptatul și de făcut progrese sigur nu faci.
Asta ca să nu mai spunem că salariul unui profesor debutant este de vreo 2.500 de lei net; pe logica de mai sus, probabil și profesorii debutanți ar trebui să stea acasă în șomaj 🙄.

Despre parcursul meu profesional în Germania am mai scris și nu vreau să mă repet (sau să las impresia că mi-aș plânge de milă; departe de mine gândul! Tot ce am făcut, am făcut pentru că am vrut eu. Nu m-a obligat nimeni să lucrez în felul în care am făcut-o - am povestit mai demult câte ceva, aici). Am povestit și despre experiența la oficiul de șomaj (doamna K). Știu, așadar, cum se vede din ambele perspective.

Da, mi-a fost greu la început, chiar foarte greu. Uneori plângeam pe ascuns, în standul de ambalare. De oboseală, de munca grea, de descurajare, de teama că mă ”îngrop” profesional. Nu găsisem nimic altceva, colectasem sute de refuzuri, dacă n-aveam să mai avansez? Eram plătită prost, nu vreau să dau cifre dar ținând cont și de cheltuielile navetei, la final de lună rămâneam cu aproape nimic.
Da, a fost greu.
Însă niciodată nu aș fi dat această muncă pe șomajul din care mă luptasem să ies. Nu m-ar mai fi durut oasele, dar aș fi murit în mine. Iar asta nu s-ar fi ameliorat cu Ibuprofen.

Prin urmare în cunoștință de cauză fiind, niciodată nu-i voi putea înțelege pe oamenii care spun că mai bine stau acasă în șomaj decât să lucreze orice pot. Și aici nu vorbim de probleme de sănătate sau burnout, care sunt cu totul altceva.
Altminteri însă...  cât ar fi o muncă de grea și de prost plătită, dacă viața te-a adus într-o situație în care unica alternativă este șomajul, consider că este datoria ta (față de tine, în primul rând) să nu te dai în lături de la nimic pentru a-ți regăsi drumul. Chiar dacă asta înseamnă să accepți, pentru o vreme, acea muncă.

Voi vă plictisiți de produsele cosmetice?

Mă tot țin să scriu postarea asta de ceva timp, dar mereu mă iau cu altele. Acum, pentru că recent mi-am luat încă un primer (deși cel pe care-l aveam deja nu s-a terminat încă, dar efectiv începusem să mă plictisesc de el; mă rog, în măsura în care te poți plictisi de un primer), am zis să nu mai amân.

Așa, deci eu sunt genul care se plictisește relativ repede de unele produse cosmetice. Bunăoară, nu îmi iau niciodată același demachiant de două ori la rând, de multe ori nici aceeași cremă de față. Voi re-cumpăra mereu unele produse care sunt de neînlocuit (unele de la Ordinary), însă am întotdeauna două paste de dinți, pe care le folosesc alternativ. Și două geluri de duș, și două șampoane. Dar chiar și așa mă plictisesc de ele și cu mare bucurie îmi cumpăr unele noi, când vine momentul.
Mărturisesc faptul că nu-mi dau în mod deosebit silința să le consum până la ultima picătură, un subiect pe care-l dezbat intens cu jupânul, care-ntre timp îmi știe năravul și acționează preventiv.
- Să nu arunci tubul de pastă, că ne mai spălăm măcar de două ori fiecare din cât e acolo.
- Daaaar nu mai are nimic, e aproape gol.
- Cuvântul-cheie fiind ”aproape”. Ți-am zis, încă mai e pastă-n el. E risipă să-l arunci așa.
De fiecare dată se dovedește că are dreptate, dar - tot de fiecare dată când e pe terminate - avem aceeași discuție. Ah, și la fel este în ceea ce privește detergentul de vase.

Am mormăit eu diverse pân-am citit despre Regele Charles că întreaga lui viață a folosit un dispozitiv special pentru a stoarce și ultima picătură de pastă de dinți din tub. Am dat cu Google și am descoperit chiar mai multe modele și culori pentru acest marafet, pe alese și pentru toate gusturile 🤨. Deci problema e la mine, deduc.

”Catalizatorul” care m-a făcut să mă gândesc însă la postarea asta a fost săpunul de mâini din baie. Și Stephen King. Vă întrebați probabil care e legătura.
Într-o zi cândva prin decembrie, omul meu îmi zice victorios:
- Mă gândeam de ceva timp cum să fac să folosesc tot săpunul, că pe final rămâne doar o coajă și nu mă mai spăl la fel de bine cu ea, dar nu vreau s-o arunc.
Eu: 🙄🤨😏.
- Degeaba te uiți așa, tu știi că până și Stephen King s-a gândit la treaba asta și a căutat soluții?
- Ăăă... ce??
- Exact. Am citit pe Twitter, că și eu îl urmăresc.

Și ce să vezi.

Dacă sunteți curioși, puteți citi discuția aici. După cum se vede, a fost o temă intens dezbătută și lumea a venit cu diverse idei. Una dintre cele mai practice a fost de a ”lipi” coaja de noul săpun, soluție pe care a adoptat-o și jupânul, fiind foarte mulțumit de rezultat.

- Așa că, vezi, îmi zice el de-atunci, dacă până și Stephen King e interesat de chestiile astea...

Mda. Ce să mai zic? Eu nu folosesc săpun solid, oricum 😀. Prefer săpunul lichid și gelul sau spuma de duș. Și oricum, cred că interesul lui Stephen King e mai degrabă unul de ordin științific 🤔.

Off topic: tocmai am terminat de citit o nouă carte de-a sa - o apariție recentă (din 2021), intitulată ”Mai târziu”. Foarte, foarte interesantă. Și cred că ideea centrală ar putea fi subiectul unei incitante discuții de ordin etic. Este sau nu de dorit să putem vorbi cu morții și să le adresăm întrebări, știind că sunt obligați să ne spună adevărul?

Românii ”s-au săturat” de războiul din Ucraina

M-am tot gândit cum să încep textul ăsta. Nu-mi vine să cred că s-a împlinit un an de când a început războiul. Un război adevărat, cum cei mai mulți dintre noi nu credeam să trăim vreodată și despre care aveam impresia că ține de trecutul îndepărtat, de manualele de istorie.
Un an de teroare pentru un popor care a avut imensul ghinion de-a se învecina cu țara guvernată de un descreierat mincinos.
Moarte. Mutilări. Groază. Distrugere. Cuvintele nu pot descrie oroarea trăită de poporul ucrainean, care a făcut dovada unui curaj neanticipat inițial de nimeni.
Vor învinge, fără îndoială. Însă prețul este incomensurabil, iar tragedia care a început acum un an și al cărei sfârșit din păcate încă nu se întrevede îi va bântui nu doar pe ei, ci și următoarele generații.

Realitatea este că întreaga Europa le este datoare ucrainenilor, până la sfârșitul veacurilor. Nu-mi pot imagina ce turnură ar fi luat situația dacă ei nu ar fi opus această fantastică rezistență și nu s-ar fi luptat cu atât de mult eroism.

Dar, ce să vezi. O bună parte dintre români declară pe diferite canale din Social Media că ”s-au săturat de războiul din Ucraina”. Da, mulți dintre reprezentanții acestui popor ospitalier și bun ca pâinea caldă sunt cei care s-au săturat, dragă. Dar vai, dar smiorc, dar s-au scumpit toate, dar să facă ceva ucrainenii să nu mai fie căsăpiți, chiar așa nu au niciun pic de respect?

Și ăsta e numai vârful aisbergului. Conform sondajului Eurobarometru realizat în intervalul 12 ianuarie-6 februarie 2023, un procent semnificativ dintre conaționalii noștri sunt împotriva ajutorului umanitar și financiar acordat Ucrainei, precum și împotriva primirii refugiaților.

Pun mai jos un citat de pe Facebook unde sunt prezentate aceste date, abținându-mă de la alte comentarii.

”La un an de la începutul invaziei ruse pe scară largă în Ucraina, în România se înregistrează cel mai mare procent de respondenți care dezaprobă ajutorul umanitar al UE pentru ucraineni, potrivit celui mai recent eurobarometru realizat în perioada ianuarie – februarie 2023.

◾Concret, 25% dintre români dezaprobă furnizarea de ajutor umanitar ucrainenilor afectați de război, acesta fiind cel mai mare procent din întreaga Uniune Europeană, la mare distanță de următoarele două state: Bulgaria (care are o rată de dezaprobare de 15%), urmată de Slovacia (care are o rată de dezaprobare de 11%).

◾Românii sunt fruntași și la rata de dezaprobare față de primirea în UE a refugiaților de război, cu 24% rată de dezaprobare, fiind depășiți doar de cetățenii Cehiei (26%).

◾Oferirea de sprijin financiar Ucrainei e la rândul ei dezaprobată de un număr mare de români: 35%. Rate mai mari sunt înregistrate doar în Slovacia, Bulgaria și Cehia.

◾În ceea ce privește sancțiunile UE împotriva Rusiei, 67% dintre români le aprobă și 25% le dezaprobă. La acest capitol rata de dezaprobare e mai mare în Slovenia, Ungaria, Grecia, Cipru, Slovacia și Bulgaria. Mai mult, finanțarea de către UE a cumpărării de armament pentru Ucraina este aprobată de 55% dintre români și dezaprobată de 36%.

◾La nivel mai larg, eurobarometrul arată că cetăţenii UE continuă să îşi exprime solidaritatea fermă cu Ucraina, un procent de 91% dintre respondenţi fiind de acord cu furnizarea de sprijin umanitar, în timp ce 88% sunt în favoarea primirii în UE a persoanelor care fug din calea războiului”.

Ce-i drept, românii sunt de acord cu sancțiunile impuse Rusiei, iar cea mai parte dintre respondenți sunt de acord și cu furnizarea de armament pentru Ucraina. Dar ce-i mai sus e trist, trist de tot. Inutil să precizez că, dacă România ar fi atacată, aceiași români ar urla din toți bojocii după ajutoare umanitare.

E noaptea minții, oameni buni. Tot îmi sucesc și răsucesc în cap propoziția din titlu. Cum să spui că te-ai săturat de război (al altora, nu al tău) de la adăpostul UE și NATO, respectiv din fotoliul tău de acasă, casă care n-a căzut pe tine ca urmare a unei rachete?  Cât de hidos să-ți fie caracterul încât să gândești așa?

Un deceniu de la un moment pentru o viață 🙂

Fără teama de-a exagera pot spune că, exact zece ani în urmă, am trăit unele dintre cele mai emoționante clipe ale vieții mele. Dacă aș putea alege câteva momente pe care să le retrăiesc, seara de 19 februarie 2013 s-ar regăsi cu siguranță printre ele.

Seara în care l-am întâlnit pe Zubin, mi-a acordat un autograf pe pagina de gardă a autobiografiei sale și am schimbat câteva vorbe cu el.

Da, fotografiile (prima și ultima) nu au nici pe departe o calitate prea bună... Atât a putut un iPhone 5S, în condiții de lumină deficitară și adăugând la asta emoțiile omului meu care le-a făcut și era și el impresionat de moment... rezultatul e cel care se vede, iar prelucrările n-au putut compensa prea mult (între altele, pentru că formatul e jpg, nu raw cum ar fi fost ideal). Sigur că mi-aș fi dorit poze mai clare, dar personajele sunt recognoscibile și cel mai important este ce am simțit în acel moment, ce-mi voi aminti toată viața și ce voi lua cu mine inclusiv dincolo, când o fi să fie.

Ochii mei în ochii lui, mâna mea în mâna lui. Infinită bunătate, înțelegere și amabilitate, deși era după un concert foarte dificil (Simfonia a II-a ”Învierea”, de Gustav Mahler. Este o lucrare monumentală, pe care o va dirija anul acesta... la Festivalul ”George Enescu” 🙂. Dacă veți ajunge la acest concert, ceva se va schimba în sufletul vostru. Credeți-mă pe cuvânt).

Despre ce-a ajuns să însemne Zubin pentru mine, am povestit de mai multe ori și-n diferite contexte. Nu vreau să mă repet. M-am întrebat uneori ce și-or fi zicând cititorii mei despre toată chestia asta - mă gândeam că pot părea nițel dusă cu sorcova, sau poate scriu ca o adolescentă în jurnalul ascuns de părinți. Apoi am reflectat că de fapt e vorba doar despre mine, despre ceea ce-mi place și mai ales, mă ajută; fiindcă muzica lui Zubin, felul său de-a fi, căldura și energia lui bună mi-au fost leac de suflet în repetate rânduri.

Din multe puncte de vedere, seara aceea a reprezentat o piatră de temelie în ceea ce mă privește. Dacă nu l-aș fi găsit în backstage, dacă nu ar fi avut răbdare și bunăvoință pentru mine, cu siguranță nu mi-aș fi putut afla leac și alinare în muzica lui. Mi-ar fi lipsit bogăția experiențelor atâtor concerte, precum și-a emoțiilor pozitive care le-au însoțit de fiecare dată. N-aș fi cunoscut nici pe departe atâta muzică clasică. N-aș fi avut curiozitatea de-a citi despre compozitori, epoci și perioade așa cum am făcut-o. Și în retrospectiva acestor zece ani, pierderea ar fi fost imensă. Pur și simplu aș fi fost mai săracă din punct de vedere sufletesc.

Mi-aș dori să fie mai tânăr măcar cu 15 ani... Nu știu cât va mai fi activ, nu știu în câte concerte voi mai apuca să-l văd. Însă ceea ce am primit deja de la el îmi va rămâne pentru totdeauna.

Pentru acești zece ani, pentru ce-a fost, pentru ce este și pentru ceea ce sper că va fi, îți mulțumesc, dragul meu Maestro 🙂...

Salată de weekend (54)

Dacă ar fi picat azi Valentine's Day, probabil vă invitam la salată de inimioare. Oare cum o fi aia? Eh, o să aflăm dacă mai combatem pe-aici peste 2 ani, că-n 2025 pică joi și poate ne sălățim și atunci, sănătoși să fim.
Bun, deci n-avem inimioare azi, însă printre altele avem un fel de declarație de dragoste intercolegială. Destul de originală ea, declarația; dar tot declarație rămâne, rezon.

🚆De la 1 februarie s-a ridicat obligativitatea purtării măștii și în mjloacele de transport în comun (cred că eram printre ultimele land-uri care-o mai aveau) și încă mă simt ciudat. În primul rând, am sentimentul că fac ceva greșit. În al doilea rând, uit să mă dau cu ruj dimineața. De unde rezultă că trebuie să te reobișnuiești și cu normalitatea, după 3 ani altfel (Doamne, când au trecut 3 ani?!). În primele zile chiar ne cercetam suspicioși unii pe alții, cu niște priviri gen ”ia uite, deci așa arată niște mutre de oameni”.

❤️ Open space-ul poate fi de multe ori un motiv de migrene, dar până la urmă e o problemă de obișnuință și câteodată poate fi chiar amuzant. Ca de exemplu atunci când inginerul te informează că te iubește foarte mult, dar trebuie să inițiezi urgent o procedură de-a înlocui anumite piese la flota celui mare client pe care-l ai. După care-ți urează mult succes în demersul de a-i comunica acest lucru clientului tău.
- Asta zic și eu iubire, mormăi colegul vizat. Ești la fel de pasional ca sexul cu trei prezervative puse unul peste altul.
Toți ochii s-au ridicat din monitoare, urmărind cu atenție și îngrijorare  👀 👀 👀 👀 👀 👀 👀 👀.

🚗 Am terminat de citit unul dintre romanele clasice ale lui Stephen King, probabil unul dintre cele mai bune și mai cunoscute: ”Christine”. Ce poveste, ce imaginație, ce scriitură, ce maestru. Și ce mașină psihopată 🙄.
Morala mi s-a părut pesimistă - în lupta cu răul se poate să ai impresia că ai învins, dar de cele mai multe ori nu ai siguranța că răul a pierit, că a dispărut cu adevărat și pentru totdeauna.
Și poate că nici nu a.
Dacă n-ați citit cartea, v-o recomand din răsputeri. Nu e un horror de-ăla să nu te lase să dormi noaptea, nici fobie de mașină n-o să căpătați de la ea. Este doar un thriller foarte, foarte iscusit scris. Mă apuc de alta, bine că mai am necitite 😀.

Mâine e vineri și mă simt obosită ca o gloabă. Pe de altă parte mă încearcă așa, un puternic simțământ 🤨 că-ntr-una din zile o să le fac freza cu petarda bibilicilor de la Contabilitate...