joi, 1 februarie 2018

De la bandă la birou cu intermezzo de zgârieturi, dureri, lacrimi și frici


Mi se întâmplă destul de rar să scriu postări din categoria ”atunci și acum”, dar ziua de azi cam cere un astfel de moment. 

Pe 1 februarie 2011... 

- plecam de acasă cu mașina la ora 4:30 dimineața, pentru prima dată absolut singură la volan, în prima zi de serviciu. A spune că mi-era teamă ar fi o palidă subestimare pentru a descrie ceea ce simțeam. Mi-era groază, pur și simplu groază - de mers cu mașina, în primul rând, însă nici perspectiva de-a munci la bandă, într-un stand de ambalare, nu era tocmai trandafirie. Aș fi lucrat, însă, absolut orice. Aș fi spart bolovani cu furculița, dacă asta mi s-ar fi cerut. Era primul meu serviciu în Germania și eram determinată să mă țin cu dinții de el oricât de greu mi-ar fi fost, să rup carne din mine la nevoie, numai să-mi croiesc drumul profesional în această țară.

- eram speriată, intimidată, înnebunită să fac impresie bună și, mai presus de toate astea, eram foarte motivată. Nimic nu m-ar fi putut determina să renunț - nici groaza de-a conduce 90 de kilometri zilnic, nici lucrul în schimburi, nici munca absolut epuizantă (din pricina căreia am avut niște dureri de spate de care-mi aduc și-acum aminte), nici faptul că aparent nimerisem într-o fundătură, profesional vorbind. Acest din urmă aspect era, de fapt, cel mai înspăimântător dintre toate. 

- zile, săptămâni în șir de sortat și ambalat produse în  cutii de carton cu muchii tăioase. Monotonie care-ți anihila sufletul. La capătul celei dintâi săptămâni de lucru aveam - pe numărate - 32 de tăieturi pe mâini. Uscăciunea aerului, transpirație, praf, deshidratare, clănțănitul permanent și tocător de nervi al benzii. Munceam cu îndârjirea pe care numai disperarea ți-o poate da. Seara mă prăvăleam în pat sfârșită și mă trezeam uneori gemând de durere de oase, dar săream ca din praștie din pat la 4 dimineața pentru a mă duce din nou în locul unde-mi ”făcusem rost” de durerea aia.

Săptămâni la rând mi-a fost teamă de fiecare nouă zi de muncă, pentru că implica mersul cu mașina. De cum se lăsa seara, mă treceau valuri de frică. Aș fi dat orice să nu fie nevoie să conduc, îmi ”pictografiam” cele mai prăpăstioase scenarii (de obicei de tipul celor în care distrug mașina și nu mai pot ajunge la lucru, rezultat: mă dau ăia afară), la serviciu nu mă puteam bucura că trece timpul, pentru că sfârșitul zilei de muncă echivala cu un nou drum de 45 de kilometri... Îi invidiam pe toți colegii, care aveau orice altă problemă, numai pe cea a condusului nu. 

Pe 1 februarie 2018...

- drumul cu mașina a devenit mai mult decât o rutină; deseori e o plăcere, mai ales la primele ore ale zilei, pe șoseaua pustie, cu muzica învăluindu-mă din cele 8 boxe. Cânt la volan, vorbesc la telefon (trăiască Bluetooth), uneori trag dintr-o cafea. Unde s-au rătăcit vremurile când nu îndrăzneam nici să mestec gumă, pentru că simțeam că mi-ar ”lua” din concentrare? 

- standul de ambalare a rămas demult în urmă, iar profilul meu s-a schimbat radical. Ceea ce nu înseamnă că aș fi uitat vreun moment de unde-am plecat. Cred că lucrul la bandă a reprezentat o etapă esențială în dezvoltarea mea. M-am cunoscut mai bine. Am aflat cu adevărat cât pot - și pot mult. 

- am învățat enorm, în timp. M-a văzut cine trebuie. Mi s-au acordat șanse. Le-am valorificat. Am descoperit că-mi place foarte mult domeniul - probabil e adevărată zicala potrivit căreia cu cât cunoști mai bine un domeniu de activitate, cu atât ajunge să-ți placă tot mai mult ceea ce faci. Voi rămâne, cel mai probabil, în logistică până când voi ieși la pensie (adică, potrivit legislației actuale, până pe 1 iulie 2047 😀). 

- funcția actuală e una cu multă răspundere și implicând în mare parte muncă de birou. A doua avansare e ”in progress”, adică în faza de hârțogăraie, HR etc. Aparte de asta am primit niște evaluări (scrise) pe care le recitesc periodic și parcă tot nu-mi vine să cred că de mine e vorba-n ele. Că eu fac toate alea și sunt așa-și-pe-dincolo într-o companie unde am început de la bandă și într-o țară a cărei limbă am învățat-o de la zero la aproape 30 de ani. 

Recitesc textul de mai sus. Cuget. Sunt recunoscătoare și, pe undeva, oarecum mândră de mine (asta din urmă e de scris în grindă, nu-i un fenomen prea frecvent). Realizez pe deplin că nu voi mai profesa niciodată în domeniul pentru care mă pregătisem în tinerețe - și pe care îl voi iubi întotdeauna - dar logistica e un compromis mulțumitor.

”Schritt für Schritt”, îmi tot repeta o prietenă de-aici, în primii mei ani în Germania - adică ”pas cu pas”. Parcă o aud și-acum. Câtă dreptate avea.

9 comentarii:

Adela Tarpan spunea...

Eu cred ca ai tot dreptul sa fii mandra. Felicitari pentru determinare. Sincer m a emotionat ce ai scris. Esti fix exemplul de care nu vrea sa auda lumea cand se discuta despre evolutia in campul muncii:)

Anonim spunea...

Felicitari pentru realizarile profesionale si bafta sa se concretizeze asteptarile! Ceea ce ai scris ar trebui sa fie un exemplu nu numai pentru orice emigrant, dar si pentru tinerii din ziua de azi, indiferent din ce tara, care isi cauta de munca. Eu nu as fi avut puterea si ambitia ta (stiu ce inseamna sa nu-ti placa sa conduci, in ceea ce ma priveste n-am depasit niciodata frica asta. La o adica stiu ca mai degraba as fi schimbat domiciliul decit sa conduc atitia km pe zi).
Jual

Anonim spunea...

Felicitari! esti foarte ambitioasa si hotarata, te admir si mai mult pt fluenta in limba germana. Am dstudiat-o cativa ani, dar departe de nivelul de incepator :)
iar in privinta jobului, este perfect ce ai spus: pas cu pas. Totul contruit de tine si de dorinta ta de a reusi - bravo! iti doresc sa indeplinesti tot ce iti propui!
Cris

Greta spunea...

Un astfel de exemplu ești și tu, din ce-mi amintesc :) Tot o poveste cu muncă pe brânci, cu luptat cu sine, cu strâns din dinți. Și da, multora nu le plac asemenea povești. Cum adică, muncă și sacrificii, dom'le :)

Greta spunea...

Mutarea mai aproape de serviciu ar fi fost cu siguranță o alternativă, dar soțul tocmai începuse o specializare pe profilul lui, în Bayreuth. Dincolo de asta, mutările sunt destul de scumpe aici.... Deci a trebuit să-mi înving demonii :) Cu o teamă tot am rămas însă: parcările în spații înguste. Le evit, eu trebuie să am loc, altfel nu mă bag :))

Greta spunea...

Înseamnă mult pentru mine ceea ce-mi spui, Cris, personal mă simt așa departe față de unde-aș vrea să fiu în ce privește germana... Mă descurc bine, unii spun că foarte bine, dar e așa de frustrant să nu-ți iasă uneori să exprimi exact ceea ce ai vrea să spui în limba maternă...

Adela Tarpan spunea...

Da dar eu am facut mereu acelasi lucru. In plus era domeniul pt care am facut studii si pt care m-am pregatit mereu. Deci a fost muuuult mai usor. Nu cred ca as fi fost in stare sa o iau de la zero asa cum ai facut tu.

Adela Tarpan spunea...

Si eu tre sa am minim doua locuri ca sa parchez :) in vacanta din australia am avut inchiriate niste SUV uri cat 5 Mini-uri si sotul radea la inceput ca cica pana se obisnuieste cu “tancul” parcheaza ca mine. Adica numai daca sunt doua locuri libere. Sa fie sigur :)

Ps: sa nu se inteleaga ca parchez pe doua locuri. Nicidecum. Doar ca am nevoie de spatiu ca sa ma asez bine pe un singur loc :)

Greta spunea...

Bine-ai venit în club, Adela! :D Nici eu nu parchez dacă n-am cel puțin două locuri, să știu că pot intra acolo fără probleme. Dacă nu sunt, plec să caut :)))
Eu nu mă mai bag între 2 mașini pe un singur loc, am comis-o o dată de m-am lecuit (am zgâriat atât mașina mea, cât și pe-a vecinului).