Visand din nou visul olimpic...

Nu sunt cine stie ce patrioata - dovada sta faptul ca am emigrat aproape fara niciun regret, in tot cazul nu unul legat de, vorba lui Catavencu, "tarisoaraaa meaaaa, Romaniaaaaa" - insa privesc cu sufletul la gura si pumnii inclestati evolutia sportivilor romani la Londra. 

Medaliile de la actuala editie a Jocurilor Olimpice

E un moment atat de maret, e atat de merituos ca si-au castigat dreptul de a fi acolo, alaturi de elitele mondiale... si, mai presus de toate acestea, sunt ai nostri si ale noastre. Am un nod in gat si pielea "de gaina" de fiecare data cand in arena olimpica rasuna imnul Romaniei.

Am avut ocazia de a cunoaste cativa sportivi medaliati la Atena, in 2004. Lucram pe atunci ca jurnalist sportiv la Mediafax - desi asta n-a durat decat cateva luni, am prins o Olimpiada si am lucrat inclusiv 12 ore pe zi preluand si prelucrand stiri, traducand de pe AFP si ducandu-ma la aeroport de vreo 2-3 ori pe saptamana (la plecarea, respectiv intoarcerea delegatiilor). Imi aduc aminte si-acum de intalnirea cu delegatia olimpica de gimnastica...

Intampinarea avea loc in salonul oficial de la Otopeni (probabil atunci a fost singura mea ocazie de-a patrunde acolo; nu c-ar fi mare scofala, anyway). Octavian Belu si Mariana Bitang erau foarte indragiti de noi (turma cu microfoane si reportofoane) pentru ca erau mereu amabili si deschisi la dialog, vorbeau la obiect, consistent si suficient de mult incat sa iasa macar doua stiri numai din declaratiile lor. Mana cereasca, va spun :D Tot din aceleasi motive, o apreciam cu totii si pe Elisabeta Lipa.

Stiam ca gimnastele sunt destul de scunde si firave, dar cand le-am vazut mi s-a strans inima de duiosie si aproape m-am simtit ca o closca.  Erau, fara exagerare, ca niste puiuti seriosi, poate un pic coplesiti de ceea ce tocmai realizasera. Catalina Ponor era vedeta incontestabila - avea trei medalii de aur la gat - si toti am vrut sa stam de vorba cu ea. Dupa aceea eu am intervievat-o pe Oana Ban si tin minte ca am fost tentata sa ma las pe vine, atat de micuta era pe langa mine. Dar ar fi fost un gest de-o mitocanie impardonabila: Oana putea sa-mi dea lectii referitor la munca indarjita, sacrificii, psihic de fier, lupta cu sine insasi...

Fetele au fost politicoase, deschise, rabdatoare cu noi si - extrem de important - cu adevarat modeste. "Iti multumesc pentru ceea ce mi-ai daruit", i-am spus Catalinei Ponor, la final de mini-interviu. "Nu ai pentru ce", a raspuns si zambetul ei a fost atat de sincer, atat de curat, atat de autentic... iar ea a fost atat de grandioasa in acel moment, asa cum statea in fata mea, cu cele trei medalii olimpice de aur la gat. 

Mi se face inima ghem aducandu-mi aminte ce impresionata am fost. Sper din tot sufletul ca ai nostri sa ne dea sansa de a trai un nou vis olimpic. Toata bafta din lume sportivilor romani si, pentru ca astazi incep calificarile in proba de gimnastica artistica, toata bafta din lume Catalina, Sandra, Larisa, Diana (Chelaru) si Diana (Bulimar)... :)

La ceas de blog aniversar

Astazi se implinesc doi ani de la prima postare pe acest blog. Ceea ce am scris atunci reprezenta fix ceea ce gandeam in acel moment: eu mai lipseam! Probabil ca la vremea respectiva existau deja peste 1000 de bloguri in limba romana, pe cele mai diverse teme, cu subiecte atat de interesante, am citit eu insami sute de materiale, din care unele mi s-au parut uluitor de bine scrise.... 

Date fiind toate acestea, imi ziceam, ce-as mai putea eu aduce nou?

Dar apoi mi-am dat seama ca asta nu conta decat in foarte mica masura. Voiam sa scriu in primul rand pentru mine. Nu va cunosteam pe voi, nu stiam unde sau cine sunteti, nu stiam nici daca o sa fiti :) Nu stiam nici macar daca o sa ma mai citeasca si altcineva in afara de prieteni :)) 

Doi ani mai tarziu.... nu, nu e momentul de bilant, e doar un moment in care ma inclin in fata voastra, va multumesc pentru fiecare clipa petrecuta citindu-ma, pentru fiecare feedback lasat si pentru faptul ca, poate fara macar s-o stiti, ma inspirati si ma motivati :)

No, he's definitely not :D

Portret cu patru ochi

Va promisesem, ce e drept cam de multisor, o poza cu yours truly si noii ochelari. Ochelari care intre timp nu mai sunt atat de noi (au implinit cinci luni, ne apropiem de diversificarea alimentului :P), dar nu m-am aratat online cu ei pana acum - asa ca e ca si cum ar fi noi ;))

 

Adevarul este ca-n ultima vreme nu prea m-am mai "tras" in poza. Fotografia de mai jos e foarte recenta, de nici 24 de ore - si-am facut-o doar pentru ca a fost nevoie. Casa de sanatate la care suntem asigurati urmeaza sa emita niste carduri noi, in premiera cu poza inculpatului titular pe ele :D Dupa ce-am amanat si ras-amanat, azi m-am urnit la un studio foto din targ.

Acestea fiind zise, astia sunt ochelarii si aia din spatele lor sunt eu :D

(Faceti si voi abstractie de faptul ca trebuie sa ma vopsesc. Imi creste parul extrem de repede - ca dovada, ultima data am fost la coafor acum o luna, inainte de ziua mea - si mai aman trei saptamani, pana la concediu).

Multumesc pentru intelegere :D

First date-uri de pomina (I) - Geaca rosie cu garoafa

Dupa ce am ascultat-o pe o amica povestindu-mi de al nu-mai-stiu catelea first date nereusit (din motive de chimie lipsa si nu numai), am stat putin sa-mi aduc aminte de tineretile mele - deloc tumultuoase, din pacate sau din fericire :D - si am rememorat cateva prime intalniri incheiate cu dorinta mea nemarturisita de a ma teleporta cat mai repede de-acolo. Singura. 

Pentru ca ar iesi un text mult prea lung daca as vorbi despre toate la un loc, m-am gandit la un fel de miniserie, al carei prim episod s-a derulat cand aveam vreo 22 de ani. 

Il cunoscusem pe un canal de trivia (la mare moda pe la inceputul anilor 2000) si s-a tinut de capul meu vreo doua saptamani sa iesim in oras, "sa ne cunoastem si noi mai bine". Nu prea ma tenta perspectiva - ma simteam excelent necunoscandu-l mai mult decat extrem de inspiratul nickname (not) - Eu123 si decat raspunsurile la intrebarile de trivia, care aratau o oarecare cultura generala, ce-i drept, dar dincolo de asta respectivul nu se distingea prin nimic. 

(Pentru cei mai tineri dintre voi, care n-ati prins vremurile de glorie ale triviei  - cele mai interesante erau nu atat raspunsurile la intrebari, cat mai ales discutiile off topic. Aspect la care Eu123 nu excela deloc). 

Dupa ce-a insistat o vreme, mi-am zis ca n-am ce pierde mai mult de-o eventuala dupa-amiaza si am acceptat sa ne intalnim. La Universitate, la celebrele fantani. Nu stiam nici unul cum arata celalalt si ne daduseram cateva indicii ("blonda, cu ochelari, statura medie, probabil o geaca bleu" - era in februarie, respectiv "brunet, geaca rosie, caciula"). 

Hm, un barbat in geaca rosie... mda! Incepuse deja sa-mi para rau de dupa-amiaza aia. Ma rog, si-o fi zis ca asta-l distinge in aglomeratia specifica zonei - la urma-urmei, cati barbati poarta geaca rosie? Ajungand la locul stabilit, nu vedeam nicaieri  vreo geaca rosie. Mi-o fi dat teapa, mi-am zis, constatand ca aproape ma bucur la gandul asta. Da' de unde. Mobilul meu a bip-ait din poseta, anuntand un sms.

"Unde esti?????". "La fantani", raspund, docila. "Nu te vad!!!!!!!!!!", sosi raspunsul, iar judecand dupa multitudinea semnelor de intrebare / exclamatie, mi-l si imaginam pe tip zbatandu-se intr-o incapere cu pereti capitonati si zbierand isteric.

In fine, o geaca rosie se apropie de mine, in prelungirea ei aflandu-se o garoafa de aceeasi culoare. "Buna, eu sunt Eu123". Imaginati-va un emoticon-cu-spranceana-ridicata, asa eram eu in acel moment. "Greta", zic, "si numele tau este...?". "Aaaaaa.... Bogdan!" si-mi decerneaza (alt termen mai potrivit nu exista pentru a descrie gestul) garoafa.

Pauza cateva secunde, ca si-asa vorbiseram prea mult. "Deci, incotro?", intreb vesela. "Aaaa... nu stiu. Unde vrei".

Sublim. Eu cam voiam acasa, dar evident fara el. M-am gandit sa-i spun ca trebuie sa fug deoarece canarul depune oua si trebuie asistat, sau imi da laptele in foc, sau creste ficusul. In loc de asta, iata-ma tropaind subtirel cu toculetele mele pe langa geaca rosie, care parea sa fi luat brusc o decizie si se indrepta spre Piata Romana. Asa, pur si simplu, fara sa spuna nimic si fiind, probabil, sigur ca-l voi urma. Sau cine stie, fiindu-i totuna. 

"Vrei cafea?". Oh God. Nici in ziua de azi nu stiu de ce nu i-oi fi comunicat parerea mea despre el si n-oi fi facut cale intoarsa. Cafeaua am baut-o la KFC, ce sa mai - un loc predestinat pentru a bea cafele de soi :D Incercam sa salvez aparentele, si retrospectiv, nici asta nu mi-o inteleg. Dinspre geaca rosie nu venea niciun sunet. Se uita la mine, zambind incert si galben.

"Nu e nevoie sa fii asa vorbaret", am rostit, socotindu-ma spirituala.

"Deschide un subiect", grai geaca rosie prompt (da, continua s-o poarte inclusiv in incinta KFC, unde era destul de cald).

Am meditat cateva secunde la stupiditatea exprimarii - cum vine asta, subiectul e vreun dulap sau vreo carte, ca sa poata fi deschis? - si tocmai cand cautam febril ceva de spus, geaca preia initiativa cu o mutare de maestru:

"Vorbeste-mi despre tine".

Poate fi ceva mai stupid la o prima intalnire?  Cine stie, o fi vrut sa ma angajeze si asta era un interviu incognito. Am incercat, din nou si tot inutil, sa mentin aparentele si sa dau impresia ca ma simt minunat. Ce risipa de timp si energie, ma gandesc azi.

N-o mai lungesc. Ceea ce-am reusit sa extrag de la geaca rosie in urmatoarea jumatate de ora au fost urmatoarele:

- a urcat pe munte si i-au inghetat picioarele (a tinut sa repete partea cu picioarele de mai multe ori; daca o fi fost vreun cod sau vreun mesaj abscons, n-am reusit sa-l decriptez);

- nu-i place matematica (nici mie, ca sa vezi, iuhuuu, asta e mana destinului, we are meant for each other);

- in timpul liber sta pe mIRC;

- are un frate mai mic.

A fost cea mai lunga cafea din viata mea.

"Dallas" (2012) sau cand timpul doare

Mi-a placut foarte mult serialul "Dallas" la vremea lui, motiv pentru care l-am vizionat din nou acum vreo doi ani - dorinta mea de a-l revedea fiind suficient de puternica incat sa-mi procur de pe amazon.com setul complet de DVD-uri. 

N-as mai revedea acum filmul, intrucat sunt de parere ca tot ce e mult, e mult si n-ar fi deloc de dorit sa  devina "prea mult". Pastrez o amintire frumoasa personajelor, cu bonus pentru J.R., despre care am convingerea ca a conferit toata savoarea serialului - fara el ar fi fost ca un fel de supa calduta si fara niciun gust. 

Tocmai de aceea, m-am bucurat afland ca se lucreaza la o continuare a filmului.

"Dallas (2012)" m-a deceptionat insa asa cum nu credeam sa fie posibil; dincolo de actiunea mult prea lenta si statica, dincolo de scenariul pe alocuri tras de par si dincolo de jocul penibil al actorilor tineri, ceea ce m-a facut sa renunt dupa doua episoade a fost grotescul situatiei in care se gaseste Larry Hagman.

A imbatranit, si timpul n-a fost prea generos cu el. A trecut si printr-un transplant de ficat si afara de asta, sufera de cancer; a avut serioase probleme cu alcoolul, iar pe langa toate astea, traieste tragedia de a-si fi pierdut definitiv sotia intr-unul din cele mai cumplite moduri, desi aceasta e inca in viata; Maj, femeia alaturi de care a trait vreme de mai bine de 50 de ani, sufera de Alzheimer si nu mai are decat rare momente in care-l recunoaste. 

Toate aceste "cataclisme" au lasat urme. J.R. nu mai are nimic din vioiciunea de altadata, celebrul lui suras e mai mult caznit si gajait decat savuros si diabolic, merge usor adus de spate si tarsaindu-si picioarele (ceea ce nu cred ca face parte din scenariu) si vorbeste usor sasait - probabil poarta o proteza. Ochii si-au pierdut stralucirea, iar J.R. clipeste albastru spalacit de sub sprancenele albe. E o imagine trista, mai ales daca ne aducem aminte cum era el candva. 

Nici Bobby nu arata grozav, dar in cazul lui transformarea nu pare atat de dramatica. Speaking about Bobby - nevasta-sa, Ann (Brenda Strong), joaca doar putin mai convingator decat un cartof. Si daca stau sa ma gandesc, nici Pam (Victoria Principal) n-a avut o evolutie dramatica prea convingatoare la vremea ei. 

Ghinionist bietul Bobby, ce sa zic :D

Singura care arata - si joaca - bine este Sue Ellen (Linda Gray), insa ea singura nu constituie un argument suficient pentru a ma uita in continuare la film.

Actorii tineri joaca foarte slab, asa cum am spus mai sus: fie sunt neconvingatori, fie forteaza inutil, probabil coplesiti de stilul si experienta veteranilor. 

Scenariul pacatuieste prin lipsa de dinamism. Personajele - destul de putine, de altfel - nu evolueaza in mai mult de trei-patru decoruri per episod: fie ne aflam in compania lui J.R. si a pramatiei de fiu-sau, fie cu Bobby si Christopher, fie cu John Ross si Elena, fie cu Christopher si nevasta-sa, fie cu Sue Ellen si J.R. sau John Ross, fie cu toti la un loc (dar asta destul de rar). 

Trei sferturi din actiune se desfasoara la ferma, iar intriga e destul de slaba, in ciuda eforturilor depuse de scenaristi.

All things considered, parerea mea este ca demersul in sine a esuat. "Dallas" ar fi trebuit sa fi inghetat in momentul in care Bobby intra in dormitorul lui J.R., de unde cu o clipa inainte se auzise un foc de arma. Ramasese un semn de intrebare interesant si-un final la alegerea fiecaruia. Si pentru foarte multi dintre noi, J.R. ramasese atemporal si nemuritor. Acum, noua serie ne-a aratat in chip destul de trist ca lucrurile nu stau nici pe departe asa.

Pacat.