Descoperind Portugalia: excursie la pomul lăudat din Sintra (V)

Printre primele obiective despre care am citit atunci când am început să mă documentez pentru vacanța în Portugalia a fost Sintra - un orășel situat la aproape 30 de kilometri de Lisabona, recunoscut ca una dintre cele mai iubite reședințe de către regii Portugaliei și celebru atât pentru castele, cât și pentru peisaje. Prin urmare, i-am dedicat o zi întreagă și-n zori am luat trenul din gara Oriente - construită în vederea Expoziției Universale din 1998.

A fost o călătorie de vreo 40 de minute, confortabilă și încântătoare. Este o experiență deosebit de interesantă să folosești transportul în comun în țări pe care le vezi pentru prima dată; îți oferă perspective inedite, pe care altfel nu le-ai putea obține.

Ajunși în gara din Sintra, am avut norocul de-a prinde imediat autobuzul 434, care te duce la castele. După o călătorie nu tocmai monotonă (dar despre asta, într-un articol separat) am coborât la cel dintâi obiectiv: Castelul Maurilor (Castelo dos Mouros).
După ce-am cumpărat bilete la intrare - demers oarecum dificil dat fiind că nu erau decât două automate, dintre care numai unul funcționa, coada nu era tocmai mică și automatul dădea tot felul de erori; cu totul, am stat mai bine de-un sfert de oră la rând - ne-am început vizita.

La drept vorbind nu este propriu-zis un castel, ci o fortificație construită de mauri între secolele al VIII-lea și al IX-lea, așadar în urmă cu peste un mileniu. Locația a fost aleasă datorită poziției geografice strategice, care permitea ținerea sub observație a râului Tagus, principala poartă de intrare dinspre Atlantic, oferind și asigurând în același timp protecția orașului Sintra. În interior se află o cisternă și, de asemenea, se pot vedea și fundațiile locuințelor musulmane.
Vizita este interesantă și peisajele sunt spectaculoase, făcând să merite efortul nu tocmai de neglijat al urcușului pe treptele abrupte, săpate în stâncă.

Verdele pădurilor din Serra da Sintra contrastează frumos cu albastrul din zare al Oceanului Atlantic, pe care-l vedeam acum pentru prima dată. Aveam să ne și întâlnim, în zilele următoare.

Este cel mai bine conservat castel din Evul Mediu, fapt care-l face cu atât mai interesant. Aleseserăm ziua respectivă inclusiv datorită faptului că urma să fie foarte cald în Lisabona; or, în Sintra, temperaturile erau ceva mai scăzute și era mai puțină umiditate. Asta a făcut ca urcușul să fie oarecum mai ușor.
Fără a fi fost din cale-afară de impresionați (adică eu clar n-am prea fost), ne-a plăcut și eram nerăbdători să ajungem la următoarea destinație - castelul Pena (Palácio da Pena), pe care-l văzuserăm deja din depărtare.

Aici, însă, ne-am dezumflat de-a binelea.

În primul rând, nu mai era posibil să cumpărăm bilete pentru a-l vizita imediat; următorul slot orar disponibil era peste vreo 4 ore, timp pe care nu intenționam să-l petrecem pe acolo ca să ne epuizăm făcând nimic (autobuzul din Sintra venea rar, mereu arhiplin și drumul nu era tocmai ușor). Ok, a fost vina noastră că nu ne-am documentat din vreme despre bilete; hai să mergem totuși pân-acolo, am zis și asta am și făcut.

Sosind, am constatat că puteam să vizităm grădinile, pentru care de asemenea trebuia să luăm bilete, însă măcar aici accesul nu era restricționat de un anume interval. Ne-am așezat la o coadă cam intimidantă (am stat la rând aproape o oră) și le-am luat: 7,5 euro de persoană. Nițel piperat, am zis, dar n-o fi degeaba. S-a dovedit însă că a cam fost. Degeaba.

Nu am înțeles pentru ce se percepea această sumă - și la câți oameni erau la rând, îmi pot imagina că aveau încasări respectabile. În grădini însă nu era amenajat nimic. Dar nimic, absolut nimic. Nu tu o bancă pe care să-ți  tragi sufletul, nu tu o cișmea cu apă potabilă la care să te răcorești, nu tu  vreo floare plantată, ni-mic.

Și-atunci, care e motivul pentru care biletul de intrare costa atât de mult?  Ce ni se oferea de banii ăștia?

Ne-am adus aminte de Giardini di Augusto - niște grădini botanice din  Capri, amenajate în terase cu vedere la mare. Am găsit o bogăție de flori acolo, în ronduri superbe și din loc în loc băncuțe de piatră. Prețul de intrare: 1 euro. Da, UN euro, pentru care am primit atâta frumusețe. La grădinile castelului Pena am plătit de șapte ori mai mult și nu am primit decât dreptul de-a ne plimba printre copaci.

Ne-am frăsunit vreo jumătate de oră pe acolo și-apoi am zis să ne încercăm norocul la castel. Cine știe, ne ziceam, poate că totuși putem cumpăra bilete la fața locului și intra.

Da' de unde. Accesul spre castel era păzit de vreo 4 angajați care vegheau cu ochi de vultur să nu cumva să te strecori înainte de intervalul orar pentru care aveai bilet. Am văzut unii oameni încercând să discute, dar șanse zero; erau ușuiți fără excepție, pe un ton sec și chiar destul de nepoliticos: ”please go back and wait for your time slot”.

Am făcut niște poze din exterior, ca să fie. Însă deja nu mai aveam niciun chef de castel, cred că nici să fi avut acces nu ne-ar mai fi păsat. Vorba aia, pe banii și muzica mea nu stau să mă bruscheze un individ plătit inclusiv din banii mei. Și asta mai venea și după gustul amar din nejustificat de scumpele grădini.

Următorul castel era ceva mai îndepărtat; între timp se făcuse amiază, ne era cam foame și ne ajunsese oboseala. Fără niciun regret, am luat autobuzul 434 spre Sintra și apoi trenul spre Lisabona.

Personal, am fost mofluză după această experiență și-aproape aș zice că a fost o zi pierdută, pe care am fi putut să o fructificăm mai bine dacă am fi rămas în oraș. Omul meu nu-mi împărtășește opinia - ”chiar și așa, știind tot ce știm acum, rămân la părerea că nu puteam omite Sintra”.

Mbine, eu tot am impresia că ne-am dus cu sacul și pomul lăudat nu era acasă 😂.