Cinci clipe din viata mea (I): un autograf de la Francis Ford Coppola

S-a intamplat acum sase ani. Cred ca trecuse de ora 4 dupa-amiaza, parca intr-o joi. Eram la birou, lucram si incercam sa nu ma gandesc la niste probleme pe care le aveam si despre care aflasem cu doar vreo saptamana in urma. Nu prea ma puteam detasa, dar imi placea foarte mult serviciul pe care-l aveam si atmosfera de la birou, asa ca reuseam sa mai uit de-ale mele. Iar ziua parea sa fie una absolut banala. Pana cand a sunat telefonul.

Era o amica de-a mea. „Auzi, poti sa fii intr-o ora la UNATC?” As fi putut, dar, vorba bancului, ce se da? „Vine Coppola”.

Prima mea reactie a fost din categoria „ca-n filmele cu prosti”. „Da? De ce?”. Aveam sa aflu nu peste mult timp. Venise in Romania in scop profesional (pentru a se documenta in legatura cu posibilitatea realizarii unui film) si, satul de clasicele conferinte de presa, luase decizia de a participa la o intalnire cu studentii de la UNATC, pentru a raspunde intrebarilor acestora. Asa, simplu. Fara limita de timp, fara mofturi de superstar (nu ca n-ar fi fost pe deplin indreptatit), efectiv deschis si dispus la dialog.

N-am studiat actoria, dar il admir de multa vreme. Asa ca intr-o ora dadeam din coate (la propriu) ca sa-mi fac loc intr-un amfiteatru hiperaglomerat. Evident, n-aveam legitimatie de student, dar nu m-a intrebat nimeni. Venea cine voia - si voiau multi. Se statea pe jos, in picioare, pe pervaz (!!!). Capacitatea salii era de 250 de persoane. Dar am estimat ca suntem macar 400. Si pana in jurul orei de 18:30 au continuat sa vina. De fiecare data cand imi spuneam ca sala este plina pana la refuz si ca vom ajunge sa ne asfixiem, mai aparea cate un grup de cinci-sase insi.

A intrat cu un aer cat se poate de firesc, insotit doar de-o nepoata de-a lui. “Good evening everybody”, a zis de la usa, facand ca zumzetul sa inceteze. Cateva secunde nu s-a miscat nimeni, parca impietriseram cu totii. Era el, era acolo, la cativa metri de noi. Intr-un sacou bleumarin si jeans. S-a asezat la catedra si a suras. “How are you tonight?”. Abia atunci ne-am dezmeticit si intreaga sala s-a ridicat in picioare, aplaudand.

In urmatoarele 2 ore n-a facut decat sa raspunda la intrebari. Detaliat, amabil, cu umor. Fara sa dea nicio clipa impresia ca e obosit (desi trebuie sa fi fost: nemaipunand la socoteala diferenta de fus orar si faptul ca nu mai era chiar tanar, omul isi petrecuse intreaga zi in discutii si negocieri).

Printre multe altele ne-a povestit cum a decurs prima intalnire oficiala a actorilor principali din seria “The Godfather”. “I-am invitat pe toti la cina. E un truc. Cand stii ca intalnirea va fi tensionata, e intotdeauna o idee buna sa mananci. Va recomand acelasi lucru in situatii de genul acesta. Mancati, va fi o atmosfera foarte relaxanta, pentru ca prin hrana se trezesc simturile, iar conexiunile interpersonale se creeaza imediat. A fost chiar nostim: toti actorii incercau sa-l impresioneze pe Marlon Brando, fiecare in stilul lui - de exemplu, Al Pacino in stilul sau flegmatic, altii, prin exuberanta si asa mai departe", ne-a spus, aratandu-ne cum statea Pacino la masa, cu capul sprijinit pe cot.

(La punctul asta, cred ca va intrebati cum de tin minte atat de precis ce s-a intamplat cu atat de multa vreme in urma si ce-a zis Francis Ford Coppola. Raspunsul e banal. Nu, n-am o memorie chiar atat de buna. Dar in seara aceea, cand am ajuns acasa, mi-am petrecut vreo 3 ore scriind. Pentru ca n-am vrut sa pierd nicio secunda, n-am vrut sa uit niciun minut si nicio respiratie).

N-am avut curaj sa-i pun nicio intrebare. Dar la sfarsit m-am dus langa el. L-am asteptat sa termine de vorbit cu persoana dinaintea mea.
„Yes, please?“
„Aahh... would you please... give me an autograph?“ Si i-am intins o agenda si-un pix. Ma mir ca nu le-am scapat din mana. Abia puteam articula cuvintele. De fapt, abia puteam respira.
“Sure”, a zis, cu un zambet linistitor. “Thanks for coming”, a adaugat, ceea ce mi s-a parut – si mi se pare si azi – extraordinar. El imi multumea mie? In cazul asta, eu ce-ar mai fi trebuit sa fac?

Constat ca am avut dreptate: scriind textul asta, am retrait, chiar daca partial, emotiile acelei seri. Ceea ce ma bucura foarte mult. Inseamna ca Francis Ford Coppola mi-a lasat, cu adevarat, ceva.

In ordine cronologica, in urmatorul episod va voi povesti ce amintiri pastrez de la Michael Bolton.

Frumos, despre ceva indeobste urat

O melodie care "vorbeste" foarte frumos despre una dintre cele mai mari temeri ale omenirii.

Bonus, videoclipul este extraordinar :)

Despre mine si despre nimic

Nu stiu ce sa fac cu mine. Si asta dureaza de ceva vreme.

Am suficient timp liber la dispozitie, incat sa ma pot dedica activitatilor care-mi plac cel mai mult pe lumea asta: cititul si scrisul. Ma asteapta vreo 10 carti "pe hartie" si peste 100 in format electronic. Pe toate mi le-am dorit, pe toate as vrea sa le citesc, despre toate as vrea sa scriu. 

N-am scris despre niciuna din cartile pe care le-am citit de cand am inceput blogul asta. Si-au fost cateva care chiar ar fi meritat o recenzie. 

Nu stiu ce sa fac cu timpul asta. Il las sa treaca, imi doresc sa treaca mai repede, apoi mi-e ciuda pe el ca a trecut. 

Am o multime de idei referitoare la cartea pe care as vrea s-o scriu. Si nu numai; sunt inca o multime de lucruri despre care as putea scrie aici, ca doar am coltisorul meu de internet in care pot insira ce-mi trece prin minte si va am pe voi, cei care ma cititi si care sunteti foarte importanti pentru mine.

Si totusi, nu se leaga nimic. Iar asta e al naibii de frustrant. Cu atat mai mult cu cat nu reusesc sa ma mobilizez, sa trag de mine (iar "trasul" asta nu functioneaza cand e vorba de scris, mai presus de orice trebuie sa ai chef si dispozitie pentru asta).

Voi cum procedati cand nu stiti ce sa faceti cu voi?

Cinci clipe din viata mea

Zilele trecute imi rasfoiam, daca se poate spune asa, niste amintiri ale unor vremuri nu demult trecute. Sunt niste ani buni de-atunci, totusi... Dar este suficient sa evoc fie si-n treacat acele momente ca sa simt din nou emotia, sa mi se faca pielea de gaina si sa ma intreb cum de-am avut asemenea sansa. 

I-am intalnit in realitate, pe ei si pe multi altii. Cu unii am stat de vorba, altora le-am cerut autograf cu vocea inecata de emotie, pe altii i-am audiat si am savurat fiecare clipa in care am respirat acelasi aer cu ei. Pe toti i-am ascultat, le-am sorbit, dupa caz, cuvintele sau muzica si m-am bucurat ca, fie si pentru cateva zeci de minute, fac parte din viata mea.

Cu siguranta, pentru fiecare dintre ei n-am fost decat una din cei foarte multi. Sunt obisnuiti cu privirile extaziate, gurile (mai mult sau mai putin) cascate, valurile de aplauze, ovatiile, lacrimile de emotie, tacerile care sunt, de fapt, atat de graitoare, palmele transpirate - pentru cine are privilegiul de a da mana cu ei, vocile tremurate si balbele - pentru cei care sunt suficient de norocosi si ajung si in postura de-a le adresa cateva cuvinte.
Dar pentru mine momentele petrecute alaturi de ei au insemnat o lume intreaga. In miniatura.

Mi-am propus sa va povestesc despre cinci dintre intalnirile memorabile din viata mea. Au fost mai multe, dar sa zicem ca acestea mi-au daruit trairile cele mai intense si emotiile cele mai puternice. Retrospectiv, fiecare din ele imi pare-a fi durat numai o clipa. Atat de repede au trecut, sau cel putin asa am eu impresia. Insumand, se poate spune ca o sa va povestesc despre cinci clipe. Cinci clipe in care am trait cat n-am trait in ani de zile.

Ma gandisem initial sa scriu un singur post despre toate. Dar apoi, reflectand pe indelete la fiecare din aceste intalniri, am realizat ca am prea mult de scris despre fiecare, asa ca ar iesi un post monstruos de lung. Si asta in ciuda faptului ca m-as cenzura, in incercarea de a mai scurta textul. Ceea ce-ar fi nedrept, pentru ca ar insemna sa-mi reprim niste ganduri. Or, tocmai asta nu intentionez sa fac, ci am de gand sa retraiesc prin scris, in masura in care va fi posibil, fiecare emotie.

Acestea fiind zise, putem considera postarea de fata ca fiind episodul pilot :D dintr-o miniserie de cinci episoade. In cel dintai va voi povesti despre clipa mea cu Francis Ford Coppola (de la care, coincidenta, se implinesc zilele acestea 6 ani).

When Bonnie goes shopping, she buys shit.

Daca ar fi sa aleg un link reprezentativ pentru saptamana asta, ar trebui sa fie unul cu "Dr. House" (tocmai am ajuns la cel de-al patrulea sezon si entuziasmul meu n-a scazut deloc, ba dimpotriva). Cum insa, pe de-o parte nu ma simt azi in stare sa scriu ceva atat de elaborat cum ar merita serialul asta si cum, pe de alta parte, prefer sa scriu despre el detaliat la "filme", am ales altceva. Culmea, ca stil al dialogului nu e prea departe de House si compania... 

E momentul sa spun ca sunt un mare fan Tarantino, iar "Pulp Fiction" mi se pare unul din cele mai bune filme pe care le-a facut omul, daca nu chiar cel mai bun. Scena de mai sus e una pe care-as revedea-o de sute de ori si de fiecare data m-ar amuza la fel. E o combinatie de.... naivitate (a lui Jimmy) si cinism (a situatiei) pe care numai mintea creponata a lui Tarantino ar fi putut s-o creeze.

Cum sa nu te amuze un dialog de genul asta:

"- I don't need you to tell me how fucking good my coffee is, okay? I'm the one who buys it. I know how good it is. When Bonnie goes shopping, she buys SHIT. I buy the gourmet expensive stuff because when I drink it I want to taste it. But you know what's on my mind right now? It AIN'T the coffee in my kitchen, it's the dead nigger in my garage.

-  Oh, Jimmy, don't even worry about that... 

- No, no, no, no, let me ask you a question. When you came pulling in here, did you notice a sign out in front of my house that said "Dead Nigger Storage"?

- Jimmy, you know I ain't seen no... 

- Did you notice a sign out in front of my house that said "Dead Nigger Storage"?!!

- No. I didn't. 

- You know WHY you didn't see that sign? 

- Why?

- 'Cause it ain't there, 'cause storing dead niggers ain't my fucking business, that's why!"

 

Cu siguranta, omul e un geniu. Tarantino, vreau sa zic, nu Jimmy. Jimmy era doar terorizat de ideea ca Bonnie ("his better half") vine acasa si gaseste cadavrul unui negru in garajul lor. In care caz, se smiorcaie el, "I'm gonna get fuckin' divorced. No marriage counselling, no trial separation, I'm gonna get fuckin' divorced."

Stiti deja ca Jimmy e interpretat de Tarantino insusi, nu? :D