O melodie ca o madlenă

Cel mai probabil pe fond de epuizare psihică și un aproape-burnout, constat tot mai des că mi se întâmplă să uit diverse chestii. 

Uit ce i-am spus unei prietene acum două săptămâni. 
Altei prietene uit să-i comunic ceva important.
Uit că-mi luasem cremă de ochi data trecută când m-am nimerit prin magazin și-mi iau încă una.  
Uit că am citit o anume carte și-o încep din nou.
Uit cheia în ușă. Pe dinafară. Toată noaptea. (Asta e de dată foarte recentă, mai precis din weekendul trecut. Am fost foarte recunoscătoare în momentul ăla pentru mediul sigur în care locuim). 

Și multe altele de același gen. M-am împrietenit cu aplicația Reminders de pe telefon, că deh. Numai la serviciu nu am uitat încă nimic important, agenda (cu Harry Potter 🤓) să trăiască. 

Dar cât voi trăi nu voi uita melodia asta. Era piesa mea preferată când mergeam cu ai mei la mare când aveam 5-6-7 ani (cartierul general era invariabil la Neptun, chiar dacă mai mergeam la plajă și-n alte stațiuni). 

N-am idee când și unde o auzisem prima dată (cel mai probabil tot la mare), nici de ce-mi plăcuse atât de mult sau ce resort din mine reușise să atingă. Dar îmi aduc foarte bine aminte cât de bucuroasă eram de fiecare dată când o ascultam și cum mă zbânțuiam pe ea, cu grația unui ied care-a prizat terebentină. 

Ai mei nu aveau casetofon, însă tata împrumutase unul de la un coleg de serviciu și îl luam cu noi la mare, ca să ascultăm în cameră diverse casete (și ele împrumutate). Pe una dintre ele era și ”Linda, Linda”. Aș fi ascultat-o ore în șir, cred că ai mei erau căpiați. Dar aveau răbdare.

Nu scriu despre asta cu tristețe, cu toate că așa ar putea părea (având în vedere că mama nu mai e de aproape 11 ani, iar noi încetaserăm oricum să fim o familie în adevăratul sens al cuvântului încă de când eram eu prin școala primară). M-am vindecat de amărăciuni din categoria ”cum ar fi fost dacă” și sunt foarte recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le-am primit. 

”Linda, Linda” rămâne o nostalgie din vremuri atât de demult trecute, că le-aș uita cu totul dacă n-ar mai fi câte-o astfel de ”madlenă proust-iană” care să le evoce și să le păstreze vii.