Mai e cineva care-a dezvoltat o relație cu obiectele electrocasnice?

Despre mine știți demult că sunt cam tralala, așa că n-ar trebui să fiți prea surprinși de ceea ce urmează să vă povestesc.

Că obișnuiam să vorbesc cu fosta noastră mașină, v-am mai spus (Blackie, la care am fost obligată să renunț acum patru ani în urma unui accident cu daună totală, provocat 100% de dobitocul căscatul care se uita-n telefon în loc să fie atent la drum și de dorul căreia îmi frige inima și-n ziua de azi).
Ce nu v-am spus însă, este că mai vorbesc și cu diverse, hmm, aparate electrocasnice 😃.

Cu mașina de spălat, după ce își începe ciclul de spălare.
Cu mașina de spălat vase (pe care foștii proprietari ne-au lăsat-o nouă și a fost o revelație, habar n-am cum de m-am descurcat pân-atunci fără s-avem, draga și vrednica de ea, închid paranteza).
Cu mașina de cafea, a cărei poveste e un pic mai specială. Am primit-o cadou de la omul meu, la aniversarea primului deceniu de la căsătorie. O avem așadar de șase ani și-un pic, și-a făcut de-atunci mii de cafele. N-a fost scutită deloc, e pusă la treabă de mai multe ori zilnic și funcționează ireproșabil. O decalcifiem când ne spune că a venit momentul (aprinzând un led roșu), iar anul trecut i-am făcut și prima reparație - o piesă de la motoraș se stricase și cafeaua nu se mai măcina cum trebuie. Omul a desfăcut-o, a cercetat, a descoperit problema, comandat piesa pe Amazon și înlocuit, iar mașina a reînceput pe dată să macine veselă. Ceea ce-i dorim în continuare.

Atunci a fost de fapt primul moment când ne-am gândit serios dacă să ne luăm altă mașină de cafea, de generație mai nouă și mult mai performantă.
Am stat, am reflectat, am discutat. Ne-am permite la orice oră o mașină de cafea cu o clasă mult superioară actualei, dar nu ne lasă inima să renunțăm la ea. Face cafea gustoasă și exact cât vrem noi de tare, nu are probleme de funcționare (exceptând defectarea piesei de care spuneam, care-a fost foarte ușor de înlocuit), nu vrea decât să fie decalcifiată periodic și curățată o dată la câteva zile.
Dacă piesa respectivă n-ar fi fost disponibilă sau nu s-ar fi putut înlocui, sigur că am fi luat o altă mașină. Dar n-a fost cazul.

Am reluat discuția zilele trecute, când au apărut niște reduceri foarte îmbietoare la MediaMarkt, deci am putea să ne luăm o mașină de cafea ultraperformantă la un preț al naibii de tentant. Omul mi-a cerut sfatul, mi-a dat și un link al mașinii cu pricina, am citit ce poa' să facă și am înghițit în sec, gogâlț-gogâlț. Recunosc, ispita era mare.
Apoi m-am gândit cum a ales-o omul meu pentru aniversarea noastră de zece ani, cât m-am bucurat de ea, cum ne-a însoțit în toți anii de când o avem, cum ne-a făcut mereu cafeaua (da, știu ce vă trece prin gând, recitiți primul paragraf 😁). Și-am zis, eu nu vreau să renunțăm la actuala. Câtă vreme funcționează și cafeaua e la fel de bună, o păstrăm ❤️☕❤️.

În timp ce scriam textul ăsta, inventariam mental celelalte scule pe care le-avem prin casă și-am realizat că nu cu toate vorbesc. Deși fiecare este foarte util și fiecare îmi este de foarte mare trebuință.

Ca de exemplu, nu vorbesc cu aspiratorul. Habar n-am de ce. Poate pentru că-i zgomotos, dar asta tot nu justifică lipsa mea de maniere.
Nici cu epilatorul, deși e băiat bun.
Nici cu peria electrică de păr, cu toate că nu știu ce-aș izbuti din coama mea dacă n-aș avea-o.

Hmm, deloc frumos din partea mea dacă stau să mă gândesc 🙄. Musai să lucrez la acest aspect și să-mi ajustez comportamentul.

Pe scurt despre un concert frumos, dar incomplet

Sărind direct la deznodământ, pot spune că experiența concertului de sâmbătă seara al Filarmonicii din Berlin a fost foarte frumoasă, mai frumoasă decât aș fi anticipat. Ce-i drept, nu extraordinară; pentru asta ar fi trebuit să fie Zubin la pupitru...

Dar, dacă n-a fost să fie el de data asta, nu mi-aș fi dorit pe nimeni altcineva mai mult decât pe Gustavo Dudamel. Actual dirijor al Filarmonicii din Los Angeles și al Orchestrei Simfonice Simón Bolívar, la vârsta de 42 de ani este cunoscut în întreaga lume fiind, cu adevărat, o stea pe firmamentul muzicii clasice. În 2026 va prelua conducerea orchestrei Filarmonicii din New York.
Îl mai urmăriserăm în concertele transmise în direct pe platforma Digital Concert Hall a Filarmonicii din Berlin (despre un foarte simpatic moment muzical am povestit acum câțiva ani, aici). Ne place de el, este un muzician deosebit, un vulcan de energie pozitivă, simpatic și atât de evident pasionat de ceea ce face, că n-ai cum să nu-l îndrăgești.
A dirijat inclusiv Concertul de Anul Nou de la Viena, ediția din 2017 (la momentul respectiv fiind cel mai tânăr dirijor din istoria concertului), iar emoția lui te înduioșa, pur și simplu 🙂. Este un munte de talent și, dăruind bucuria muzicii, își trăiește visul.

În repertoriul concertului de sâmbătă se regăseau două lucrări moderne (una dintre ele fiind interpretată în premieră, iar compozitoarea se afla în sală) și Simfonia a V-a de Mahler.
Piesele moderne au fost... errmm, moderne 🙄, adică niște conglomerate de sunete pe care nu știam unde să le încadrez, dar pe care nu mi-aș dori să le ascult a doua oară și m-am bucurat când s-au terminat. Hotărât lucru, n-o să fiu un fan al muzicii clasice moderne (hm, sună a pleonasm, dar ați prins ideea) în viața asta.

Lucrarea lui Mahler a fost cu adevărat încântătoare, făcând notă distinctivă prin solo-urile de corn și trompetă (despre care citisem mai demult că se regăsesc frecvent pe lista pieselor impuse, în cadrul audițiilor de angajare ale orchestrelor). ”O experiență revelatoare”, o descriu criticii, subliniind latura emoționantă și dificultățile personale pe care le avea Mahler în perioada în care a compus-o (când se refăcea după o foarte serioasă problemă de sănătate). În același timp însă, tocmai pentru că treptat compozitorul își recăpăta sănătatea, simfonia are un aer optimist și plin de speranță. ”Adagietto”-ul din partea a patra este una dintre cele mai cunoscute bucăți muzicale din întreaga operă componistică a lui Mahler, deseori fiind parte integrantă din coloana sonoră a diferitelor filme.

Urmărindu-l pe Dudamel în acțiune, m-am surprins de câteva ori zâmbind cu nostalgie. Dirija pe de rost, cu atât de mult entuziasm și energie încât umplea el singur întreaga scenă. Așa trebuie să fi fost și Zubin în anii tinereții, mi-am spus - și gândurile mi se întorceau spre el, iar și iar.
”Oare-o să mai venim la Berlin când nu va mai fi Zubin?”, l-am întrebat pe omul meu când am ieșit de la concert. ”Sigur că da. Mai avem să-i vedem pe Yuja Wang, pe Lang Lang...”.

Știu că are dreptate. Știu și că nu va mai fi același lucru. Nu voi mai regăsi nici pe departe aceeași emoție.
Dar voi avea muzica lui Zubin pentru totdeauna.
Are 87 de ani, s-a luptat cu o boală gravă și continuă să aibă o activitate profesională foarte solicitantă.
Sper că va mai rămâne.
Sper că-l voi mai regăsi la pupitru, în spațiu și timp real.

Ieri după-amiază mi-au căzut ochii pe o postare de pe pagina de Facebook a orchestrei Maggio Musicale Fiorentino, care dezmințea o știre apărută mai devreme pe Twitter și pe un post italian de televiziune, potrivit căreia Zubin ar fi murit. Am înghițit un mare nod. Cotrobăind după mai multe informații, am citit că primii care l-au sunat au fost cei din staff-ul Filarmonicii Israeliene - n-au mai ținut cont de nicio etichetă, nu s-au mai gândit la fusul orar și au telefonat la locuința lui din Los Angeles când abia se crăpa de ziuă. Și l-au trezit din somn, iar el s-a amuzat aflând motivul și i-a asigurat că dacă știrea ar fi fost adevărată, nu le-ar fi răspuns la telefon 😊.

Te rog, Maestro, mai rămâi.

Salată de weekend (58)

N-am mai făcut o salată dinainte de-a pleca în concediu și-ntre timp a venit toamna, așa că putem spune că asta e o salată de murături. Se și potrivește în mare parte, că unele ingrediente s-au nimerit cam acrișoare.

🚉 Așa cum se întâmplă de obicei toamna, rețeaua de transport public a demarat ample și complexe reparații. Că doar, nu-i așa, ce farmec are să repari șinele vara, când copiii au vacanță, lumea e-n concedii și traficul e mai puțin intens ca de obicei? Nu, noi purcedem la reparat la jumătatea lui octombrie. Și reparăm, frățioare, nu ne-ncurcăm cu howdoyoudo. Timp de trei săptămâni, în loc de două metrouri per călătorie, merg la serviciu cu trei metrouri și un autobuz. Metrou-autobuz-metrou-metrou. La întoarcere la fel. Deci opt mijloace de transport pe zi, în loc de patru.  O călătorie îmi ia minimum două ore, deci zilnic sunt cel puțin patru ore pe drumuri. Și opt la muncă. Biscuiți, boierii mei! 💪

💻 Timp de vreo două săptămâni am zis că dăm în bâțâială pe altarul muncii. Pasămite un coleg din Paris n-a mai fost disponibil o perioadă (pe caz de boală, zice-se, dar cumva lumea nu părea prea convinsă) și alți câțiva intraseră în concediu, prin urmare nu prea mai avea cine-i face backup. Am fost solicitată eu și încă doi colegi, pentru că noi - având în vedere propriile noastre portofolii - suntem familiarizați cu zona de trafic unde activează clienții respectivului. Deeeci, glăsui șefimea, ne bazăm pe voi? Numai de-asta nu aveam chef, nu cunoșteam clienții cu pricina și aveam și noi destule, inclusiv backup pentru o colegă de-a noastră aflată în concediu, însă ce să mai și zici, ne sprijinim unii pe alții. Am stat de vorbă între noi, ne-am făcut un plan de atac și allez l'equipe!
Ne-a ieșit pe nas allez-ul. După cum aveam să constatăm foarte repede, feciorul nu mai lucrase ca lumea de prin aprilie. De îndată ce clienții și atelierele au prins de veste că i se face backup, au tăbărât pe noi ca vacile-n lucernă. Ploua cu Email-uri din toate părțile, kindly aprobați asta, kindly confirmați ailaltă, kindly organizați transportul cutare, please stați în mâini, please stați în cap, telefoanele sunau ca la hotline, inclusiv bibilicile de la Accounting au dat năvală ”avem 52 de facturi care trebuie aprobate și introduse în sistem până vineri” (asta fiind miercuri), ”iată lista, sunt prea multe să le atașăm, căutați-le și voi pe server și anunțați-ne când sunteți gata, thank you so much, byyyeeeeee!” 😧.
A fost copleșitor, personal simțeam că efectiv mă ustură în cap. Pe final de zi ne adunam toți trei într-un call scurt, mai mult ca să defulăm și ăsta era cel mai așteptat moment al zilei.
Tipul s-a întors între timp, n-a zis nici ”pupați-mă-n dos c-ați muncit ca robii timp de două săptămâni pentru a rezolva ce-am fost eu prea putoare ca să fac”, dar șeful lui ne-a cerut ”an honest feedback” și-am cuvântat din belșug 😈.

😒 Schimbând macazul, citesc despre Trump că ar conduce în sondaje în ceea ce privește alegerile interne. Și mă-ntreb eu așa, ce-or avea americanii în cap? În afară de fulgi de porumb, vreau să zic. De aproape trei ani se chinuie să-l tragă pe linie moartă, l-au prins cu documente clasificate luate acasă (inclusiv unele despre secrete nucleare), e acuzat de conspirație și obstrucționarea justiției și de multe altele - are 37 de capete de acuzare în total - și ce să vezi? Nimic din toate astea nu pare să-i împiedice nominalizarea în cursa prezidențială.
L-au dus la tribunal, s-au făcut mugshot-uri, lumea s-a hlizit, a făcut meme-uri, hahaha și hihihi, dar realitatea e că nu s-a găsit nici până acum o soluție legală de a-l opri să candideze. Iar tot circul ăsta cu plimbatul pe la tribunal și punerile sub acuzație nu face decât să-i aducă și mai multe voturi. Fapt de care democrații nu par să-și dea seama, și chiar dacă-și dau, stau pe ciuci și se uită cu degetul în gură.
Părerea mea este că dacă nu se va găsi o metodă pentru a-l împiedica să candideze, Trump va deveni din nou președintele Statelor Unite. Ceea ce nu ar fi absolut deloc de dorit, mai ales în actualul context internațional.

😒 Arunc în salată și-o gogonea murată despre USR-ul nostru. USR care din numeroase puncte de vedere a dezamăgit pe foarte mulți, dar pe care personal probabil că o să-l votez - din lipsă de ceva mai bun. Îmi displac însă atât de mult adepții acestui partid: aroganți și plini de sine, colcăind de impresii, mofturi și pretenții și contracarând fiecare critică sau observație cu ”propuneți o alternativă”. Cu alte cuvinte, știu și ei că multă lume îi va vota drept răul cel ma mic și campania lor pare să fie ceva gen ”doar n-or să voteze cu PNL, PSD sau AUR, deci cine mai rămâne?”.
Mă rog, nu vreau să fac politică - sau nu de-acum, că va fi timp suficient anul viitor - însă părerea mea e că România se păcălește amuzându-se pe seama lui George Simion așa cum americanii se păcălesc râzând de Trump. În ambele cazuri, perspectiva nu este deloc trandafirie.

📚 În ultima vreme am citit câteva cărți interesante: ”Cutia” și ”Cult”, ambele de Camilla Läckberg și Henrik Fexeus, două nordic noir-uri foarte reușite (pe Camilla Läckberg o știu demult, am citit deja 12 cărți ale ei, una mai bună decât cealaltă, iar tandemul cu scriitorul și mentalistul Henrik Fexeus pare să-i priască de minune); ”Despre Somn”, de Matthew Walker (o carte ca un duș rece, o trezire la realitate, deși paradoxal vorbește despre dormit; aș recomanda-o oricui, pentru mine a fost o revelație și m-a responsabilizat nițel); ”Das Paket”, de Sebastian Fitzek (pe asta am citit-o în germană; un thriller psihologic, amintindu-mi oarecum de ”Pacienta Tăcută” a lui Alex Michaelides), ”Fiul”, de Jo Nesbø (tot un nordic noir excelent, care mi-a deschis apetitul pentru mai multe cărți ale acestui autor) și “Fecioarele” de mai sus-menționatul Alex Michaelides, un thriller care mi-a plăcut parcă și mai mult decât  “Pacienta…”.
Mă gândesc să scriu o postare separată despre ele, fiindcă mi-ar plăcea să cristalizez câteva idei. Între timp, am început să citesc ”Când corpul spune Nu”, de Gabor Maté și alte cinci cărți stau la rând.

Acestea fiind zise, numai mâine nu e weekend 🙃. Sâmbătă după-amiază luăm trenul spre Berlin, unde avem bilete la Filarmonică. Am un gust amar însă... Concertul ar fi trebuit să fie cu Zubin (who else), dar a anulat din motive de sănătate. Drept pentru care îl vom vedea la pupitru, în premieră pentru noi, pe Gustavo Dudamel. Mă bucur că este el și nu altul, fiindcă îmi place și sunt sigură că va fi o experiență frumoasă. Dar, oricât ar fi de interesant... nu e Zubin ☹️.

Bunul simț și unii oameni sunt două drepte paralele

Este binecunoscut faptul că posibilitatea de-a te intersecta cu oameni certați cu bunul simț este cu atât mai pronunțată în locurile aglomerate, unde sunt mulți turiști. Culturi diferite, mentalități diferite, relaxarea de concediu (și de ”aici nu mă cunoaște nimeni”, probabil), nepăsarea... motivele sunt multe și este inevitabil să dai peste unii ca aceștia.

Din fericire, nu ni se întâmplă des și la drept vorbind n-a fost niciodată ceva extrem. De cele mai multe ori nici n-am mai scris despre asta, că am uitat aproape imediat. Dacă am reținut cazurile din Portugalia, a fost pentru că s-au nimerit să fie toate în aceeași zi și la aceeași destinație - Sintra, care oricum nu fusese din cale-afară de încântătoare, după cum poate vă amintiți din articolul dedicat.

Primul exemplu este din autobuzul luat din gară, ce urma să ne ducă la castele. O familie cu doi copii - unul de vreo 5-6 ani, celălalt părea să aibă cam 3 ani, cel mult 3 și jumătate. Puștii nu păreau deloc încântați, dar au fost liniștiți până când autobuzul a pornit pe străzile înguste și ascendente.
Cel mare s-a bosumflat și smiorcăit puțin, moment în care tatăl i-a dat telefonul mobil și piciul s-a cufundat într-un joc.
Cel mic însă a început să urle. Dar... nu am cuvinte să descriu în ce fel putea răcni. Se contorsiona în brațele maică-sii, lăsa capul pe spate să-și ia elan, inspira adânc și expira într-un urlet care, în spațiul îngust din autobuz, era de-a dreptul asurzitor.
Niciun moment nu s-a oprit din urlat. Se zbătea să fie dat jos din brațe, iar când maică-sa a făcut asta s-a lăsat pe vine și orice tentativă de a-l ridica (lucru oricum complicat, autobuzul fiind în mers) se încheia cu urlete și mai puternice. Îl lua în brațe, se zbătea din nou. Era transpirat și roșu la față de efort, periodic se îneca și tușea, iar când își recăpăta suflul începea din nou să țipe. Ascuțit și foarte, foarte tare. Te și-ntrebai de unde are o mână de om atâta forță.
Mi-a fost milă de el, era un copil vizibil în disconfort, pe care (dată fiind vârsta) nu putea să-l exprime în alt mod. Și m-am enervat pe mă-sa și pe tac-su, probabil doi egoiști care se conduceau după principiul ”nu-mi schimb eu stilul de viață doar pentru că am copil, mă duc unde vreau și fac ce vreau”. Spun asta fiindcă era evident că nu pentru cei mici veniseră la Sintra, nu era nimic acolo ce-ar fi putut fi atractiv pentru doi copii de vârstă preșcolară.

Am coborât, în fine, la Castelul Maurilor și ne-am așezat la rând la unicul automat de bilete funcțional. Familia era în spatele nostru; copilului mai mare i se luase telefonul și începuse să bâzâie, iar cel mic continua fix ce făcuse în autobuz. Peste vreo cinci minute a dat să fugă, așa că l-au pus cu forța în căruț și l-au prins în centuri, drept pentru care a început să țipe și mai tare, zbătându-se.
Ne-am luat biletele și ne-am îndepărtat repede, încercând să punem cât mai multă distanță între ei și noi. Dar tot am mai auzit țipetele copilului, chiar și de la depărtare.

Mă gândeam așa, la părinții care insistă că ei le oferă experiențe deosebite copiilor și de-asta îi cară cu ei în locații în mod evident nepotrivite vârstei lor. Și mă-ntrebam care-o fi fost în cazul dat experiența deosebită a copilului aceluia, care a urlat și s-a zbătut vreo jumătate de oră cât am văzut fiind în preajma lui, practic fără întrerupere.
N-am găsit vreun răspuns.

La casa de bilete de la grădinile castelului Pena am dat peste alți indivizi. Ăștia nu aveau copii, dar tot iremediabil certați cu bunul simț păreau să fie.
Coada era destul de lungă, am stat aproape o oră. La un moment dat am văzut un tip care argumenta ceva cu paznicii de la intrare, din felul în care gesticula părea că vrea să intre în grădini. Un paznic i-a arătat coada. Respectivul s-a uitat, a dat din cap afirmativ către paznic, a trecut pe lângă noi toți cei care stăteam la rând, a ajuns la ghișeu, și-a cumpărat bilet și-a intrat în grădini.
Așa, pur și simplu.
Nu i-a zis nimeni nimic, presupun că toată lumea era siderată de atâta nesimțire. Noi sigur eram.
În fine, a trecut timpul și mai aveam doar două cupluri înaintea noastră. Teoretic ar fi trebuit să răzbim în tot atâtea minute, numai că unul dintre cupluri a decis că abia la casă este momentul în care pot începe să se informeze despre ce tip de bilete sunt disponibile, dacă vor să ia numai pentru grădini sau mai bine să ia pentru castel în ziua următoare? 😒 Și stăteau și se sfătuiau și toată lumea îi aștepta să se decidă.
Nu era ca și cum n-ar fi stat la rând o oră și n-ar fi avut timp suficient să dezbată acest subiect 😏.

Acuma n-am pretenția că noi am fi perfecți, nimeni nu este, dar în opinia mea exemplele astea de mai sus sunt absolut banale.

Ca părinte, nu interesul / cheful tău primează, ci confortul copilului (inclusiv cel emoțional).
Nimeni nu stă de plăcere la rând și n-ai decât să faci același lucru (excludem urgențele, când oricine poate înțelege; nu era vorba de așa ceva aici).
Te informezi din timp ce opțiuni ai și discuți cu partenerul despre ce vreți să faceți; nu ții zeci de oameni în loc fiindcă n-ai catadicsit să te ocupi de asta până atunci.

S-ar putea spune că nu-i greu să iei în considerare aspectele astea dar cum se vede, pentru unii ele reprezintă o adevărată provocare.

Descoperind Portugalia: un alt pom lăudat degeaba și o surpriză simpatică (IX)

Am ajuns la finalul serialului care descrie vacanța noastră în Portugalia și personal am sentimente amestecate. Am recitit tot ce am scris până acum și, cu toate că am vizitat locuri frumoase și păstrez amintiri plăcute, mi se pare că a fost un concediu din care n-am luat tot ce se putea lua. Nu știu exact de ce, dar dacă ar fi să mă-ntrebați pe mine, deocamdată nu simt că mi-aș dori să revin pe tărâmul portughez în viitorul apropiat. 

Revenind la ale noastre. Unul dintre obiectivele din Porto pe care le așteptasem cu multă curiozitate este librăria Lello, despre care se spune că ar fi inspirat-o pe J.K. Rowling pentru descrierea bibliotecii de la Hogwarts.

Am trecut prin zonă pe la ora 10 dimineața, descoperind că era o incredibilă coadă și singura șansă era să faci rezervare online. Primul slot orar disponibil era peste vreo 3 ore, aia e, luat bilete și hai să ne facem de lucru între timp. Și bine am făcut, că dac-am fi rămas doar cu librăria, aș fi considerat că am pierdut o groază de timp pentru un alt pom degeaba lăudat. Fiindcă, după Sintra, aici a fost al doilea loc unde am experimentat o dezamăgire.

Biletul de intrare era cinci euro, sumă care s-ar fi dedus din preț dacă am fi cumpărat ceva. Abia așteptam să pătrund, vă spun sincer.

Mulțumesc pe-această cale claustrofobiei mele că mi-a dat un răgaz, fiindcă dacă s-ar fi găsit tocmai atunci să mă bată la cap n-aș fi rezistat nici măcar cinci minute în librărie. Spațiul este foarte limitat și în înghesuială abia reușeai să te miști de colo-colo ca să te uiți la cărți. Nu asta a fost însă problema, ci următoarele:
- Ești librărie internațională și ai 50% dintre cărți în portugheză, 30% în franceză și spaniolă și doar vreo 20%, estimativ, în engleză;
- Am vrut să îmi iau o carte de Agatha Christie, ediție de buzunar, ca amintire. “Nu avem Agatha Christie decât în spaniolă”. Ce vorbești, Franz? Este unul dintre cei mai bine vânduți autori ai tuturor timpurilor (de fapt chiar pe primul loc între femeile scriitoare) și tu nu ai nimic de ea în engleză? Asta deși te marketezi ca fiind librărie internațională?
- Nu au suvenire. As in nimic, nici măcar semne de carte. Probabil din cauza deducerii a cinci euro din preț, care ar fi făcut suvenirele prea puțin profitabile.

N-am cumpărat nimic, fiindcă nu aveam ce. Am avut răbdare, în ciuda înghesuielii, dar n-am găsit nicio carte care să mă fi interesat într-atât încât s-o cumpăr la suprapreț (cam toate cărțile aveau paginile poleite cu auriu sau argintiu, motiv pentru care s-or fi considerat îndreptățiți să le pună niște prețuri mult mai mari decât media) și oricum, mă enervasem din cauza ofertei disproporționat de mici în ceea ce privește limba engleză (iar în germană chiar n-am văzut nimic). Ne-am frăsunit pe acolo, am făcut câteva poze și am plecat.

Cred că mi se citește dezamăgirea pe față. Aici am fost, cu adevărat, decepționată. Ce tourist trap... Și după cum am aflat ulterior, nu are nicio legătură cu Harry Potter, chiar dacă autoarea a locuit vreo zece ani în Porto. Însăși J.K. Rowling a dezmințit zvonul ăsta, care cumva continuă să se propage. Vorba aia... de ce să lași adevărul să strice o poveste bună?

Adevăratul câștig al acelei zile a fost altul, și anume Centrul Portughez al Fotografiei. Nu îl aveam în plan și l-am descoperit întâmplător, în timp ce ne plimbam așteptând să treacă timpul până urma să intrăm în librărie.
La parter se afla o expoziție temporară de fotografii premiate, cu animale sălbatice în cele mai nostime ipostaze (”The Comedy Wildlife”) și însoțite de comentarii extrem de simpatice. Ne-a plăcut mult, amuzându-ne și înduioșându-ne în același timp. Avea și o foarte drăguță cabină de selfie, unde fuseseră selecționate câteva dintre imaginile pe care le văzuserăm expuse:

Am vizitat apoi restul centrului, care oferea o trecere în revistă a evoluției aparatelor de fotografiat de la apariția celui dintâi la jumătatea secolului al XIX-lea și până în zilele noastre.

Am fost și aici pe malul oceanului, dar nu am mai regăsit spectaculozitatea plajelor din apropierea Lisabonei.

Nu pot să nu menționez plimbarea cu barca pe fluviul Douro, care era inclusă în pachetul pe care-l achiziționaserăm la sosirea în Porto. A durat aproape o oră și ne-a plăcut, fiindcă prezentarea a fost bine făcută și ni s-a vorbit despre fiecare dintre podurile pe sub care treceam.

În ultima seară ne-am plimbat îndelung pe promenada Cais de Ribeira, de pe malul fluviului. În lumina aurie a sfârșitului de zi, imaginile erau spectaculoase de ambele părți ale apei.

Am stat la o terasă chiar pe malul apei, la o bere și o sangria albă (eu eram cu sangria, în caz că nu era evident 😀. A fost o premieră pentru mine și concluzionez că o prefer pe cea cu vin roșu).

Se poate spune că poveștile din vacanța portugheză se încheie aici. Ne-au rămas multe nefăcute - în principal din categoria muzeelor, dar după cum spuneam într-un episod precedent, de data asta n-a prea fost niciunul dintre noi în starea necesară. Însă nu pot spune că am vreun regret, altul decât că n-am mâncat încă și mai multe Pasteis de Nata 😂.

Va mai urma un scurt articol despre niște oameni pe care i-am întâlnit în concediu, însă va fi unul scurt și plin de năduf - motiv pentru care nu-l voi include în seria ”descoperind Portugalia”, fiindcă țara n-a avut nicio vină pentru proasta lor creștere.

Vă mulțumesc pentru că m-ați însoțit în această călătorie și sper că următoarea noastră destinație va fi una din care mă voi întoarce cu o stare de spirit mai bună și cu povești poate și mai interesante.
Adeus, Portugal! 🙂